Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Panama
cu ocazia celei de-a XXXIV-a Zi Mondială A Tineretului
(23-28 ianuarie 2019)

Sfânta Liturghie cu dedicarea altarului catedralei bazilici "Santa Maria la Antigua" cu preoţi, consacraţi şi mişcări laicale

Bazilica "Santa Maria la Antigua", sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Înainte de toate vreau să-l felicit pe domnul arhiepiscop, care pentru prima dată, după aproape şapte ani, a putut să-şi întâlnească mireasa, această biserică, văduvă provizorie pentru tot acest timp. Şi să felicit văduva, care astăzi încetează să fie văduvă, întâlnindu-l pe mirele său. Vreau să le mulţumesc şi celor care au făcut posibil aceste lucru, autorităţilor şi întregului popor al lui Dumnezeu, pentru tot ceea ce au făcut pentru ca domnul arhiepiscop să se poată întâlni cu poporul său, nu într-o casă închiriată, ci în casa proprie. Mulţumesc!

În program era prevăzut ca această ceremonie, datorită timpului limitat, să aibă două semnificaţii: consacrarea altarului şi întâlnirea cu preoţi, călugăriţe, călugări şi laici consacraţi. De aceea, ceea ce voi spune va fi un pic în această linie, gândindu-mă la preoţi, la călugăriţe, la călugări şi la laicii consacraţi, mai ales la cei care lucrează în această Biserică particulară.

"Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: «Dă-mi să beau!»" (In 4,6-7).

Evanghelia pe care am ascultat-o nu ezită să ni-l prezinte pe Isus obosit să meargă. La amiază, când soarele se face simţit cu toată forţa şi puterea sa, îl găsim lângă fântână. Avea nevoie să-şi potolească şi să-şi sature setea, să răcorească paşii săi, să recupereze forţele pentru a putea continua misiunea sa.

Discipolii au trăit personal ceea ce însemnă dedicarea şi disponibilitatea Domnului pentru a duce Vestea Bună săracilor, pentru a pansa inimile rănite, pentru a proclama eliberarea celor închişi şi libertatea celor prizonieri, pentru a mângâia pe cel care se afla în durere, pentru a proclama anul de îndurare pentru toţi (cf. Is 61,1-3). Toate sunt situaţii care îţi iau viaţa, îţi iau energia; şi "n-au precupeţit" să ne dăruiască atâtea momente importante în viaţa Învăţătorului, unde şi umanitatea noastră să poată întâlni un cuvânt de Viaţă.

Obosit de drum

Este relativ uşor pentru imaginaţia noastră, obsedată de eficienţă, să contemplăm şi să intrăm în comuniune cu activitatea Domnului, dar nu întotdeauna ştim sau putem să contemplăm şi să însoţim "trudele Domnului", ca şi cum acesta n-ar fi lucru al lui Dumnezeu. Domnul s-a trudit şi în această trudă găsesc loc atâtea trude ale popoarelor noastre şi ale credincioşilor noştri, ale comunităţilor noastre şi ale tuturor celor care sunt trudiţi şi împovăraţi (cf. Mt 11,28).

Cauzele şi motivele care pot să provoace truda drumului în noi preoţi, consacraţi şi consacrate, membri ai mişcărilor laicale, sunt multiple: de la lungi ore de lucru care lasă puţin timp pentru a mânca, a se odihni, a se ruga şi a sta în familie, până la condiţii de muncă şi afective "toxice" care duc la epuizare şi erodează inima; de la simpla şi zilnica dăruire până la povara rutinară a celui care nu găseşte gustul, recunoaşterea sau sprijinul pentru a face faţă necesităţilor de fiecare zi; de la situaţiile complicate obişnuite şi previzibile până la orele de tensiune stresante şi neliniştitoare. O întreagă gamă de poveri de suportat.

Ar fi imposibil să încercăm să îmbrăţişăm toate situaţiile care fărâmiţează viaţa consacraţilor, dar în toate simţim necesitatea urgentă de a găsi o fântână care să poată potoli şi sătura setea şi oboseala drumului. Toate invocă, precum un strigăt tăcut, o fântână de la care să pornească din nou.

De un pic de timp nu sunt puţine dăţile în care pare că s-a instalat în comunităţile noastre o subtilă specie de oboseală, care nu are nimic de-a face cu aceea a Domnului. Şi aici trebuie să fim atenţi. Este vorba despre o ispită pe care am putea s-o numim oboseala speranţei. Acea oboseală care se naşte atunci când - ca în Evanghelie - razele soarelui cad cu greutate şi fac orele insuportabile şi fac asta cu o aşa intensitate încât nu permite să înaintăm sau să privim înainte. Ca şi cum totul ar deveni fără orientare. Nu mă refer aici la "truda deosebită a inimii" (Sf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris Mater, 17; cf. Francisc, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 287) celui care, "pe bucăţi" datorită muncii, la sfârşitul zilei reuşeşte să arate un zâmbet senin şi recunoscător; ci la acea trudă, aceea care se naşte în faţa viitorului atunci când realitatea "te ia la palme" şi pune la îndoială forţele, resursele şi practicabilitatea misiunii în această lume care atât de mult se schimbă şi pune în discuţie.

O oboseală paralizantă. Se naşte din faptul de a privi înainte şi de a nu şti cum să reacţionăm în faţa intensităţii şi a incertitudinii schimbărilor prin care trecem ca societate. Aceste schimbări ar părea nu numai să pună în discuţie modalităţile noastre de exprimare şi de angajare, obişnuinţele noastre şi atitudinile noastre în faţa realităţii, ci să pună la îndoială, în multe cazuri, însăşi practicabilitatea vieţii religioase în lumea de astăzi. Şi viteza acestor schimbări poate duce la imobilizarea oricărei alegeri şi opinii, şi ceea ce putea să fie semnificativ şi important în alte timpuri pare să nu mai aibă spaţiu.

Surorilor şi fraţilor, oboseala speranţei se naşte din constatarea unei Biserici rănite de păcatul său şi care de multe ori n-a ştiut să asculte atâtea strigăte în care se ascundea strigătul Învăţătorului: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46).

Şi astfel ne putem obişnui să trăim cu o speranţă obosită în faţa viitorului incert şi necunoscut şi asta face în aşa fel încât să găsească spaţiu un pragmatism cenuşiu în inima comunităţilor noastre. Aparent totul pare să decurgă normal, dar în realitate credinţa se consumă, se ruinează. Comunităţi şi preoţi neîncrezători faţă de o realitate pe care n-o înţelegem sau în care credem că nu mai este spaţiu pentru propunerea noastră, putem da "cetăţenie" uneia dintre cele mai rele erezii posibile în epoca noastră: să credem că Domnul şi comunităţile noastre nu mai au nimic de spus nici de dat în această nouă lume în gestaţie (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 83). Şi atunci se întâmplă că ceea ce într-o zi s-a născut pentru a fi sare şi lumină a lumii ajunge să ofere propria versiune mai rea.

Dă-mi să beau

Trudele călătoriei vin şi se fac simţite. Că ne place sau nu ele există şi este bine să avem aceeaşi ardoare pe care a avut-o Învăţătorul pentru a spune: "Dă-mi să beau". Aşa cum i s-a întâmplat samaritenei şi ni se poate întâmpla fiecăruia dintre noi, nu vrem să potolim setea cu o apă oarecare, ci cu acel "izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică" (In 4,14). Ştim, aşa cum ştia bine samariteana care purta de mulţi ani recipientele goale ale iubirilor eşuate, că nu orice cuvânt poate ajuta la recuperarea forţelor şi a profeţiei în misiune. Nu orice noutate, oricât de seducătoare ar putea să apară, poate alina setea. Ştim, aşa cum ea ştia bine, că nici măcar cunoştinţa religioasă, justificarea anumitor alegeri şi tradiţii trecute sau noutăţi prezente nu ne fac mereu rodnici şi pasionaţi "adoratori în duh şi adevăr" (In 4,23).

"Dă-mi să beau" este ceea ce cere Domnul şi este ceea ce ne cere nouă să spunem. Spunând asta, deschidem uşa speranţei noastre obosite pentru a ne întoarce fără frică la fântâna de bază a primei iubiri, când Isus a trecut pe drumul nostru, ne-a privit cu milostivire, ne-a ales şi ne-a cerut să-l urmăm; spunând asta, recuperăm amintirea acelui moment în care ochii săi s-au intersectat cu ai noştri, momentul în care ne-a făcut să simţim că ne iubea, că mă iubea, şi nu numai în mod personal, şi ca o comunitate (cf. Omilia în Veghea Pascală, 19 aprilie 2014). A putea spune "dă-mi să beau" înseamnă a ne întoarce înapoi şi, în fidelitate creativă, a asculta cum Duhul n-a creat o lucrare deosebită, un plan pastoral sau o structură de organizat ci că, prin intermediul atâtor "sfinţi de la uşa vecină" - între care găsim părinţi şi maici fondatori de institute seculare, episcopi, parohi care au ştiut să dea baze solide comunităţilor lor -, prin aceşti sfinţi de la uşa vecină a dat viaţă şi oxigen unui anumit context istoric care părea să sufoce şi să strivească orice speranţă şi demnitate.

"Dă-mi să beau" înseamnă a avea curajul de a ne lăsa purificaţi, de a recupera partea cea mai autentică a carismelor noastre originare - care nu se limitează numai la viaţa călugărească, ci la toată Biserica - şi a vedea în ce modalităţi se pot exprima astăzi. Este vorba nu numai de a privi cu recunoştinţă trecutul, ci de a merge în căutarea rădăcinilor inspiraţiei sale şi a lăsa ca să răsune din nou cu putere printre noi (cf. Papa Francisc - Fernando Prado, La forza della vocazione, Bologna 2018, 42-43).

"Dă-mi să beau" înseamnă a recunoaşte că avem nevoie ca Duhul să ne transforme în femei şi bărbaţi care-şi amintesc de o întâlnire şi de o trecere, trecerea mântuitoare a lui Dumnezeu. Şi încrezători că, aşa cum a făcut ieri, tot aşa va continua să facă mâine: "A merge la rădăcină ne ajută fără îndoială să trăim adecvat prezentul, şi să-l trăim fără frică. Este necesar să trăim fără frică răspunzând la viaţă cu pasiunea de a fi angajaţi cu istoria, cufundaţi în lucruri. Este o pasiune de îndrăgostit" (ibid., 44).

Speranţa obosită va fi vindecată şi se va bucura de acea "trudă deosebită a inimii" când nu se va teme să se întoarcă la locul primei iubiri şi va reuşi să întâlnească, în periferiile şi în provocările care ni se prezintă astăzi, aceeaşi cântare, aceeaşi privire care a trezit cântarea şi privirea părinţilor noştri. Astfel vom evita riscul de a porni de la noi înşine şi vom abandona autocompătimirea obositoare pentru a întâlni ochii cu care Cristos continuă astăzi să ne caute, continuă să ne privească, continuă să ne cheme şi să ne invite la misiune, aşa cum a făcut la acea primă întâlnire, întâlnirea primei iubiri.

* * *

Şi nu mi se pare un eveniment lipsit de importanţă faptul că această catedrală redeschide uşile după o lungă perioadă de restaurare. A experimentat trecerea anilor, ca martor fidel al istoriei acestui popor, şi cu ajutorul şi munca multora a voit din nou să dăruiască frumuseţea sa. Mai mult decât o reconstruire formală, care încearcă mereu să se întoarcă la un original trecut, a încercat să salveze frumuseţea anilor deschizându-se să găzduiască toată noutatea pe care prezentul i-l putea da. O catedrală spaniolă, indiană şi afroamericană devine astfel catedrală panameză, a celor de ieri, dar şi a celor de astăzi care au făcut posibil acest fapt. Nu mai aparţine numai trecutului, ci este frumuseţe a prezentului.

Şi astăzi este din nou pântece care stimulează la reînnoirea şi alimentarea speranţei, la descoperirea modului în care frumuseţea de ieri devine bază pentru a construi frumuseţea de mâine.

Aşa acţionează Domnul. Fără oboseală a speranţei; da trudei speciale a inimii celui care duce înainte în fiecare zi ceea ce i-a fost încredinţat în privirea primei iubiri.

Fraţilor, să nu lăsăm să ni se fure speranţa pe care am moştenit-o, frumuseţea pe care am moştenit-o de la părinţii noştri! Ea să fie rădăcina vie, rădăcina fecundă care să ne ajute să continuăm să facem frumoasă şi profetică istoria mântuirii în aceste ţinuturi.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 483.