Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă cu ocazia celei de-a XXV-a aniversări a instituirii acesteia (11 februarie 1994 - 11 februarie 2019)

Humana communitas

[Comunitatea umană]

Comunitatea umană este visul lui Dumnezeu încă înainte de crearea lumii (cf. Ef 1,3-14). În ea Fiul veşnic născut de Dumnezeu a luat carne şi sânge, inimă şi afecte. În misterul generării marea familie a umanităţii se poate regăsi pe ea însăşi. De fapt, iniţierea familială la fraternitate între creaturile umane poate să fie considerată o adevărată comoară ascunsă, în vederea reaşezării comunitare a politicilor sociale şi a drepturilor umane, a cărei necesitate se simte puternic astăzi. Pentru aceasta trebuie să creştem în conştiinţa descendenţei noastre comune din creaţia şi din iubirea lui Dumnezeu. Credinţa creştină mărturiseşte generarea Fiului ca misterul inefabil al unităţii veşnice de "a face să fie" şi de "a iubi" care se află în intimitatea lui Dumnezeu Unul şi Întreit. Vestirea reînnoită a acestei revelaţii neglijate poate deschide un nou capitol în istoria comunităţii şi a culturii umane, care invocă astăzi - parcă "gemând în durerile naşterii" (cf. Rom 8,22) - o nouă naştere în Duh. În Fiul Unicul Născut se revelează duioşia lui Dumnezeu şi voinţa sa de răscumpărare a oricărei umanităţi care se simte pierdută, abandonată, rebutată, condamnată fără apel. Misterul Fiului veşnic, care s-a făcut unul dintre noi, sigilează o dată pentru totdeauna această pasiune a lui Dumnezeu. Misterul Crucii sale - "pentru noi şi pentru a noastră mântuire" - şi al Învierii sale - ca "primul născut dintre mulţi fraţi" (Rom 8,29) - spune până la ce punct această pasiune a lui Dumnezeu este îndreptată spre răscumpărarea şi spre împlinirea creaturii umane.

Trebuie să restituim claritate acestei pasiuni a lui Dumnezeu faţă de creatura umană şi faţă de lumea sa. Ea a fost făcută de Dumnezeu după "chipul" său - "bărbat şi femeie" i-a creat (cf. Gen 1,27) - drept creatură spirituală şi sensibilă, conştientă şi liberă. Relaţia dintre bărbat şi femeie constituie locul eminent în care întreaga creaţie devine interlocutoare a lui Dumnezeu şi martoră a iubirii sale. Această lume a noastră este locuinţa pământească a iniţierii noastre la viaţă, locul şi timpul în care putem deja începe să gustăm locuinţa cerească la care suntem destinaţi (cf. 2Cor 5,1), unde vom trăi în plinătate comuniunea cu Dumnezeu şi cu toţi. Familia umană este o comunitate de origine şi de destinaţie, a cărei reuşită "este ascunsă, cu Cristos, în Dumnezeu" (Col 3,1-4). În acest timp al nostru, Biserica este chemată să relanseze cu putere umanismul vieţii care erupe din această pasiune a lui Dumnezeu faţă de creatura umană. Angajarea de a înţelege, a promova şi a apăra viaţa fiecărei fiinţe umane ia elan de la această iubire necondiţionată a lui Dumnezeu. Este frumuseţea şi atracţia Evangheliei, care nu reduce iubirea faţă de aproapele la aplicarea de criterii de convenienţă economică şi politică nici la "unele accente doctrinale sau morale care provin din opţiuni ideologice determinate" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 39).

O istorie pasionată şi rodnică

1. Această pasiune a animat activitatea Academiei Pontificale pentru Viaţă încă din momentul instituirii sale în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, din partea sfântului Ioan Paul al II-lea, în urma sugestiei slujitorului lui Dumnezeu şi mare om de ştiinţă Jérôme Lejeune. Acesta, convins în mod lucid de profunzimea şi de rapiditatea schimbărilor în desfăşurare în domeniul biomedical, a considerat oportun să susţină o angajare mai structurată şi organică pe acest front. Academia a putut astfel să dezvolte iniţiative de studiu, formare şi informare cu obiectivul de a face "clar că ştiinţa şi tehnica, puse în slujba persoanei umane şi a drepturilor sale fundamentale, contribuie la binele integral al omului şi la realizarea proiectului divin de mântuire (cf. Gaudium et spes, 35)" (Ioan Paul al II-lea, Motu proprio Vitae mysterium, 11 februarie 1994, 3). Elan reînnoit a imprimat activităţilor Academiei elaborarea noului Statut (18 octombrie 2016). Intenţia este de a face reflecţia asupra acestor teme tot mai atentă la contextul contemporan, în care ritmul crescând al inovaţiei tehnico-ştiinţifică şi globalizarea înmulţesc interacţiunile, pe de o parte, între culturi, religii şi ştiinţe diferite, pe de altă parte, între dimensiunile multiple ale familiei umane şi ale casei comune în care ea locuieşte. "De aceea, este urgent să se intensifice studiul şi confruntarea cu privire la efectele acestei evoluţii a societăţii în sens tehnologic pentru a articula o sinteză antropologică aptă să fie la înălţimea acestei provocări epocale. Deci zona consultanţei voastre calificate nu poate să fie limitată la soluţionarea problemelor ridicate de situaţii specifice de conflict etic, social sau juridic. Inspiraţia de conduite coerente cu demnitatea persoanei umane priveşte teoria şi practica ştiinţei şi tehnicii în fundamentarea lor în ansamblu în raport cu viaţa, cu sensul său şi cu valoarea sa" (Discursul adresat participanţilor la Adunarea Generală a membrilor Academiei Pontificale pentru Viaţă, 5 octombrie 2017).

Degradarea umanului şi paradoxul "progresului"

2. În acest moment al istoriei pasiunea faţă de uman, faţă de întreaga omenire, este în dificultate gravă. Bucuriile relaţiilor familiale şi ale convieţuirii sociale apar profund deteriorate. Neîncrederea reciprocă a indivizilor şi a popoarelor se hrăneşte dintr-o căutare exacerbată a propriului interes şi dintr-o competiţie exasperată, care nu fuge de violenţă. Distanţa dintre obsesia pentru propria bunăstare şi fericirea umanităţii împărtăşite pare să se lărgească: ajungând să se creadă că între individ şi comunitatea umană este de acum în desfăşurare o adevărată schismă. În enciclica Laudato si' a scos în evidenţă starea de urgenţă în care se află raportul nostru cu istoria pământului şi a popoarelor. Este o alarmă provocată de atenţia scăzută acordată problemei mari şi decisive a unităţii familiei umane şi a viitorului său. Erodarea acestei sensibilităţi, făcută de puterile lumeşti ale dezbinării şi războiului, este în creştere globală, cu o viteză mult superioară celei a producerii bunurilor. Este vorba despre o adevărată cultură - ba chiar, ar fi mai bine să se spună despre o anti-cultură - a indiferenţei faţă de comunitate: ostilă faţă de bărbaţi şi faţă de femei şi aliată cu prepotenţa banilor.

3. Această urgenţă revelează un paradox: cum s-a putut întâmpla ca, tocmai în momentul istoriei lumii în care resursele economice şi tehnologice disponibile ne-ar permite să ne îngrijim suficient de casa comună şi de familia umană, onorând darul lui Dumnezeu însuşi, chiar de la ele, de la resursele economice şi tehnologice, vin diviziunile noastre cele mai agresive şi coşmarurile noastre cele mai rele? Popoarele simt în mod acut şi dureros, chiar dacă adesea în mod confuz, deprimarea spirituală - am putea spune nihilismul - care subordonează viaţa unei lumi şi unei societăţi supuse acestui paradox. Tendinţa de a anestezia această profundă suferinţă, printr-o goană oarbă după satisfacţia materială, produce melancolia unei vieţi care nu găseşte destinaţie la înălţimea calităţii sale spirituale. Trebuie s-o recunoaştem: bărbaţii şi femeile din timpul nostru sunt adesea demoralizaţi şi dezorientaţi, fără viziune. Suntem toţi un pic concentraţi asupra noastră înşine. Sistemul banului şi ideologia consumului selecţionează nevoile noastre şi manipulează visele noastre, fără nicio o atenţie faţă de frumuseţea vieţii împărtăşite şi faţă de locuibilitatea casei comune.

O ascultare responsabilă

4. Poporul creştin, preluând strigătul suferinţelor popoarelor, trebuie să reacţioneze la spiritele negative care hrănesc diviziunea, indiferenţa, ostilitatea. Trebuie să facă asta nu numai pentru sine, ci pentru toţi. Şi trebuie să facă asta imediat, înainte ca să fie prea târziu. Familia eclezială a discipolilor - şi a tuturor oaspeţilor care caută în ea motivele speranţei (cf. 1Pt 3,15) - a fost semănată pe pământ ca "sacrament [...] al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (Lumen gentium, 1). Reabilitarea creaturii lui Dumnezeu la speranţa fericită a destinaţiei sale trebuie să devină pasiunea dominantă a vestirii noastre. Este urgent ca bătrânii să creadă mai mult în "visele" lor mai bune; şi ca tinerii să aibă "viziuni" capabile să-i determine să se angajeze curajos în istorie (cf. Il 3,1). O nouă perspectivă etică universală, atentă la temele creaţiei şi a vieţii umane, este obiectivul spre care trebuie să ne îndreptăm pe planul cultural. Nu putem continua pe drumul greşelii urmat în atâtea decenii de deconstrucţie a umanismului, confundat cu o oarecare ideologie a voinţei de putere. Trebuie să contrastăm o asemenea ideologie, care se foloseşte de sprijinul convins al pieţii şi al tehnicii, în favoarea umanismului. Diferenţa vieţii umane este un bun absolut, demn să fie prezidat etic, preţios pentru îngrijirea întregii creaţii. Scandalul este faptul ca umanismul să se contrazică pe sine însuşi, în loc să ia inspiraţie din actul iubirii lui Dumnezeu. Biserica mai întâi trebuie să regăsească frumuseţea acestei inspiraţii şi să-şi facă partea sa, cu entuziasm reînnoit.

O misiune dificilă pentru Biserică

5. Suntem conştienţi că am întâlnit dificultăţi, la redeschiderea acestui orizont umanist, şi în sânul Bisericii. Aşadar, cei dintâi ne întrebăm cu sinceritate: astăzi, comunităţile ecleziale au o viziune şi dau o mărturie la înălţimea acestei urgenţe din epoca prezentă? Sunt concentrate în mod serios asupra pasiunii şi asupra bucuriei de a transmite iubirea lui Dumnezeu pentru a locuirea fiilor săi pe Pământ? Sau se pierd încă prea mult în propriile probleme şi în ajustări timide care nu depăşesc logica acestui compromis lumesc? Trebuie să ne întrebăm serios dacă am făcut suficient pentru a oferi contribuţia noastră specifică drept creştini la o viziune despre uman capabilă să susţină unitatea familiei popoarelor în actualele condiţii politice şi culturale. Sau dacă noi chiar am pierdut din vedere centralitatea ei, punând mai înainte ambiţiile hegemoniei noastre spirituale cu privire la conducerea cetăţii seculare, închisă în ea înseşi şi în bunurile sale, de îngrijirea comunităţii locale, deschisă ospitalităţii evanghelice faţă de cei săraci şi cei disperaţi.

A construi o fraternitate universală

6. Este timpul de a relansa o nouă viziune pentru un umanism fratern şi solidar a individului şi al popoarelor. Noi ştim că credinţa şi iubirea necesare pentru această alianţă iau elanul lor din misterul răscumpărării istoriei în Isus Cristos, ascuns în Dumnezeu încă înainte de crearea lumii (cf. Ef 1,7-10; 3,9-11; Col 1,13-14). Şi ştim şi că conştiinţa şi afectele creaturii umane nu sunt deloc impermeabile, nici insensibile faţă de credinţă şi faţă de lucrările acestei fraternităţi universale, semănate de Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Trebuie să o repunem în prim plan. Pentru că una este să ne simţim constrânşi să trăim împreună, alta este să apreciem bogăţia şi frumuseţea seminţelor de viaţă comună care trebuie să fie căutate şi cultivate împreună. Una este să ne resemnăm să concepem viaţa ca luptă împotriva antagoniştilor care nu se termină niciodată, alta este să recunoaştem familia umană ca semn al vitalităţii lui Dumnezeu Tatăl şi promisiune a unei destinaţii comune la răscumpărarea întregii iubiri care, deja acum, o ţine în viaţă.

7. Toate căile Bisericii conduc la om, aşa cum a proclamat solemn sfântul papă Ioan Paul al II-lea în enciclica sa inaugurală (Redemptor hominis, 1979). Înaintea lui, sfântul Paul al VI-lea a amintit, şi el în enciclica programatică şi conform lecţiei Conciliului, că familiaritatea Bisericii se extind prin cercuri concentrice la fiecare om: chiar şi la cel care se consideră străin de credinţă şi de adorarea lui Dumnezeu (cf. Enciclica Ecclesiam suam, 1964). Biserica găzduieşte şi păstrează semnele binecuvântării şi milostivirii care sunt destinate de Dumnezeu pentru fiecare fiinţă umană care vine în această lume.

A recunoaşte semnele de speranţă

8. În această misiune sunt încurajatoare semnele lucrării lui Dumnezeu în timpul actual. Ele trebuie recunoscute, evitând ca orizontul să fie întunecat de aspectele negative. În această optică sfântul Ioan Paul al II-lea înregistra gesturile de primire şi de apărare a vieţii umane, răspândirea unei sensibilităţi contrare războiului şi pedepsei cu moartea, o atenţie crescândă faţă de calitatea vieţii şi faţă de ecologie. El indica printre semnele de speranţă şi răspândirea bioeticii, ca "reflecţie şi dialog - printre cei care cred şi cei care nu cred, precum şi printre credincioşii din diferite religii - despre probleme etice, chiar fundamentale, care interesează viaţa omului" (Enciclica Evangelium vitae, 25 martie 1995, 27). Comunitatea ştiinţifică de la Academia Pontificală pentru Viaţă a arătat, în cei douăzeci şi cinci de ani de istorie, că se înscrie exact în această perspectivă, oferind propriul aport înalt şi calificat. Mărturie sunt angajarea pentru promovarea şi tutelarea vieţii umane în toată perioada desfăşurării sale, denunţarea avortului şi a suprimării bolnavului cu boli foarte grave, care contrazic Duhul vieţii şi ne fac să ne prăbuşim în anti-cultura morţii. Pe această linie trebuie desigur continuat, cu atenţie faţă de alte provocări pe care conjunctura contemporană le oferă pentru maturizarea credinţei, pentru o înţelegere mai profundă a ei şi pentru o comunicare mai adecvată oamenilor de astăzi.

Viitorul Academiei

9. Înainte de toate trebuie să locuim în limba şi în istoriile bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru, inserând vestea evanghelică în experienţa concretă, aşa cum ne-a indicat Conciliul Vatican II cu autoritate. Pentru a percepe sensul vieţii umane, experienţa la care trebuie să ne referim este aceea care se poate recunoaşte în dinamica generării. Astfel se va evita să se reducă viaţa ori la un concept numai biologic ori la un universal rupt de relaţii şi de istorie. Apartenenţa originară la trup precede şi face posibilă orice altă conştiinţă şi reflecţie, înlăturând pretenţia subiectului de a fi origine pentru el însuşi. Putem deveni doar conştienţi că suntem în viaţă odată ce deja am primit-o, înainte de orice intenţie şi decizie a noastră. A trăi înseamnă în mod necesar a fi copii, primiţi şi îngrijiţi, chiar dacă uneori în mod inadecvat. "Apare aşadar raţional a face o punte între acea îngrijire care s-a primit încă de la începutul vieţii, şi care i-a permis ei să se dezvolte pe tot parcursul desfăşurării sale, şi grija care trebuie acordată în mod responsabil celorlalţi. [...] Această legătură preţioasă se află în fruntea unei demnităţi, umane şi teologale, care nu încetează să trăiască, nici măcar cu pierderea sănătăţii, a rolului social şi a controlului asupra propriului trup" (Scrisoarea cardinalului secretar de stat cu ocazia Întâlnirii despre îngrijirile paliative, 28 februarie 2018).

10. Noi ştim bine că pragul respectării fundamentale a vieţii umane este încălcat astăzi în moduri brutale nu numai de comportamente individuale, ci şi de efectele alegerilor şi aşezărilor structurale. Organizarea profitului şi ritmul de dezvoltare a tehnologiilor oferă posibilităţi inedite de a condiţiona cercetarea biomedicală, orientarea educativă, selectarea nevoilor, calitatea umană a legăturilor. Posibilitatea de a orienta dezvoltarea economică şi progresul ştiinţific spre alianţa bărbatului şi a femeii, pentru îngrijirea umanităţii care ne este comună şi pentru demnitatea persoanei umane, se inspiră desigur dintr-o iubire faţă de creaţie pe care credinţa ne ajută s-o aprofundăm şi s-o iluminăm. Perspectiva bioeticii globale, cu viziunea sa amplă şi atenţia faţă de impactul mediului asupra vieţii şi asupra sănătăţii, constituie o oportunitate însemnată pentru a aprofunda noua alianţă a Evangheliei şi a creaţiei.

11. Comuniunea în unicul neam omenesc impune o abordare globală şi ne cere nouă tuturor să înfruntăm întrebări care se pun în dialogul dintre diferitele culturi şi societăţi care, în lumea de astăzi, sunt tot mai strâns în contact. Fie ca Academia pentru Viaţă să fie loc curajos al acestei confruntări şi dialog în slujba binelui tuturor. Să nu vă fie frică să elaboraţi argumentări şi limbaje care să fie folosibile într-un dialog intercultural şi interreligios, precum şi interdisciplinar. Participaţi la reflecţia despre drepturile umane, care constituie un nod central în căutarea de criterii împărtăşite universal. Este în joc înţelegerea şi practicarea unei dreptăţi care să arate rolul de necontestat al responsabilităţii în discursul despre drepturile umane şi corelaţia lor strânsă cu obligaţiile, pornind de la solidaritatea cu cel care este mai mult rănit şi suferind. Papa Benedict al XVI-lea a insistat mult asupra importanţei unei "noi reflecţii despre modul în care drepturile presupun obligaţii fără de care se transformă în arbitriu. Se asistă astăzi la o contradicţie apăsătoare. Pe de o parte, în timp ce se revendică drepturi presupuse, cu caracter arbitrar şi de lux, cu pretenţia de a le vedea recunoscute şi promovate de structurile publice, pe de altă parte există drepturi elementare şi fundamentale nerecunoscute şi încălcate faţă de o mare parte din omenire", între care papa emerit menţionează "lipsa de hrană, de apă potabilă, de instruire de bază sau de îngrijiri sanitare elementare" (Enciclica Caritas in veritate, 43).

12. Un alt front pe care trebuie dezvoltă reflecţia este acela al noilor tehnologii definite astăzi "urgente şi convergente". Ele includ tehnologiile informaţiei şi comunicării, biotehnologiile, nanotehnologiile şi robotica. Folosindu-se de rezultatele obţinute de fizică, de genetică şi de neuroştiinţe, precum şi de capacitatea de calculare a maşinilor tot mai puternice, astăzi este posibil să se intervină foarte profund în materia vie. Şi corpul uman poate fi supus la intervenţii care pot să modifice nu numai funcţiunile şi prestaţiile sale, expunându-l tot mai mult logicilor pieţii. Deci trebuie înţeles înainte de toate transformările epocale care se anunţă pe aceste noi frontiere, pentru a găsi modul de a le orienta în slujba persoanei umane, respectând şi promovând demnitatea sa intrinsecă. O misiune destul de exigentă, dată fiind complexitatea şi incertitudinea cu privire la dezvoltările posibile, care cere un discernământ şi mai atent decât este de dorit în mod obişnuit. Un discernământ pe care-l putem defini ca "lucrarea sinceră a conştiinţei, în angajarea sa de a cunoaşte binele posibil pa baza căreia să se decidă responsabil în exercitarea corectă a raţiunii practice" (Sinodul Episcopilor dedicat tinerilor, Document final, 27 octombrie 2018, 109). Un parcurs de căutare şi de evaluare care are loc deci prin dinamicile conştiinţei morale şi care pentru credincios se desfăşoară în cadrul şi în lumina relaţiei cu Domnul Isus, asumând intenţionalitatea sa în acţiune şi criteriile sale de alegere (cf. Fil 2,5).

13. Medicina şi economia, tehnologia şi politica ce sunt elaborate în centrul cetăţii moderne a omului, trebuie să rămână expuse şi mai ales evaluării care este rostită de periferiile pământului. De fapt, resursele multe şi extraordinare puse la dispoziţia creaturii umane de cercetarea ştiinţifică şi tehnologică riscă să întunece bucuria împărtăşirii fraterne şi frumuseţea acţiunilor comune, din a cărei slujire scot în realitate semnificaţia lor autentică. Trebuie să recunoaştem că fraternitatea rămâne promisiunea neîmplinită a modernităţii. Respiraţia universală a fraternităţii, pe care adorarea lui Dumnezeu în duh şi adevăr o generează printre umani, este noua frontieră a creştinismului. Fiecare detaliu al vieţii trupului şi sufletului în care strălucesc iubirea şi răscumpărarea noii creaturi care se formează în noi, surprinde ca adevăratul miracol al unei învieri deja în desfăşurare (cf. Col 3,1-2). Domnul să ne dăruiască să înmulţim aceste miracole! Mărturia sfântului Francisc de Assisi, cu capacitatea sa de a se recunoaşte frate al tuturor creaturilor pământeşti şi cereşti, să ne inspire în actualitatea sa perenă. Domnul să vă dea să fiţi pregătiţi pentru această nouă fază a misiunii, cu candelele încărcate cu untdelemnul Duhului, pentru a lumina drumul şi a conduce paşii voştri. Picioarele celor care duc vestea bună a iubirii lui Dumnezeu faţă de viaţa fiecăruia şi a tuturor celor care locuiesc pe pământ sunt foarte frumoase (cf. Is 52,7; Rom 10,15).

Din Vatican, 6 ianuarie 2019

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 409.