Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Panama
cu ocazia celei de-a XXXIV-a Zi Mondială A Tineretului
(23-28 ianuarie 2019)

Liturgia penitenţială cu tinerii privaţi de libertate

Centro de Cumplimiento de Menores Las Garzas de Pacora, vineri, 25 ianuarie 2019

"Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei" (Lc 15,2), tocmai am ascultat în Evanghelie. Este ceea ce murmurau unii farisei, cărturari, învăţători ai legii, destul de scandalizaţi, destul de deranjaţi de modul în care Isus se comporta.

Cu această expresie încercau să-l descalifice, să-l discrediteze în faţa tuturor, însă n-au făcut decât să evidenţieze una dintre atitudinile cele mai comune, mai distinctive, mai frumoase ale lui Isus: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei". Şi toţi suntem păcătoşi, toţi, şi pentru aceasta Isus ne primeşte cu afect, pe noi toţi care suntem aici; şi dacă vreunul nu se simte păcătos, între noi toţi care suntem aici, să ştie că Isus nu-l va primi, va pierde ceea ce este mai bun.

Lui Isus nu-i este frică să se apropie de cei care, din mii de motive, purtau povara urii sociale, ca în cazul vameşilor - ne amintim că vameşii se îmbogăţeau furând chiar de la popor; ei trezeau multă, multă indignare -, sau purtau ura socială pentru că au făcut unele greşeli în viaţa lor, erori şi greşeli, vreun păcat, şi astfel îi numeau păcătoşi. Isus face asta pentru că ştie că în cer se face mai mult sărbătoare pentru unul singur dintre cei care greşesc, dintre păcătoşii convertiţi, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care continuă bine (cf. Lc 15,7).

Şi în timp ce aceste persoane se limitau să murmure sau să se mânie, pentru că Isus se întâlnea cu persoanele marcate de vreo greşeală socială, de vreun păcat, şi închideau uşile convertirii, ale dialogului cu Isus, Isus se apropie şi se compromite, Isus pune în joc reputaţia sa şi invită mereu să privim un orizont capabil să reînnoiască viaţa, să reînnoiască istoria. Toţi, toţi avem un orizont. Toţi. Cineva poate să spună: "Eu nu-l am". Deschide fereastra şi-l vei găsi. Deschide fereastra inimii tale, deschide fereastra iubirii care este Isus şi-l vei găsi. Toţi avem un orizont. Sunt două priviri foarte diferite care se contrapun: cea a lui Isus şi cea a acestor învăţători ai legii. O privire sterilă şi nerodnică - aceea a murmurării şi a bârfei, care întotdeauna vorbeşte rău despre alţii şi se simte drept -, şi o alta - care este aceea a Domnului - care cheamă la transformare şi la convertire, la o viaţă nouă, aşa cum ai spus tu puţin mai înainte [adresându-se unui tânăr care a făcut mărturia].

Privirea murmurării şi a bârfei

Şi acest lucru nu este valabil numai pentru acele timpuri, este valabil şi pentru astăzi! Mulţi nu suportă şi nu iubesc această alegere a lui Isus, ba chiar, mai întâi cu jumătate de glas şi la sfârşit strigând manifestă dezacordul lor încercând să discrediteze acest comportament al lui Isus şi al tuturor celor care sunt cu El. Nu acceptă, refuză această alegere de a fi aproape şi de a oferi noi oportunităţi. Aceşti oameni condamnă o dată pentru totdeauna, discreditează o dată pentru totdeauna şi uită că în ochii lui Dumnezeu ei înşişi sunt discreditaţi şi au nevoie de duioşie, au nevoie de iubire şi de înţelegere, dar nu vor să accepte. Nu o acceptă. Cu viaţa oamenilor pare mai uşor să se dea titluri şi etichete care congelează şi stigmatizează nu numai trecutul ci şi prezentul şi viitorul persoanelor. Punem etichete persoanelor: acesta este aşa, acela a făcut asta şi de acum există şi trebuie să poarte asta pentru restul zilelor sale. Aşa sunt aceşti oameni care murmură, bârfitorii, sunt aşa. Etichete care, la sfârşit, nu fac altceva decât să dezbine: aici cei buni, acolo cei răi; aici cei drepţi, acolo cei păcătoşi. Şi acest lucru Isus nu-l acceptă. Aceasta este cultura adjectivului: ne place mult "să adjectivăm" oamenii, ne place mult. "Tu, cum te numeşti?" - "Mă numesc bun" - "Nu, acesta este un adjectiv. Cum te numeşti?". A merge la numele persoanei: cine eşti, ce faci, ce vise ai, ce simte inima ta... Bârfitorilor nu le pasă de asta; caută imediat o etichetă pentru a-i elimina. Cultura adjectivului care discreditează persoana. Gândiţi-vă, pentru a nu cădea în această [atitudine] care cu atâta uşurinţă ne este oferită în societate.

Această atitudine poluează totul pentru că ridică un zid invizibil care ne face să credem că marginalizând, despărţind şi izolând se vor rezolva în mod magic toate problemele. Şi când o societate sau o comunitate îşi permite asta, şi nu face altceva decât să bâlbâie, să bârfească şi să murmure, intră într-un cerc vicios de dezbinări, reproşuri şi condamnări. Este interesant: aceste persoane care nu-l acceptă pe Isus şi ceea ce ne învaţă Isus, sunt persoane care se ceartă mereu între ele, se condamnă reciproc, între aceia care se numesc drepţi. Şi în afară de asta este o atitudine de marginalizare şi de excludere, de opoziţie care ne face să spunem în mod iresponsabil precum Caiafa: "Este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor şi să nu piară întregul neam" (In 11,50). Mai bine să fie păziţi toţi acolo, să nu vină să deranjeze, noi vrem să trăim în pace. Este dur acest lucru, şi asta a trebuit să înfrunte Isus, şi asta înfruntăm şi noi astăzi. În mod normal firul se rupe în punctul mai subţire: cel al săracilor şi al celor lipsiţi de apărare. Şi sunt aceia care suferă mai mult datorită acestor condamnări sociale, care nu permit să se ridice.

Cât de rău face să vedem o societate care îşi concentrează energiile sale mai degrabă în murmurare şi în mâniere decât în angajare, angajare pentru a crea şi oportunitate şi transformare!

Privirea convertirii: cealaltă privire

În schimb, toată Evanghelia este marcată de această altă privire care se naşte nici mai mult nici mai puţin decât din inima lui Dumnezeu. Dumnezeu nu te abandonează niciodată. Dumnezeu nu abandonează pe nimeni. Dumnezeu îţi spune: "Vino". Dumnezeu te aşteaptă şi te îmbrăţişează, şi dacă nu ştii drumul vine ca să te caute, aşa cum a făcut păstorul cu oile. În schimb, cealaltă privire refuză. Domnul vrea să facă sărbătoare când îi vede pe fiii săi care se întorc acasă (cf. Lc 15,11-32). Aşa a mărturisit Isus manifestând până la extrem iubirea milostivă a Tatălui. Avem un Tată. Ai spus-o tu: mi-a plăcut această mărturisire a ta: avem un Tată. Eu am un Tată care mă iubeşte. Este un lucru frumos. O iubire, aceea a lui Isus, care nu are timp pentru a murmura, ci încearcă să rupă cercul criticii inutile şi indiferente, neutre şi aseptice. "Îţi mulţumesc, Doamne - spunea acel învăţător al legii -, pentru că nu sunt ca acela". Nu sunt ca acela. Aceştia care cred că au sufletul purificat de zece ori într-o iluzie de viaţă aseptică ce nu foloseşte la nimic. Odată am auzit un ţăran care spunea un lucru care m-a uimit: "Apa cea mai curată care este? Da, apa distilată - spunea el -. Dumneavoastră ştiţi, părinte, că atunci când o beau nu are niciun gust". Aşa este viaţa celor care critică şi bârfesc şi se despart de alţii: se simt atât de curaţi, atât de aseptici care nu au niciun gust, sunt incapabili să invite pe cineva, trăiesc îngrijindu-se de ei înşişi, pentru a-şi face chirurgia estetică în suflet şi nu pentru a întinde mâna spre alţii şi a-i ajuta să crească. Care este ceea ce face Isus, care acceptă complexitatea vieţii şi a oricărei situaţii; iubirea lui Isus, iubirea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu Tatăl - aşa cum ai spus tu - este o iubire care inaugurează o dinamică aptă să inventeze drumuri, să ofere oportunităţi de integrare şi transformare, oportunităţi de vindecare, de iertare, de mântuire. Şi mâncând cu vameşi şi păcătoşi, Isus rupe logica ce desparte, ce exclude, ce izolează, ce împarte fals între "buni şi răi". Şi nu face asta prin decret sau numai cu intenţii bune, nici cu voluntarisme sau sentimentalism. Cum face asta Isus? Creând legături, legături capabile să permită noi procese; pariind şi sărbătorind la fiecare pas posibil. Pentru aceasta Isus, când Matei se converteşte - veţi găsi asta în Evanghelie - nu-i spune: "Bine, de acord, felicitări, vino cu mine". Nu, îi spune: "Să mergem să sărbătorim acasă la tine", şi îi invită pe toţi prietenii săi, care erau, ca Matei, condamnaţi de societate, să facă sărbătoare. Bârfa, cel care dezbină, nu ştie să facă sărbătoare pentru că are inima amară.

A crea legături, a face sărbătoare, este ceea ce face Isus. Şi în acest mod se dezice de o altă murmurare care nu este uşor de descoperit şi care "perforează visele" pentru că repetă cu o şoaptă continuă: "Nu vei reuşi, nu vei reuşi". De câte ori voi aţi auzit asta: "Nu vei reuşi". Atenţie, atenţie: asta este ca molia care te mănâncă dinăuntru. Când tu auzi "nu vei reuşi", dă-ţi o palmă: "da, voi reuşi şi îţi voi demonstra asta". Este murmurarea interioară, bârfa interioară, care apare în cel care, plângând propriul păcat, şi conştient de propria greşeală, nu crede că se poate schimba. Şi asta se întâmplă atunci când suntem convinşi intim că acela care s-a născut "vameş" trebuie să moară "vameş"; şi acest lucru nu este adevărat. Evanghelia ne spune tot contrariul. Unsprezece dintre cei doisprezece apostoli erau păcătoşi gravi, pentru că au comis cel mai rău dintre păcate: l-au abandonat pe Învăţătorul lor, alţi l-au renegat, alţii au fugit. Au trădat, apostolii, şi Isus a mers să-i caute pe fiecare în parte, şi sunt cei care au schimbat lumea. Nimănui nu i s-a întâmplat să spună: "nu vei reuşi", pentru că văzând iubirea lui Isus după trădare, [spune el]: "Voi reuşi, pentru că Tu îmi vei da forţa". Atenţie la molia lui "nu vei reuşi"! Este nevoie de multă atenţie.

Prieteni, fiecare dintre noi este mult mai mult decât "etichetele" pe care i le pun; este mult mai mult decât adjectivele pe care vor să ni le dea, este mult mai mult decât condamnarea pe care ne-au impus-o. Astfel ne învaţă Isus şi ne cheamă să credem. Privirea lui Isus ne provoacă să cerem şi să căutăm ajutor pentru a căuta căile depăşirii. Uneori murmurarea pare să învingă, dar să nu credeţi în ea, să n-o ascultaţi. Căutaţi şi ascultaţi glasurile care ne determină să privim înainte şi nu acelea care vă trag în jos. Ascultaţi glasurile care vă deschid fereastra şi vă fac să vedeţi orizontul. "Dar este departe!" - "Da, dar vei reuşi". Priveşte-l bine şi vei reuşi! De fiecare dată când vine molia cu acel "nu vei reuşi", răspundeţi-i dinăuntru: "Voi reuşi" şi priviţi orizontul.

Bucuria şi speranţa creştinului - a noastră a tuturor, şi a papei - se naşte din faptul de a fi experimentat uneori această privire a lui Dumnezeu care ne spune: "tu faci parte din familia ta şi nu te pot abandona intemperiilor". Asta e ceea Dumnezeu spune fiecăruia dintre noi, pentru că Dumnezeu este Tată - ai spus tu. "Tu eşti parte din familia mea şi nu te voi abandona intemperiilor, nu te voi lăsa la pământ pe drum, nu, nu pot să te pierd pe drum" - ne spune Dumnezeu, fiecăruia dintre noi, cu nume şi prenume - "eu sunt aici cu tine". Aici? Da, aici. Asta înseamnă a fi simţit, aşa cum ai împărtăşit tu, Luis, că în acele momente în care părea că totul s-a terminat ceva ţi-a spus: nu!, nu s-a terminat totul, pentru că ai un scop mare care-ţi permite să înţelegi că Dumnezeu Tatăl era şi este cu noi toţi şi ne dăruieşte persoane cu care să mergem şi să ne ajutăm să ajungem la noi ţinte.

Şi astfel Isus transformă murmurarea în sărbătoare şi ne spune: "Bucură-te cu mine! (cf. Lc 15,6), să mergem ca să sărbătorim". În parabola fiului risipitor mi-a plăcut odată când am găsit o traducere care spunea că tatăl, când l-a văzut pe fiul care se întorcea acasă, a spus: "Să mergem ca să sărbătorim" şi acolo a început sărbătoarea. Şi o traducere spune: "Şi acolo a început dansul". Bucuria, bucuria cu care suntem primiţi de Dumnezeu cu îmbrăţişarea Tatălui. "A început dansul".

Fraţilor, voi faceţi parte din familie, voi aveţi mult de împărtăşit. Ajutaţi-ne să ştim care este modul cel mai bun pentru a trăi şi a însoţi procesul de transformare de care, ca familie, toţi avem nevoie. Toţi!

O societate se îmbolnăveşte atunci când nu este capabilă să facă sărbătoare pentru transformarea fiilor săi; o comunitate se îmbolnăveşte atunci când trăieşte murmurarea care striveşte şi condamnă, fără sensibilitate, bârfirea. O societate este rodnică atunci când ştie să genereze dinamici capabile să includă şi să integreze, să ia asupra sa şi să lupte pentru a crea oportunităţi şi alternative care să dea noi posibilităţi fiilor săi, atunci când se angajează să creeze viitor cu comunitate, educaţie şi muncă. Această comunitate este sănătoasă. Şi chiar dacă poate experimenta neputinţa de a nu ştim cum, nu capitulează şi reîncearcă din nou. Şi toţi trebuie să ne ajutăm pentru a învăţa, în comunitate, să găsim aceste drumuri, să încercăm, să reîncercăm iarăşi. Este un pact pe care trebuie să avem curajul să-l facem: voi, tineri, tinere, responsabili ai pazei şi autorităţile de la Centru şi de la Minister, toţi, şi familiile voastre, precum şi lucrătorii pastorali. Toţi, luptaţi, luptaţi - dar nu între voi, vă rog! -, pentru ce anume?, pentru a căuta şi a găsi drumuri de inserare şi de transformare. Şi asta Domnul binecuvântează. Asta Domnul susţine şi asta Domnul însoţeşte.

Peste puţin timp vom continua cu celebrarea penitenţială, în care toţi vom putea experimenta privirea Domnului, care nu vede un adjectiv, niciodată: vede un nume, priveşte ochii, priveşte inima. Nu vede o etichetă nici o condamnare, ci vede nişte fii. Privire a lui Dumnezeu care dezminte descalificările şi ne dă forţa de a crea acele pacte necesare pentru a ne ajuta toţi să dezminţim murmurările, acele pacte fraterne care permit vieţii noastre să fie mereu o invitaţie la bucuria mântuirii, la bucuria de a avea un orizont în faţă, la bucuria sărbătorii fiului. Să mergem pe acest drum. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 565.