Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Panama
cu ocazia celei de-a XXXIV-a Zi Mondială A Tineretului
(23-28 ianuarie 2019)

Întâlnirea cu episcopii centro-americani

Biserica "S. Francisco de Asis", joi, 24 ianuarie 2019

Iubiţi fraţi!

Îi mulţumesc Monseniorului José Luis Escobar Alas, arhiepiscop de San Salvador, pentru cuvintele de bun-venit pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Întâlnesc aici prieteni din tinereţe: acest lucru este foarte frumos... Sunt fericit să vă pot întâlni şi împărtăşi în mod familiar şi direct dorinţele, proiectele şi visele voastre de păstori cărora Domnul le-a încredinţat îngrijirea poporului său sfânt. Mulţumesc pentru primirea fraternă.

Faptul de a mă putea întâlni cu voi înseamnă şi "a-mi dărui" oportunitatea de a îmbrăţişa şi de a mă simţi mai aproape de oamenii voştri, de a-mi însuşi dorinţele lor, dar şi descurajarea lor şi, mai ales, acea credinţă curajoasă care ştie să anime speranţa şi să mişte caritatea. Mulţumesc că mi-aţi permis să mă apropii de credinţa încercată dar simplă a feţei sărace a oamenilor voştri care ştiu că "Dumnezeu este prezent, nu doarme, este activ, observă şi ajută" (Sf. Oscar Romero, Omilie, 16 decembrie 1979).

Această întâlnire ne aminteşte un eveniment eclezial de mare relevanţă. Păstorii din această regiune au fost primii care au creat în America un organism de comuniune şi participare care a dat - şi continuă să dea - roade îmbelşugate. Mă refer la Secretariatul Episcopal din America Centrală (SEDAC). Un spaţiu de comuniune, de discernământ şi de angajare care hrăneşte, revitalizează şi îmbogăţeşte Bisericile voastre. Păstori care au ştiut să facă paşi înainte şi să dea un semnal că, departe de a fi numai un element programatic, a indicat faptul că viitorul Americii Centrale - şi al oricărei alte regiuni din lume - trece în mod necesar prin luciditatea şi capacitatea de a lărgi viziunea, de a uni eforturile într-o muncă răbdătoare şi generoasă de ascultare, înţelegere, dăruire şi angajare şi de a putea astfel discerne noile orizonturi spre care Duhul ne conduce (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 235)¹.

În aceşti 75 de ani de la întemeierea sa, SEDAC a încercat să împărtăşească bucuriile şi tristeţile, luptele şi speranţele popoarelor din America Centrală, a cărei istorie este împletită şi forjată cu istoria oamenilor voştri. Mulţi bărbaţi şi femei, preoţi, consacraţi, consacrate şi laici şi-au oferit viaţa până la vărsarea sângelui lor pentru a menţine viu glasul profetic al Bisericii în faţa nedreptăţii, a sărăcirii atâtor persoane şi a abuzului de putere. Îmi amintesc că, atunci când eram preot tânăr, numele unora dintre voi era considerat un cuvânt urât şi statornicia voastră a indicat drumul: mulţumesc. Ei ne amintesc că "cine doreşte cu adevărat să dea glorie lui Dumnezeu cu propria viaţă, cine tânjeşte realmente să se sfinţească pentru ca existenţa sa să-l glorifice pe Cel Sfânt, este chemat să se chinuiască, să se dedice şi să trudească încercând să trăiască faptele de milostenie" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 107). Şi asta, nu ca pomană ci ca vocaţie.

Printre roadele profetice ale Bisericii din America Centrală sunt bucuros să evidenţiez figura sfântului Oscar Romero, pe care am avut privilegiul de a-l canoniza recent în contextul Sinodului Episcopilor despre tineri. Viaţa sa şi învăţătura sa sunt izvor de inspiraţie pentru Bisericile noastre şi, în mod deosebit, pentru noi episcopii. Şi numele său a fost considerat un cuvânt urât: suspectat, excomunicat în bârfele private ale atâtor episcopi.

Motoul pe care l-a ales pentru stema sa episcopală şi care se află pe mormântul său exprimă clar principiul său inspirator şi ceea ce a fost viaţa sa de păstor: "A simţi cu Biserica". Busolă care a marcat viaţa sa în fidelitate, chiar şi în momentele cele mai turbulente.

Aceasta este o moştenire care poate să devină o mărturie activă şi dătătoare de viaţă pentru noi, chemaţi la rândul nostru la dăruirea martirială în slujirea zilnică a credincioşilor noştri; şi asupra acestei moşteniri aş vrea să mă bazez pentru această reflecţie: "a simţi cu Biserica". Reflecţia pe care vreau s-o împărtăşesc cu voi, despre figura lui Romero. Ştiu că printre noi sunt persoane care l-au cunoscut personal - precum cardinalul Rosa Chávez... Cardinalul Quarracino spunea că era candidat la Premiul Nobel pentru fidelitate! Deci, Eminenţă, dacă credeţi că eu greşesc în vreo observaţie mă puteţi corecta, nu-i problemă. A face apel la figura lui Romero înseamnă a face apel la sfinţenia şi la caracterul profetic care trăieşte în ADN-ul Bisericilor voastre particulare.

A simţi cu Biserica

1. Recunoaştere şi recunoştinţă

Când sfântul Ignaţiu propune regulile pentru a simţi cu Biserica - scuzaţi publicitatea - încearcă să-l ajute pe practicant să depăşească orice tip de false dihotomii sau antagonisme care pot să reducă viaţa Duhului la ispita obişnuită de a adapta Cuvântul lui Dumnezeu la propriul interes. Astfel îi permite practicantului harul de a se simţi şi de a se şti parte a unui corp apostolic mai mare decât el şi, în acelaşi timp, cu conştiinţa reală a forţelor sale şi a posibilităţilor sale: nici slab nici selectiv sau temerar. A se simţi parte dintr-un tot, care va fi mereu mai mult decât suma părţilor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 235) şi care este însoţit de o Prezenţă care îl va depăşi mereu (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 8).

Deci aş vrea să concentrez acest prim "A simţi cu Biserica", primit de la sfântul Oscar, ca mulţumire, adică recunoştinţă pentru multul bine primit şi nemeritat. Romero a putut să se sintonizeze şi să înveţe să trăiască Biserica pentru că iubea intim pe cel care l-a născut în credinţă. Fără această iubire intimă va fi foarte dificil să se înţeleagă istoria sa şi convertirea sa, pentru că tot această iubire l-a condus până la dăruirea sa în martiriu; acea iubire care se naşte din primirea unui dar totalmente gratuit, care nu ne aparţine şi care ne eliberează de orice pretenţie şi ispită de a ne crede proprietarii săi sau unicii interpreţi. Nu am inventat Biserica, nu s-a născut cu noi şi va merge înainte fără noi. Această atitudine, departe de a ne abandona apatiei, trezeşte o recunoştinţă insondabilă şi inimaginabilă care dă hrană la toate. Martiriul nu este sinonim cu laşitate sau atitudinea unuia care nu iubeşte viaţa şi nu ştie să recunoască valoarea sa. Dimpotrivă, martirul este cel care este în măsură să întrupeze şi să traducă în viaţă această aducere de mulţumire.

Romero a simţit cu Biserica pentru că, înainte de toate, a iubit Biserica drept mamă care l-a născut în credinţă şi s-a simţit membru şi parte a ei.

2. O iubire care ştie de popor

Această iubire, făcută din adeziune şi recunoştinţă, l-a făcut să îmbrăţişeze cu pasiune, dar şi cu dăruire şi studiu, tot aportul şi reînnoirea magisterială pe care o propunea Conciliul al II-lea din Vatican. Acolo găsea mâna sigură pentru a-l urma pe Cristos. N-a fost ideolog nici ideologic; acţiunea sa s-a născut dintr-o întrepătrundere cu documentele conciliare. Luminat de acest orizont eclezial, a simţi cu Biserica înseamnă pentru Romero a o contempla ca popor al lui Dumnezeu. Pentru că Domnul n-a voit să ne mântuiască pe fiecare izolat şi separat, ci a voit să constituie un popor care să-l mărturisească în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie (cf. Constituţia dogmatică Lumen gentium, 9). Un popor întreg care posedă, păstrează şi celebrează "ungerea Celui Sfânt" (ibid., 12) şi în faţa căruia Romero se punea în ascultare pentru a nu refuza inspiraţia sa (cf. Sf. Oscar Romero, Omilie, 16 iulie 1978). Astfel ne arată că păstorul, pentru a-l căuta şi a-l întâlni pe Domnul, trebuie să înveţe şi să asculte bătaia inimii poporului său, să simtă "mirosul" bărbaţilor şi femeilor de astăzi ajungând să rămână impregnat de bucuriile şi speranţele sale, de tristeţile şi neliniştile sale (cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 1) şi astfel să înţeleagă în profunzime Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Constituţia dogmatică Dei Verbum, 13). Ascultarea poporului încredinţat lui, ajungând să respire şi să descopere prin intermediul lui voinţa lui Dumnezeu care ne cheamă (cf. Discurs la veghea de pregătire pentru Sinodul despre familie, 4 octombrie 2014). Fără dihotomii sau antagonisme false, pentru că numai iubirea lui Dumnezeu este capabilă să armonizeze toate iubirile noastre în una şi aceeaşi simţire şi privire.

Aşadar, pentru el a simţi cu Biserica înseamnă a lua parte la gloria Bisericii, care constă în a purtă în propriul interior toată kenosis a lui Cristos. În Biserică, Cristos trăieşte printre noi şi de aceea ea trebuie să fie umilă şi săracă, pentru că o Biserică arogantă, o Biserică plină de orgoliu, o Biserică autosuficientă nu este Biserică a kenosis (cf. Sf. Oscar Romero, Omilie, 1 octombrie 1978).

3. A purta în noi kenosis a lui Cristos

Aceasta nu este numai gloria Bisericii, ci şi o vocaţie, o invitaţie pentru ca să fie gloria noastră personală şi cale de sfinţenie. Kenosis a lui Cristos nu este un lucru din trecut ci o garanţie actuală pentru a simţi şi a descoperi prezenţa sa activă în istorie. Prezenţă pe care nu putem şi nu vrem s-o reducem la tăcere pentru că ştim şi am experimentat că numai El este "Cale, Adevăr şi Viaţă". Kenosis a lui Cristos ne aminteşte că Dumnezeu mântuieşte în istorie, în viaţa fiecărui om, că aceasta este şi istoria sa şi acolo ne vine în întâmpinare (cf. Id., Omilie, 7 decembrie 1978). Fraţilor, este important ca să nu ne fie frică să ne apropiem şi să atingem rănile credincioşilor noştri, care sunt şi rănile noastre, şi să facem asta în stilul Domnului. Păstorul nu poate sta departe de suferinţa poporului său; ba chiar, am putea spune că inima păstorului se măsoară din capacitatea sa de a se înduioşa în faţa atâtor vieţi rănite şi ameninţate. A face asta în stilul Domnului înseamnă a lăsa ca această suferinţă să lovească şi să marcheze priorităţile noastre şi gusturile noastre, să lovească şi să marcheze folosirea timpului şi a banilor precum şi modul de a ne ruga, pentru a putea unge totul şi pe toţi cu mângâierea prieteniei lui Isus într-o comunitate de credinţă care să conţină şi să deschidă un orizont mereu nou care să dea sens şi speranţă vieţii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49). Kenosis a lui Cristos cere să abandonăm virtualitatea existenţei şi a discursurilor pentru a asculta zgomotul şi chemarea constantă a persoanelor reale care ne provoacă să creăm legături. Şi, lăsaţi-mă să vă spun, reţelele folosesc pentru a crea contacte dar nu rădăcini, nu sunt în măsură să ne dea apartenenţă, să ne facă să ne simţim parte a unuia şi aceluiaşi popor. Fără această simţire, toată vorbirea noastră, reunirea noastră, întâlnirea noastră, scrisul va fi semn al unei credinţe care n-a ştiut să însoţească kenosis a Domnului, o credinţă care a rămas la jumătatea drumului. Îmi amintesc de un gânditor latinoamerican [spunea că], mai rău încă, ajunge să fie o religie cu un Dumnezeu fără Cristos, un Cristos fără Biserică şi o Biserică fără popor.

Kenosis a lui Cristos este tânără

Această Zi Mondială a Tineretului este o ocazie unică pentru a merge în întâmpinare şi a ne apropia şi mai mult de realitatea tinerilor noştri, realitate plină de speranţe şi dorinţe, dar şi profund marcată de atâtea răni. Cu ei vom putea să citim în mod reînnoit epoca noastră şi să recunoaştem semnele timpurilor pentru că, aşa cum au afirmat părinţii sinodali, tinerii sunt unul dintre "locurile teologice" în care Domnul ne face cunoscute unele dintre aşteptările sale şi dintre provocările sale pentru a construi ziua de mâine (cf. Sinodul despre Tineri, Document final, 64). Cu ei putem vedea mai bine cum să facem Evanghelia mai accesibilă şi credibilă în lumea în care trăim; ei sunt ca un termometru pentru a şti la ce punct suntem ca o comunitate şi ca o societate.

Ei poartă înlăuntrul lor o nelinişte pe care trebuie s-o apreciem, s-o respectăm, s-o însoţim; şi cât de bine ne face nouă, pentru că ne mişcă şi ne aminteşte că păstorul nu încetează niciodată să fie un discipol şi este mereu în mişcare. Această nelinişte sănătoasă ne pune în mişcare şi ne precede. Asta au amintit părinţii sinodali când au spus: "Tinerii, în anumite privinţe, îi preced pe păstori" (ibid., 66). Păstorul, faţă de turma sa, nu merge mereu în faţă: uneori trebuie să meargă în faţă pentru a indica drumul; uneori trebuie să stea în mijloc pentru "a simţi" ce se întâmplă, pentru a înţelege turma; uneori trebuie să stea în spate pentru a-i proteja pe cei din urmă, ca nimeni să nu rămână în urmă şi să devină material de rebut. Uneori trebuie să ne umple de bucurie constatarea că semănatul n-a fost în zadar. Multe din acele aspiraţii şi intuiţii ale tinerilor s-au dezvoltat în sânul familiei, hrănite de o bunică sau de un catehet. Vorbind despre bunici, deja este a doua oară că o văd: am văzut-o ieri şi o văd şi astăzi, o bătrânică, slăbuţă, de vârsta mea sau chiar mai mult, cu mitră, şi-a pus o mitră pe care şi-a făcut-o din carton, şi o pancartă care spunea: "Sanctitate, şi bunicile fac gălăgie". O minunăţie de oameni! Şi tinerii au învăţat lucrurile în familie sau în parohie, în pastoraţia educativă sau a tineretului. Dorinţe care au crescut în ascultarea Evangheliei şi în comunităţi cu credinţă vie şi ferventă care găseşte pământ pentru a încolţi. Cum să nu mulţumim că avem tineri doritori de Evanghelie! Desigur că obosesc, desigur că uneori deranjează. Îmi vine în minte această frază pe care o spunea un filozof grec, o spunea despre el însuşi, cu privire la tineri: "[Tinerii] sunt ca un tăun pe spinarea unui cal nobil, pentru ca să nu adoarmă". Calul suntem noi! Această realitate ne stimulează la o angajare mai mare pentru a-i ajuta să crească oferindu-le spaţii mai mari şi mai bune care să-i nască la visul lui Dumnezeu. Biserica prin natura sa este Mamă şi ca atare naşte şi incubează viaţa protejând-o de tot ceea ce poate ameninţa dezvoltarea sa. gestaţie în libertate şi pentru libertate. De aceea vă îndemn să promovaţi programe şi centre educative care să ştie să însoţească, să susţină şi să responsabilizeze pe tinerii voştri; vă rog, "furaţi-i" de pe stradă înainte ca, "văzând fumul lor" şi soluţii magice, cultura morţii să-i captureze şi să exploateze neliniştea lor şi imaginaţia lor. Şi faceţi asta nu cu paternalism, pentru că nu-l suportă, nu de sus în jos, pentru că nici asta nu ne cere Domnul, ci ca părinţi, ca fraţi faţă de fraţi. Ei sunt faţa lui Cristos pentru noi şi la Cristos nu se ajunge de sus în jos, ci de jos în sus (cf. Sf. Oscar Romero, Omilie, 2 septembrie 1979).

Sunt mulţi tinerii care din păcate au fost seduşi cu răspunsuri imediate care ipotechează viaţa. Şi atâţia alţii cărora le-a fost dată o iluzie de scurtă respiraţie în unele mişcări şi care după aceea îi fac ori pelagieni ori convinşi că sunt suficienţi lor înşişi şi apoi îi abandonează la jumătatea drumului. Ne spuneau părinţii sinodali: prin constrângere sau lipsă de alternative tinerii se află cufundaţi în situaţii puternic conflictuale şi fără soluţionare rapidă: violenţă casnică, ucidere a femeilor - ce plagă trăieşte continentul nostru în asta! - bande înarmate şi criminale, trafic de droguri, exploatare sexuală a minorilor şi a celor care nu mai sunt minori, şi aşa mai departe; şi ne face rău să vedem că, la baza multora din aceste situaţii, există experienţe de orfani rod al unei culturi şi al unei societăţi care este "înnebunită" [se fue "desmandrando"] - fără mamă, i-a făcut orfani. Familii foarte des uzate de un sistem economic care nu pune pe primul loc persoanele şi binele comun şi care a făcut din speculaţie "paradisul" său unde să continue să se îngraşe nu contează pe cheltuiala cui. Şi astfel tinerii noştri fără căldura unei case, fără familie, fără comunitate, fără apartenenţă, sunt lăsaţi în voia primului escroc.

Să nu uităm că "o adevărată durere care iese din om aparţine înainte de toate lui Dumnezeu" (G. Bernanos, Jurnalul unui paroh de la ţară, Milano 1998, 72). Să nu despărţim ceea ce El a voit să unească în Fiul său!

Viitorul cere ca să se respecte prezentul recunoscând demnitatea culturilor popoarelor voastre şi angajându-ne la valorizarea lor. Şi în asta se joacă demnitatea: în autostima culturală. Credincioşii voştri nu sunt "seria B" a societăţii şi a nimănui. Are o istorie bogată care trebuie acceptată, apreciată şi încurajată. Seminţele Împărăţiei au fost plantate în aceste ţinuturi. Avem datoria să le recunoaştem, să ne îngrijim de ele şi să le protejăm pentru ca nimic din ceea ce Dumnezeu a plantat bun să se usuce din cauza intereselor false care răspândesc peste tot corupţia şi cresc despuindu-i pe cei mai săraci. A avea grijă de rădăcini înseamnă a tutela bogatul patrimoniu istoric, cultural şi spiritual pe care acest ţinut timp de secole a ştiut să-l plămădească. Angajaţi-vă şi ridicaţi-vă glasul împotriva deşertificării culturale, împotriva deşertificării spirituale a popoarelor voastre, care produce o sărăcie radicală pentru că lasă fără acea imunitate vitală indispensabilă care menţine demnitatea în momentele de dificultate mai mare. Şi vă felicit pentru iniţiativa de a începe această Zi Mondială a Tineretului cu Ziua Tineretului Indigen - cred că în dieceza de David - şi cu Ziua Tineretului de Origine Africană: acesta a fost un pas bun pentru a arăta multele faţete ale poporului nostru.

În ultima scrisoare pastorală voi afirmaţi: "În ultima vreme regiunea noastră a fost lovită de migraţia făcută într-un mod nou, fiind în masă şi organizată, şi acest lucru a scos în evidenţă motivele care provoacă o migraţie forţată şi pericolele pe care ea le comportă pentru demnitatea persoanei umane" (SEDAC, Mesaj adresat poporului lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, 30 noiembrie 2018).

Mulţi dintre migranţi au faţă tânără, caută ceva mai bun pentru familiile lor, nu se tem să rişte şi să lase toate numai să ofere condiţiile minime care să garanteze un viitor mai bun. Cu privire la asta nu este suficientă numai denunţarea, ci trebuie să anunţăm concret şi o "veste bună". Biserica, graţie universalităţii sale, poate să ofere acea ospitalitate fraternă şi primitoare în aşa fel încât comunităţile de origine şi cele de sosire să dialogheze şi să contribuie la depăşirea fricilor şi neîncrederilor şi să întărească legăturile pe care migraţiile, în imaginarul colectiv, ameninţă să le rupă. "A primi, a proteja, a promova şi a integra" oamenii pot să fie cele patru verbe cu care Biserica, în această situaţie migratoare, conjugă maternitatea sa în ziua de azi a istoriei (cf. Sinodul despre Tineri, Document final, 147). Vicarul general de Paris, mons. Benoit de Sinety, tocmai a publicat o carte care are ca subtitlu: "A-i primi pe migranţi". Un apel la curaj; este o bucurie această carte. El este aici, la Ziua Mondială.

Toate eforturile pe care le veţi putea depune făcând punţi între comunităţi ecleziale, parohiale, diecezane, precum şi prin Conferinţele Episcopale vor fi un gest profetic al Bisericii care în Cristos este "semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 1). Şi astfel tentaţia de a se limita la simpla denunţare dispare şi se realizează vestirea Vieţii noi pe care Domnul ne-o dăruieşte.

Ne amintim de îndemnul sfântului Ioan: "Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său, care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu? Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul" (1In 3,17-18).

Toate aceste situaţii pun întrebări, sunt situaţii care ne cheamă la convertire, la solidaritate şi la o acţiune educativă incisivă în comunităţile noastre. Nu putem să rămânem indiferenţi (cf. Sinodul despre Tineri, Document final, 41-44). Lumea rebutează, spiritul lumii rebutează, ştim asta şi suferim pentru asta; kenosis a lui Cristos nu, am experimentat asta şi continuăm să experimentăm asta în însuşi trupul nostru cu iertarea şi convertirea. Această tensiune ne constrânge să ne întrebăm încontinuu: de care parte vrem să stăm?

Kenosis a lui Cristos este sacerdotală

Sunt bine cunoscute prietenia monseniorului Romero cu părintele Rutilio Grande şi impactul pe care asasinarea acestuia din urmă l-a avut asupra vieţii sale. A fost un eveniment care a însemnat cu foc inima sa de om, de preot şi de păstor. Romero nu era un administrator de resurse umane, nu gestiona persoane sau organizaţii, Romero simţea, simţea cu iubire de părinte, prieten şi frate. O măsură un pic înaltă, dar o măsură utilă pentru a evalua inima noastră episcopală, o măsura în faţa căreia ne putem întreba: cât mă atinge viaţa preoţilor mei? Cât reuşesc să mă las lovit de ceea ce trăiesc, de plânsul durerilor lor, de sărbătorirea şi bucuria pentru bucuriile lor? Funcţionalismul eclezial şi clericalismul - din păcate aşa de răspândit, care reprezintă o caricatură şi o pervertire a slujirii - se începe cu măsurarea lui cu aceste întrebări. Nu este o chestiune de schimbări în stiluri, în maniere sau în limbaj - desigur toate sunt lucruri importante -, ci mai ales este o chestiune de impact şi de capacitate pe care programele noastre episcopale au spaţiu pentru a-i primi, a-i însoţi şi a-i susţine pe preoţii noştri, au "spaţiu real" pentru a ne ocupa de ei. Asta face din noi părinţi rodnici.

Normal asupra lor cade în mod special responsabilitatea ca acest popor să fie popor al lui Dumnezeu. Ei sunt în linia întâi. Poartă pe umeri povara zilei şi căldura (cf. Mt 20,12), sunt expuşi la o serie de situaţii zilnice care pot să-i facă mai vulnerabili şi, de aceea, au şi nevoie de apropierea noastră, de înţelegerea noastră şi de încurajare, au nevoie de paternitatea noastră. Rezultatul muncii pastorale, al evanghelizării în Biserică şi al misiunii nu se bazează pe bogăţia de mijloace şi pe resursele materiale, sau pe cantitatea de evenimente sau activităţi pe care le realizăm, ci pe centralitatea compasiunii: una dintre marile caracteristici pe care ca Biserică putem să o oferim fraţilor noştri. Mă preocupă cum compasiunea a pierdut centralitatea sa în Biserică. Şi grupurile catolice au pierdut-o - sau o pierd, ca să nu fim pesimişti. Şi în mijloacele de comunicare catolice, compasiunea nu există. Există schisma, condamnarea, răutatea, îndârjirea, supraevaluarea de sine, denunţarea ereziei... Să nu se piardă în Biserica noastră compasiunea şi să nu se piardă în episcop centralitatea compasiunii. Kenosis a lui Cristos este exprimarea maximă a compasiunii Tatălui. Biserica lui Cristos este Biserica compasiunii şi asta începe acasă. Este mereu lucru bun să ne întrebăm ca păstori: cât mă atinge viaţa preoţilor mei? Sunt capabil să fiu un părinte sau mă consolez cu faptul de a fi un simplu executant? Mă las incomodat? Îmi amintesc de cuvintele lui Benedict al XVI-lea la începutul pontificatului său vorbind conaţionalilor săi: "Cristos nu ne-a promis o viaţă comodă. Cine caută comoditatea cu El a greşit drumul. El ne arată parcursul care duce la lucrurile mari, la bine, la o viaţă umană autentică" (Discurs adresat pelerinilor germani, 25 aprilie 2005). Episcopul trebuie să crească în fiecare zi în capacitatea de a se lăsa incomodat, de a fi vulnerabil pentru preoţii săi. Mă gândesc la un episcop, un episcop emerit dintr-o dieceză mare, muncitor mare, făcea audienţele în fiecare zi înainte de amiază şi adesea, foarte adesea, când termina audienţele de dimineaţă şi abia aştepta să meargă ca să mănânce, erau acolo doi preoţi care nu erau în agendă şi îl aşteptau. Şi el se întorcea şi îi asculta ca şi cum ar fi avut toată dimineaţa în faţă. A se lăsa incomodaţi a lăsa ca pasta să se răscoacă şi ca friptura să se răcească. A se lăsa incomodaţi de preoţi.

Ştim că munca noastră, în vizitele şi în întâlnirile pe care le desfăşurăm, în special în parohii, are o dimensiune şi o componentă administrativă pe care este necesar s-o ducem înainte. Trebuie să ne asigurăm ca să fie făcută, însă asta nu înseamnă că ne revine nouă să folosim timpul puţin pe care-l avem în activităţi administrative. În vizite, lucrul fundamental şi pe care nu-l putem delega este ascultarea. Există atâtea lucruri pe care le facem în fiecare zi pe care ar trebui să le încredinţăm altora. În schimb ceea ce nu putem delega este capacitatea de a asculta, capacitatea de a urmări sănătatea şi viaţa preoţilor noştri. Nu putem delega altora uşa deschisă pentru ei. Uşă deschisă pentru a crea condiţiile care să facă posibilă încrederea mai mult decât frica, sinceritatea mai mult decât ipocrizia, schimbul sincer şi respectuos mai mult decât monologul disciplinar.

Amintesc cuvintele fericitului Rosmini - acuzat de erezi şi astăzi fericit -: "Desigur, numai oamenii mari pot forma alţi oameni mari [...]. În primele secole, casa episcopului era seminarul preoţilor şi diaconilor; prezenţa şi sfânta conversaţie a prelatului lor era o lecţie înfocată, continuă, sublimă, unde se învăţa teoria în cuvintele sale înţelepte, unită cu practica în ocupaţiile sale pastorale asidue. Şi în acest mod alături de Alessandri se vedeau crescând atunci în mod frumos tinerii Atanasi" (Despre cele cinci răni ale sfintei Biserici, Brescia 1966, 40).

Este important ca preotul să găsească părintele, păstorul în care "să se oglindească" şi nu administratorul care vrea "să treacă în revistă trupele". Este fundamental ca, împreună cu toate lucrurile în care ne diferenţiem precum şi acelea în care nu suntem de acord şi discuţiile care pot exista (şi este normal şi de dorit ca să existe), preoţii să vadă în episcop un om capabil să se dedice şi să se expună pentru ei, să-i facă să meargă înainte şi să le întindă mâna atunci când sunt împotmoliţi. Un om de discernământ care să ştie să orienteze şi să găsească străzi concrete şi practicabile în diferitele intersecţii din fiecare istorie personală. Când eram în Argentina, uneori auzeam persoane care spuneau: "L-am sunat pe episcop - preoţi - şi secretara mi-a spus că avea agenda plină, că să sun din nou peste douăzeci de zile, acum totul era plin; şi nu m-a întrebat ce anume voiam, nimic". "Aş vrea să-l văd pe episcop" - "Nu poate, vă pun pe listă". Este clar că după aceea preotul n-a mai sunat şi a mers înainte cu ceea ce voia să-l întrebe - bine sau rău - înlăuntrul său. Acesta nu este un sfat, ci un lucru pe care vi-l spun din inimă: dacă aveţi agenda plină, mulţumim lui Dumnezeu, astfel veţi mânca liniştiţi pentru că v-aţi câştigat pâinea; dar dacă vedeţi că v-a sunat un preot, astăzi, maxim mâine trebuie să-l sunaţi şi să-i spuneţi: "M-ai sunat, ce se întâmplă? Poţi să aştepţi până în ziua cutare sau nu?". Acel preot din acel moment ştie că are un părinte.

Cuvântul autoritate derivă etimologic din rădăcina latină augere care înseamnă a mări, a promova, a face să progreseze. Autoritatea păstorului constă îndeosebi în a ajuta să crească, în a-i promova pe preoţii săi, mai degrabă decât în a se promova pe sine însuşi - asta o face un holtei, nu un părinte -. Bucuria părintelui/păstorului este să vadă că fiii săi au crescut şi au fost rodnici. Fraţilor, aceasta să fie autoritatea noastră şi semnul rodniciei noastre.

Ultimul punct: kenosis a lui Cristos este săracă

A simţi cu Biserica înseamnă a simţi cu poporul credincios, poporul lui Dumnezeu care suferă şi speră. Înseamnă a şti că identitatea noastră ministerială se naşte şi se înţelege în lumina acestei apartenenţe unice şi constitutive a fiinţei noastre. În acest sens, aş vrea să amintesc împreună cu voi ceea ce sfântul Ignaţiu ne scria nouă iezuiţilor: "sărăcia este mamă şi zid", dă naştere şi susţine. Mamă, pentru că ne cheamă la rodnicie, la generativitate, la capacitatea de dăruire care ar fi imposibilă într-o inimă avară sau care încearcă să adune. Şi zid, pentru că ne protejează de una dintre ispitele cele mai subtile pe care noi consacraţii trebuie s-o înfruntăm, mondenitatea spirituală: a îmbrăca în valori religioase şi "pioase" setea de putere şi de protagonism, vanitatea şi chiar orgoliul şi mândria. Zid şi mamă care ne ajută să fim o Biserică tot mai liberă pentru că este centrată în kenosis a Domnului său. O Biserică ce nu vrea ca forţa sa să se află - aşa cum spunea monseniorul Romero - în sprijinirea celor puternici sau a politicii, ci să se elibereze cu nobleţe pentru a merge sprijinită numai de braţele Răstignitului, care este adevărata sa forţă. Şi asta se traduce în semne concrete şi evidente; asta ne interoghează şi ne determină la o examinare a conştiinţei cu privire la alegerile şi priorităţile noastre în folosirea resurselor, în folosirea influenţelor şi a poziţiilor. Sărăcia este mamă şi zid pentru că păzeşte inima noastră pentru ca să nu alunece în concesii şi compromisuri care slăbesc libertatea şi parresia la care ne cheamă Domnul.

Înainte de a încheia, să ne punem sub mantia Fecioarei, să ne rugăm împreună pentru ca ea să păzească inimile noastre de păstori şi să ne ajute să slujim mai bine Trupul Fiului său, sfântul popor credincios al lui Dumnezeu care merge, trăieşte şi se roagă aici în America Centrală.

S-o rugăm pe Mama. "Bucură-te, Marie, ...".

Isus să vă binecuvânteze şi Fecioara Maria să vă ocrotească. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru ca să pot face tot ceea ce am spus. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă

Vreau să ţin cont de amintirea păstorilor care, determinaţi de zelul lor pastoral şi de iubirea lor faţă de Biserică, au dat viaţă acestui organism eclezial, ca Mons. Luis Chávez y González, arhiepiscop de San Salvador, şi Mons. Victor Sanabria, arhiepiscop de San José din Costa Rica, printre alţii.

lecturi: 396.