Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Papa Francisc: Audiență acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de An Nou (7 ianuarie 2019)

Luni, 7 ianuarie 2019, în Sala Regia din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc i-a primit în audiență pe Membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor pentru noul an. După cuvintele introductive ale decanului Corpului Diplomatic, ES domnul George Poulides, ambasador al Ciprului pe lângă Sfântul Scaun, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Excelențe, doamnelor și domnilor,

Începutul unul an nou ne permite să oprim pentru câteva clipe desfășurarea frenetică a activităților zilnice pentru a scoate câteva considerații despre evenimentele trecute și a reflecta asupra provocărilor care ne așteaptă în viitorul apropiat. Vă mulțumesc că sunteți prezenți numeroși la această întâlnire a noastră obișnuită, care vrea să fie mai ales ocazie propice pentru a ne îndrepta un gând cordial și binecuvântător. Prin intermediul dumneavoastră, să ajungă apropierea mea la popoarele pe care le reprezentați, împreună cu urarea ca anul tocmai început să aducă pace și bunăstare fiecărui membru al familiei umane.

Recunoștință deosebită exprim ambasadorului din Cipru, ES domnul George Poulides, pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat pentru prima dată în numele dumneavoastră al tuturor, în calitate de decan al Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun. Fiecăruia dintre dumneavoastră doresc să adreseze o apreciere deosebită față de lucrarea pe care o prestați zilnic în consolidarea relațiilor dintre țările și organizațiilor dumneavoastră și Sfântul Scaun, întărite ulterior de subscriere sau ratificare a noi înțelegeri.

Mă refer îndeosebi la ratificarea Acordului cadru dintre Sfântului Scaun și Republica Benin cu privire la statutul juridic al Bisericii catolice din Benin, precum și la semnarea și ratificarea Acordului dintre Sfântul Scaun și Republica San Marino pentru predarea religiei catolice în școlile publice.

În cadrul multilateral Sfântul Scaun a ratificat și Convenția regională a UNESCO cu privire la recunoașterea calificărilor învățământului superior în Asia și în Pacific, iar în martie a aderat la Acordul parțial lărgit cu privire la itinerarele culturale ale Consiliului Europei, o inițiativă c are vrea să arate cum cultura este în slujba păcii și reprezintă un factor unificator al diferitelor societăți europene, în măsură să mărească înțelegerea dintre popoare. Este vorba despre un semn de atenție deosebită față de o organizație, a cărei a 70 aniversare de la întemeiere este anul acesta, cu care Sfântul Scaun colaborează de multe decenii și al cărei rol specific în promovarea drepturilor umane, al democrației și al statului de drept îl recunoaște, într-un spațiu care vrea să cuprindă întregul continent european. În sfârșit, la 30 noiembrie, statul Vatican a fost admis în Zona Unică pentru Plăți în Euro (SEPA).

Ascultarea față de misiunea spirituală, care provine din imperativul pe care Domnul l-a adresat apostolului Petru: „Paște mieii mei” (In 21,15), îl determină pe papa – așadar Sfântul Scaun – să se preocupe de întreaga familie umană și de necesitățile sale și de ordina material și social. Totuși, Sfântul Scaun nu vrea să se amestece în viața statelor, ci vrea să fie un ascultător atent și sensibil față de problematicile care interesează omenirea, cu dorința sinceră și umilă de a fi slujba binelui fiecărei ființe umane.

Aceasta este grija care distinge întâlnirea de astăzi și care mă susține în întâlnirile cu pelerinii numeroși care vin în Vatican de toate părțile lumii, precum și cu popoarele și comunitățile la care am avut bucuria de a ajunge anul trecut prin călătoriile apostolice făcute în Chile, Peru, Elveția, Irlanda, Lituania, Letonia și Estonia.

Aceasta este grija care determină Biserica în toate locurile să se străduiască pentru a favoriza edificarea de societăți pașnice și reconciliate. În această perspectivă mă gândesc îndeosebi la iubita Nicaragua, a cărei situație o urmăresc de aproape, cu dorința ca diferitele instanțe politice și sociale să găsească în dialog drumul corect pentru a se confrunta pentru binele întregii națiuni.

În acest orizont se situează și consolidarea relațiilor din Sfântul Scaun și Vietnam, în vederea numirii, în viitorul apropiat, unui reprezentant pontifical rezident, a cărui prezență vrea să fie înainte de toate o manifestare a atenției Succesorului lui Petru față de Biserica locală.

În mod analog trebuie înțeleasă semnarea Acordului provizoriu dintre Sfântul Scaun și Republica Populară Chineză cu privire la numirea episcopilor în China, care a avut loc la 22 septembrie 2018. Așa cum se știe, acesta din urmă este rod al unui dialog instituțional lung și ponderat, prin care s-a ajuns la fixarea câtorva elemente stabile de colaborare dintre Scaunul Apostolic și autoritățile civile. Așa cum am avut ocazia de a menționa în Mesajul pe care l-am adresat catolicilor chinezi și Bisericii universale[1], deja anterior am admis în comuniunea eclezială deplină pe episcopii oficiali hirotoniți fără mandat pontifical, invitându-i să lucreze cu generozitate pentru reconcilierea catolicilor chinezi și pentru un reînnoit elan de evanghelizare. Îi mulțumesc Domnului pentru că, pentru prima dată după atâția ani, toți episcopii din China sunt în comuniune deplină cu Succesorul lui Petru și cu Biserica universală. Și un semn vizibil al acestui lucru a fost și participarea a doi episcopi din China continentală la recentul Sinod dedicat tinerilor. Se dorește ca o continuare a contactelor cu privire la aplicarea Acordului provizoriu semnat să contribuie la rezolvarea problemelor deschise și la asigurarea acelor spații necesare pentru o adevărată exercitare a libertății religioase.

Dragi ambasadori,

Anul care tocmai a început vede cum apar diferite aniversarii semnificative, în afară de acela al Consiliului Europei amintit puțin mai înainte. Între acestea aș vrea să menționez îndeosebi unul: centenarul Societății Națiunilor, instituită cu tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919. De ce să amintim o Organizație care astăzi nu mai există? Pentru că ea reprezintă începutul diplomației multilaterale moderne, prin care statele încerc să scoată relațiile reciproce de sub logica samavolniciei care conduce la război. Experimentul Societății Națiunilor a trăit repede acele dificultăți, cunoscute de noi toți, care au dus exact după douăzeci de ani de la nașterea sa la un nou și sfâșietor conflict, care a fost al doilea război mondial. Cu toate acestea, ea a deschis un drum, care va fi parcurs cu decizie mai mare prin instituirea în 1945 a Organizației Națiunilor Unite: un drum cu siguranță presărat de dificultăți și de contraste: nu întotdeauna eficace, deoarece conflictele rămân și astăzi, din păcate; dar întotdeauna o oportunitate de netăgăduit pentru națiuni de a se întâlni și de a căuta soluții comune.

Premisă indispensabilă a succesului diplomației multilaterale sunt buna voință și buna credință a interlocutorilor, disponibilitatea la o confruntare leală și sinceră și voința de a accepta compromisurile inevitabile care se nasc din confruntarea dintre părți. Acolo unde chiar și numai unul din aceste elemente lipsește, prevalează căutarea de soluții unilaterale și, în ultimă instanță, dominarea celui mai puternic asupra celui mai slab. Societatea Națiunilor a intrat în criză tocmai din aceste motive și, din păcate, se observă că aceleași atitudini amenință comportamentul principalelor Organizații internaționale.

Așadar, consider important ca și în timpul nostru să nu dispară voința unei confruntări senine și constructive între state, deși era evident că raporturile din sânul comunității internaționale, și sistemul multilateral în ansamblul său, trec prin momente de dificultate, cu reapariția tendințelor naționaliste, care amenință vocația Organizațiilor internaționale de a fi spațiu de dialo și de întâlnire pentru toate țările. Acest lucru se datorează în parte unei anumite incapacități a sistemului multilateral de a oferi soluții eficace la diferite situații nerezolvate de mult timp, precum și diferite conflicte „congelate”, și de a înfrunta provocările actuale în mod satisfăcător pentru toți. În parte, este rezultatul evoluției politicilor naționale, tot mai frecvent determinate mai degrabă de căutarea unui consens imediat și sectar, decât urmărirea răbdătoare a binelui comun cu răspunsuri pe perioadă lungă. În parte, este și rezultatul preponderenței mărite în Organizațiile internațional a puterilor și grupurilor de interes care impun propriile viziuni și idei, provocând noi forme de colonizare ideologică, adesea nerespectuoase față de identitatea, demnitatea și sensibilitatea popoarelor. În parte, este consecința reacției în unele zone ale lumii față de o globalizare dezvoltată în anumite privințe prea rapid și dezordonat, așa cum între globalizare și localizare se produce o tensiune. Așadar, trebuie acordată atenție dimensiunii globale fără a pierde din vedere ceea ce este local. În fața ideii unei „globalizări sferice”, care nivelează diferențele și în care particularitățile par să dispară, este ușor ca să reapară naționalismele, în timp ce globalizarea poate să fie și o oportunitate în momentul în care ea este „poliedrică”, adică favorizează o tensiune pozitivă între identitatea fiecărui popor și țară și globalizarea înseși, conform principiului că totul este superior părții[2].

Unele din aceste atitudini fac trimitere la perioada dintre cele două războaie mondiale, în timpul căreia tendințele populiste și naționaliste au prevalat asupra acțiunii Societății Națiunilor. Reapariția acestor tendințe astăzi slăbește progresiv sistemul multilateral, cu rezultatul unei generale lipse de încredere, al unei crize de credibilitate a politicii internaționale și al unei marginalizări progresive a membrilor mai vulnerabili din familia națiunilor.

În discursul său memorabil al Adunarea Națiunilor Unite – primul al unui pontif în fața acele adunări – sfântul Paul al VI-lea, pe care am avut bucuria de a-l canoniza anul trecut, a trasat finalitățile diplomației multilaterale, caracteristicile și responsabilitățile sale în contextul contemporan, evidențiind și elementele de contact care există cu misiunea spirituală a papei, așadar a Sfântului Scaun.

Primatul dreptății și al dreptului

Primul element de contact pe care aș vrea să-l amintesc este primatul dreptății și al dreptului „Voi – spunea papa Montini – stabiliți marele principiu că raporturile dintre popoare trebuie să fie reglementate de rațiune, de dreptate, de drept, de tratative, nu de forță, nu de violență, nu de război, și nici de frică, nici de înșelare”[3].

În epoca noastră, preocupă reapariția tendințelor de a face să prevaleze și să se urmărească fiecare interes național fără a recurge la acele instrumente pe care dreptul internațional le prevede pentru a rezolva controversele și a asigura respectarea dreptății, și prin intermediul Curților internaționale. Această atitudine este uneori rod al reacției celor care sunt chemați la responsabilități de conducere în fața unei accentuate situații rele care se dezvoltă tot mai mult în rândul cetățenilor din multe țări, care percep dinamicile și regulile care guvernează comunitatea internațională ca lupă, abstracte și în ultimă analiză departe de necesitățile lor efective. Este oportun ca personalitățile politice să asculte glasurile popoarelor lor și să caute soluții concrete pentru a favoriza cel mai mare bine al lor. Asta cere totuși respectarea dreptului și a dreptății atât în cadrul comunităților naționale cât și în sânul celei internaționale, pentru că soluții reactive, emotive și grăbite, e adevărat, vor putea mări un consens pe termen scurt, dar nu vor contribui cu siguranță la soluționarea problemelor mai radicale, dimpotrivă le vor mări.

Tocmai pornind de la această preocupare am intenționat să dedic Mesajul pentru a 52-a Zi Mondială a Păcii, celebrată la 1 ianuarie, temei: „Politica bună este în slujba păcii”, pentru că există o relație intimă între politica bună și conviețuirea pașnică dintre popoare și națiuni. Pacea nu este niciodată un bun parțial, ci cuprinde întregul neam omenesc. Așadar, un aspect esențial al politicii bune este acela de a urmări binele comun al tuturor, ca „bun al tuturor oamenilor și al întregului om”[4] și condiție socială care permite fiecărei persoane și întregii comunități să ajungă la propria bunăstare materială și spirituală.

Politicii i se cere să fie clarvăzătoare și să nu se limiteze să caute soluții de scurtă durată. Politicianul bun nu trebuie să ocupe spații, ci să demareze procese; el este chemat să facă să prevaleze unitatea asupra conflictului, la baza căreia este „solidaritatea, înțeleasă în semnificația sa cea mai profundă și de provocare”. Ea „devine astfel un stil de construire a istoriei, un loc vital în care conflictele, tensiunile și opusurile pot să ajungă la o unitate pluriformă care generează viață nouă”[5].

Această considerație ține cont de dimensiunea transcendentă a persoanei umane, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Așadar, respectarea demnității fiecărei ființe umane este premisa indispensabilă pentru orice conviețuire realmente pașnică, iar dreptul constituie instrumentul esențial pentru dobândirea dreptății sociale și pentru a alimenta legături fraterne între popoare. În acest domeniu, un rol fundamental este desfășurat de drepturile umane, enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, a cărei a 70-a aniversare am celebrat-o de puțin timp, al cărei caracter universal, obiectiv și rațional ar fi oportun de redescoperit, pentru ca să nu prevaleze viziuni parțiale și subiective despre om, care riscă să deschidă căi spre inegalități, nedreptăți, discriminări și, în extrem, și spre noi violențe și samavolnicii.

Apărarea celor mai slabi

Al doilea element pe care aș vrea să-l amintesc este apărarea celor slabi. „Noi ne însușim – afirma papa Montini – glasul celor săraci, al celor dezmoșteniți, al celor suferinzi, al celor care năzuiesc spre dreptate, spre demnitatea vieții, spre libertate, spre bunăstare și spre progres”[6].

Biserica este angajată din totdeauna în a veni în ajutorul celui care se află în nevoie și însuși Sfântul Scaun, în decursul acestor ani, s-a făcut promotor al multor proiecte în sprijinul celor mai slabi, care au primit susținere și de la diferiți subiecți la nivel internațional. Între aceștia aș vrea să citez inițiativa umanitară din Ucraina în favoarea populației suferinde, mai ales în regiunile estice ale țării, din cauza conflictului care durează de aproape cinci ani și care a avut câteva recente dezvoltări preocupante în Marea Neagră. Cu o participare activă a Bisericilor catolice din Europa și a credincioșilor din alte părți ale lumii care au primit apelul meu din mai 2016, și cu colaborarea altor confesiuni și a organizațiilor internaționale, s-a încercat să se vină, în mod concret, în întâmpinarea primelor necesități ale locuitorilor din teritoriile lovite, care sunt primele victime ale războiului. Biserica și diferitele sale instituții vor continua această misiune a lor, cu intenția de a atrage o atenție mai mare și asupra altor probleme umanitare, între care cea referitoare la soarta prizonierilor, încă numeroși. Cu propria lucrare și apropierea de populație, Biserica încearcă să încurajeze, direct și indirect, parcursuri pașnice pentru soluționarea conflictului, parcursuri care să respecte dreptatea și legalitatea, inclusiv cea internațională, fundament al siguranței și al conviețuirii în întreaga regiune. În acest scop, sunt importante instrumentele care garantează exercitarea liberă a drepturilor religioase.

La rândul său, și comunitatea internațională cu organizațiile sale este chemată să dea glas celui care nu are glas. Și printre cei fără glas din timpul nostru aș vrea să amintesc victimele celorlalte războaie aflate în desfășurare, în special al celui din Siria, cu numărul imens de morți pe care l-a provocat. Încă o dată fac apel la comunitatea internațională pentru ca să favorizeze o soluție politică la un conflict care la sfârșit va avea numai învinși. Mai ales este fundamental ca să înceteze încălcările dreptului umanitar, care provoacă suferințe de nedescris populației civile, în special femei și copii, și lovesc structuri esențiale precum spitalele, școlile și lagărele de refugiați, precum și edificiile religioase.

Apoi nu se pot uita numeroșii refugiați pe care i-a provocat conflictul, punând la grea încercare înainte de toate țările limitrofe. Încă o dată vreau să exprim recunoștință Iordaniei și Libanului care au primit cu spirit fratern și cu multe sacrificii numeroase grupuri de persoane, exprimând în același timp dorința ca refugiații să se poată întoarce în patrie, în condiții de viață și de siguranță adecvate. Gândul meu se îndreaptă și spre diferitele țări europene care cu generozitate au oferit ospitalitate celor care s-au aflat în dificultate și pericol.

Între cei care au fost atinși de instabilitatea care de mulți ani implică Orientul Mijlociu sunt în special creștinii, care locuiesc în acele ținuturi din timpurile apostolilor și care de-a lungul secolelor au contribuit la edificarea lor și la formarea lor. Este deosebit de important ca toți creștinii să aibă un loc în viitorul regiunii, așadar îi încurajez pe cei care au căutat refugiu în alte locuri să facă tot posibilul pentru a se întoarce la casele lor și oricum să mențină și să întărească legăturile cu comunitățile de origine. În același timp, doresc ca autoritățile politice să nu înceteze să le garanteze lor siguranța necesară și toate celelalte condiții care să le permită lor să continue să trăiască în țările ale căror cetățeni cu drept deplin sunt și să contribuie la construirea lor.

Din păcate, în cursul acestor ani, Siria și în general tot Orientul Mijlociu au ajuns să fie teatru de ciocnire a multiplelor interese opuse. În afară de cele proeminente de natură politică și militară, nu trebuie neglijată și tentativa de a crea dușmănie între musulmani și creștini. Chiar dacă „în cursul secolelor, multe disensiuni și dușmănii au apărut între creștini și musulmani”[7], în diferite locuri din Orientul Mijlociu ei au putut conviețui pașnic timp îndelungat. În curând voi avea ocazia de a mă duce în două țări cu majoritate musulmană, Maroc și Emiratele Arabe Unite. Va fi vorba de două oportunități pentru a dezvolta ulterior dialogul interreligios și cunoașterea reciprocă între credincioșii de ambele religii, în al optulea centenar al întâlnirii istorice dintre sfântul Francisc de Assisi și sultanul al-Malik al-Kamil.

Printre cei slabi din timpul nostru pe care comunitatea internațională este chemată să-i apere sunt, împreună cu refugiații, și migranții. Încă o dată doresc să atrag atenția guvernelor pentru ca să acorde ajutor celor care au trebuit să emigreze din cauza flagelului sărăciei, a oricărui gen de violență și de persecuție, precum și a catastrofelor naturale și a tulburărilor climatice și pentru ca să se faciliteze măsurile care permit integrarea lor socială în țările de primire. Apoi trebuie acționat pentru ca persoanele să nu fie constrânse să abandoneze propria familie și națiune, sau să se poată întoarce în siguranță și respectarea demnității lor și a drepturilor lor umane. Fiecare ființă umană tânjește la o viață mai bună și mai fericită și nu se poate rezolva provocarea migrației cu logica violenței și a rebutării, nici cu soluții parțiale.

Așadar nu pot decât să fiu recunoscător pentru eforturile atâtor guverne și instituții care, mișcate de spirit generos de solidaritate și de caritate creștină, colaborează frățește în favoarea migranților. Între acestea doresc să menționez Columbia, care, împreună cu alte țări de pe continent, în ultimele luni a primit un uriaș număr de persoane care provin din Venezuela. În același timp, sunt conștient că valurile migratorii din acești ani au provocat neîncredere și preocupare în rândul populației din multe țări, în special în Europa și în America de Nord, și asta a determinat multe guverne să limiteze puternic fluxurile în intrare, chiar dacă în tranzit. Totuși, consider că la o problemă așa de universală nu se pot da soluții parțiale. Recentele urgențe au arătat că este necesar un răspuns comun, concertat de toate țările, fără închideri și respectând fiecare instanță legitimă, fie a statelor, fie a migranților și a refugiaților.

În această perspectivă, Sfântul Scaun s-a implicat activ în negocieri și pentru adoptarea celor două Global Compacts despre Refugiați și despre Migrația sigură, ordonată și regulamentară. Îndeosebi, Pactul despre migrații constituie un important pas înainte pentru comunitatea internațională care, în cadrul Națiunilor Unite, înfruntă pentru prima dată la nivel multilateral tema într-un document de relevanță. În pofida non-obligativității juridice a acestor documente și a lipsei diferitelor guverne la recenta Conferință a Națiunilor Unite la Marrakech, cele două Compacts vor fi puncte de referință importante pentru angajarea politică și pentru acțiunea concretă a organizațiilor internaționale, legislatoare și politice, precum și pentru cei care sunt angajați pentru o gestionare mai responsabilă, coordonată și sigură a situațiilor care se referă la refugiați și la migranți de diferite tipuri. Sfântul Scaun apreciază intenția și caracterul ambelor Pacte care facilitează punerea lor în practică, deși a exprimat rezerve cu privire la acele documente, amintite în Pactul referitor la migrații, care conțin terminologii și linii călăuzitoare care nu corespund principiilor sale cu privire la viața și drepturile persoanelor.

Printre ceilalți slabi, „simțim să ne însușim – continua Paul al VI-lea – glasul […] tinerilor din generațiile prezente, care visează pe bună dreptate o umanitate mai bună”[8]. Tinerilor, care de atâtea ori se simt rătăciți și lipsiți de certitudini pentru viitor, le-a fost dedicată a XV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor. Ei vor fi și protagoniștii călătoriei apostolice pe care o voi face în Panama peste câteva zile, cu ocazia celei de-a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului. Tinerii sunt viitorul, și misiunea politicii este să deschidă drumuri ale viitorului. Pentru aceasta este deosebit de necesar să se investească în inițiative care să permită următoarelor generații să-și construiască un viitor, având posibilitatea de a găsi loc de muncă, de a forma o familie și de a crește copii.

Alături de tineri merită o menționare deosebită copiii, în special în acest an în care este a 30-a aniversare a adoptării Convenției despre Drepturile Copilului. Este vorba despre o ocazie propice pentru o reflecție serioasă asupra pașilor făcuți pentru a veghea asupra binelui celor mici ai noștri și asupra dezvoltării lor sociale și intelectuale, precum și asupra creșterii lor fizice, psihice și spirituale. În această circumstanță nu pot să nu vorbesc despre una din plăgile din timpul nostru, care din păcate a avut ca protagoniști și diferiți membri ai clerului. Abuzurile împotriva minorilor constituie unul dintre delictele cele mai josnice și nefaste posibile. Ele distrug în mod inexorabil ceea ce viața umană rezervă mai bun unui nevinovat, provocând daune ireparabile pentru restul existenței. Sfântul Scaun și întreaga Biserică se angajează pentru a combate și a preveni astfel de delicte și ascunderea lor, pentru a constata adevărul faptelor în care sunt implicați ecleziastici și pentru a face dreptate minorilor care au îndurat violențe sexuale, agravate de abuzuri de putere și de conștiință. Întâlnirea pe care o voi avea cu episcopatele din toată lumea în februarie vrea să fie un pas ulterior pe drumul Bisericii pentru a face lumină deplină asupra faptelor și a alina rănile provocate de aceste delicte.

Doare să constatăm că în societățile noastre, de atâtea ori caracterizate de contexte familiale fragile, se dezvoltă comportamente violente și față de femei, a căror demnitate a fost în centrul scrisorii apostolice Mulieris dignitatem, publicată în urmă cu treizeci de ani de sfântul pontif Ioan Paul al II-lea. În fața plăgii abuzurilor fizice și psihologice asupra femeilor există urgența de a redescoperi forme de relații drepte și echilibrate, bazate pe respectul și pe recunoașterea reciprocă, în care fiecare să poată exprima în mod autentic propria identitate, în timp ce promovarea unor forme de nediferențiere riscă de denatureze însuși faptul de a fi bărbat sau femeie.

Atenția față de cei slabi ne face să reflectăm și asupra unei alte plăgi din timpul nostru, adică plaga condițiilor muncitorilor. Dacă nu este ocrotită în mod adecvat, munca încetează să fie mijlocul prin care omul se realizează și devine o formă modernă de sclavie. În urmă cu o sută de ani se năștea Organizația Internațională a Muncii, care s-a implicat pentru a favoriza condiții adecvate de muncă și a mări demnitatea muncitorilor înșiși. În fața provocărilor din timpul nostru, primele dintre toate dezvoltarea tehnologică crescândă care elimină locuri de muncă și dispariția garanțiilor economice și sociale pentru muncitori, exprim dorința ca Organizația Internațională a Muncii să continue să fie, dincolo de interesele parțiale, exemplu de dialog și concertare pentru obținerea obiectivelor sale înalte. În această misiune a sa ea este chemată să înfrunte, cu alte instanțe ale comunității internaționale, și plaga muncii minorilor și a noilor forme de sclavie, precum și o diminuare progresivă a valorii retribuțiilor, în special în țările dezvoltate, și discriminarea persistentă a femeilor în locurile de muncă.

A fi punte între popoare și constructori ai păcii

În intervenția sa la Națiunile Unite, sfântul Paul al VI-lea a indicat clar obiectivul principal al acelei Organizații internaționale. „Voi – a spus el – existați și lucrați pentru a uni națiunile, pentru a conecta statele; […] pentru a pune împreună pe unii cu alții. […] Sunteți o punte între popoare. […] E suficient de amintit că sângele a milioane de oameni și suferințe nenumărate și nemaiauzite, măceluri inutile și ruine formidabile stabilesc pactul care vă unește, cu un jurământ care trebuie să schimbe istoria viitoare a lumii: să nu mai fie război, să nu mai fie război! Pacea, pacea trebuie să conducă destinele popoarelor și ale întregii omeniri! […] Și voi știți că pacea nu se construiește numai cu politica și cu echilibrul forțelor și al intereselor, ci cu spiritul, cu ideile, cu operele păcii”[9].

În cursul ultimului an au existat câteva semnale de pace semnificative, începând de la istoricul acord dintre Etiopia și Eritreea, care pune capăt la douăzeci de ani de conflict și restabilește relațiile diplomatice dintre cele două țări. Și înțelegerea semnată de liderii din Sud Sudan, care permite reluarea conviețuirii civile și reactivarea funcționării instituțiilor naționale, este un semn de speranță pentru continentul african, unde rămân totuși tensiuni grave și sărăcie răspândită. Urmăresc cu atenție specială evoluția situației din Republica Democratică din Congo, exprimând dorința ca țara să poată regăsi reconcilierea pe care o așteaptă de mult timp și să întreprindă un drum hotărât spre dezvoltare, punând capăt stării persistente de nesiguranță care interesează milioane de persoane, între care atâția copii. În acest scop, respectarea rezultatului electoral este factor determinant pentru o pace sustenabilă. La fel exprim apropierea mea de cei care suferă din cauza violenței fundamentaliste, în special în Mali, Niger și Nigeria, sau datorită tensiunilor interne continue din Camerun care seamănă adesea moarte și în rândul populației civile.

În ansamblu, trebuie afirmat și că Africa, dincolo de diferite evenimente dramatice, revelează un potențial dinamism pozitiv, înrădăcinat în cultura sa antică și în primirea tradițională. Un exemplu de solidaritate efectivă între națiuni este constituit de deschiderea granițelor în diferite țări pentru a-i primi cu generozitate pe refugiați și pe evacuați. Este de apreciat faptul că în multe state crește conviețuirea pașnică dintre credincioși de diferite religii și se favorizează inițiative solidare comune. În afară de asta, implementarea de politici inclusive și progresele proceselor democratice dau, în multiple regiuni, rezultate eficace pentru a combate sărăcia absolută și a promova dreptatea socială. Așadar, sprijinul comunității internaționale devine și mai urgent pentru a favoriza dezvoltarea infrastructurilor, construirea de perspective pentru tinerele generații și emanciparea păturilor sociale mai slabe.

Semnale pozitive au venit din peninsula coreeană. Sfântul Scaun privește cu favoare la dialoguri și își dorește ca să se poată înfrunta și problemele mai complexe cu atitudine constructivă și să conducă la soluții împărtășite și durabile, așa încât să asigure un viitor de dezvoltare și de cooperare pentru întregul popor coreean și pentru toată regiunea.

Dorință asemănătoare exprim pentru iubita Venezuela, pentru ca să fie găsite căi instituționale și pașnice pentru a da soluție crizei politice, sociale și economice, căi care să permită înainte de toate să fie asistați cei care sunt încercați de tensiunile din acești ani și să se ofere întregului popor venezuelean un orizont de speranță și de pace.

Sfântul Scaun își dorește și ca să se poată relua dialogul dintre israelieni și palestinieni, așa încât să se reușească în sfârșit să se ajungă la o înțelegere și să se dea răspuns aspirațiilor legitime ale ambelor popoare, garantând conviețuirea celor două state și obținerea unei păci îndelung așteptate și dorite. Angajarea comună a comunității internaționale este deosebit de prețioasă și necesară pentru obținerea acestui obiectiv, precum și pentru a favoriza pacea în întreaga regiune, îndeosebi din Yemen și din Irak, și să se permită în același timp ducerea de ajutoare umanitare necesare populațiilor nevoiașe.

A ne regândi la destinul nostru comun

În sfârșit, aș vrea să amintesc o a patra trăsătură a diplomației multilaterale: ea ne invită să regândim destinul nostru comun. Paul al VI-lea avea să spună asta în acești termeni: „Trebuie să ne obișnuim să gândim […] în manieră nouă conviețuirea umanității, în manieră nouă căile istoriei și destinele lumii. […] Adică este ora în care […] să ne regândim la originea noastră comună, la istoria noastră, la destinul nostru comun. Niciodată ca astăzi, într-o epocă de atât progres uman, n-a fost necesar apelul la conștiința morală a omului! Pericolul nu vine nici de la progres nici de la știință. […] Pericolul adevărat se află în om, stăpân al instrumentelor tot mai puternice, apte la ruinare și la cele mai înalte cuceriri!”[10].

În contextul epocii, pontiful se referea în mod esențial la proliferarea armelor nucleare. „Armele – spunea el –, în special cele teribile, pe care știința modernă ni le-a dat, încă înainte de a produce victime și ruine, generează vise rele, alimentează sentimente rele, creează coșmaruri, neîncredere și propuneri triste, cer cheltuieli enorme, arestează proiecte de solidaritate și de muncă utilă, falsifică psihologia popoarelor”[11].

Din păcate, doare să constatăm că nu numai că piața armelor nu pare să bată pasul pe loc, ci chiar există o tendință tot mai răspândită de înarmare, atât din partea indivizilor cât și din partea statelor. Îngrijorează în special că dezarmarea nucleară, dorită pe larg și urmărită în parte în deceniile trecută, acum lasă locul căutării de noi arme tot mai sofisticate și distructive. În acest context, vreau să reafirm că „nu putem să nu simțim un sentiment viu de neliniște dacă luăm în considerare consecințele umanitare și ambientale catastrofale care derivă din orice folosire a bombelor nucleare. De aceea, luând în considerare și riscul unei detonări accidentale a acestor arme dintr-o eroare de orice gen, trebuie condamnată cu fermitate amenințarea folosirii lor – îmi vine să spun imoralitatea folosirii lor – precum și posesia lor, tocmai pentru că existența lor este în vederea unei logici de frică ce nu se referă numai la părțile aflate în conflict, ci la întregul neam omenesc. Relațiile internaționale nu pot să fie dominate de forța militară, de intimidările reciproce, de prezentarea arsenalelor de război. Armele de distrugere în masă, îndeosebi cele atomice, nu generează altceva decât un sentiment înșelător de siguranță și nu pot constitui baza conviețuirii pașnice între membrii familiei umane, care trebuie să se inspire în schimb dintr-o etică de solidaritate”[12].

A regândi destinul nostru comun în contextul actual însemnă și a regândi raportul cu planeta noastră. Și anul acesta dezastre de nedescris și suferințe provocate de inundații, incendii, cutremure și secetă au lovit dur populațiile din diferite regiuni ale continentului american și din sud-estul continentului asiatic. Între problemele cu privire la care este deosebit de urgent să se găsească un acord în sânul comunității internaționale este așadar îngrijirea mediului și schimbarea climatică. În această privință, și în lumina consensului obținut la recenta Conferință internațională despre climă (COP-24) desfășurată la Katowice, doresc o angajare mai hotărâtă din partea statelor de a întări colaborarea în contrastarea urgentă a fenomenului îngrijorător al încălzirii globale. Pământul este al tuturor și consecințele exploatării sale cad asupra întregii populații mondiale, cu efecte mai dramatice în unele regiuni. Între acestea este Amazonia, care va fi în centrul următoarei Adunări Speciale a Sinodului Episcopilor prevăzută în Vatican în luna octombrie, care, deși tratează îndeosebi despre drumurile de evanghelizare pentru poporul lui Dumnezeu, nu va evita să trateze și problematicile ambientale în raport strâns cu repercusiunile sociale.

Excelențe, doamnelor și domnilor,

La 9 noiembrie 1989 cădea Zidul din Berlin. După câteva luni avea să se pună capăt ultimei moșteniri al celui de-al doilea conflict mondial: împărțirea sfâșietoare a Europei decisă la Yalta și războiul rece. Țările din estul cortinei de fier au regăsit libertatea după decenii de asuprire și multe dintre ele au început să meargă pe drumul care avea să le conducă la aderarea la Uniunea Europeană. În contextul actual, în care prevalează noi forțe centrifuge și tentația de a ridica noi cortine, să nu se piardă în Europa conștiința binefacerilor – prima dintre toate pacea – aduse de drumul de prietenie și apropiere între popoare întreprins în perioada de după război.

În sfârșit, aș vrea să menționez astăzi o ultimă aniversare. La 11 februarie în urmă cu nouăzeci de ani se năștea statul Vatican, ca urmare a semnării Pactelor Laterane între Sfântul Scaun și Italia. Astfel se încheia perioada lungă a „problemei romane” care urmat după luarea Romei și după sfârșitul Statului Pontifical. Cu Tratatul Lateran, Sfântul Scaun putea să dispună de „acel teritoriu material care este indispensabil pentru exercitarea unei puteri spirituale încredințată oamenilor în folosul oameni”[13], cum avea să afirme Pius al XI-lea, și cu Concordatul, Biserica a putut din nou să contribuie pe deplin la creșterea spirituală și materială a Romei și a întregii Italii, o țară bogată în istorie, în artă și în cultură, la formarea căreia a contribuit creștinismul. La această aniversare, asigur poporului italian o rugăciune specială pentru ca, în fidelitate față de propriile tradiții, să mențină viu acel spirit de solidaritate fraternă care l-a remarcat îndelung.

Vouă tuturor, dragi ambasadori și stimați oaspeți adunați aici, și țărilor voastre exprim urarea mea cordială ca anul nou să permită întărirea legăturilor de prietenie care ne leagă și să ne străduim pentru edificarea păcii la care aspiră lumea.

Mulțumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Cf. Mesaj adresat catolicilor chinezi și Bisericii universale, 26 septembrie 2018, nr. 3.

[2] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 234.

[3] Paul al VI-lea, Discurs la Națiunile Unite, New York, 4 octombrie 1965, 2.

[4] Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii, nr. 165.

[5] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 228.

[6] Paul al VI-lea, Discurs la Națiunile Unite, New York, 4 octombrie 1965, 1.

[7] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declarația Nostra Aetate despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine, 28 octombrie 1965, 3.

[8] Paul al VI-lea, Discurs la Națiunile Unite, New York, 4 octombrie 1965, 1.

[9] Ibid., 3; 5.

[10] Ibid., 7.

[11] Ibid., 5.

[12] Discurs adresat participanților la Simpozionul Internațional despre dezarmare, promovat de Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, 10 noiembrie 2017.

[13] Pius al XI-leaAlocuțiunea „Il nostro più cordiale”adresată parohilor din Roma și predicatorilor din perioada Postului Mare cu ocazia semnării Tratatului și a Concordatului în Palatul Lateran, 11 februarie 1929.


 

lecturi: 1136.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat