Papa Francisc: Vizita pastorală la Alessano (Lecce), în Dieceza de Ugento – Santa Maria di Leuca, şi la Molfetta (Bari), în Dieceza de Molfetta-Ruvo-Giovinazzo-Terlizzi, la a 25-a aniversare a morţii ES Mons. Tonino Bello (20 aprilie 2018)

Întâlnirea cu credincioşii

Vineri, la 7.35, Sfântul Părinte Francisc a plecat de la aeroportul Ciampino pentru a merge la Alessano (Lecce), în Dieceza de Ugento – Santa Maria di Leuca, şi la Molfetta (Bari), în Dieceza de Molfetta-Ruvo-Giovinazzo-Terlizzi, la a 25-a aniversare a morţii ES Mons. Tonino Bello. Avionul a aterizat la aeroportul militar „Fortunato Cesari” din Galatina, de unde papa, cu elicopterul, a plecat imediat la Alessano. La sosirea sa, în parcarea adiacentă de cimitirul din Alessano, papa a fost primit de ES Mons. Vito Angiuli, episcop de Ugento – Santa Maria di Leuca, şi de primarul de Alessano, avocatul Francesco Torsello. Sfântul Părinte a mers la mormântul Monseniorului Tonino Bello pentru un moment de rugăciune, apoi i-a salutat pe cei din familia slujitorului lui Dumnezeu. La sfârşit, papa Francisc a salutat o reprezentanţă de credincioşi. La 10.15, elicopterul cu Sfântul Părinte a decolat îndreptându-se spre Molfetta. Publicăm în continuare discursul pe care Sfântul Părinte l-a rostit în cursul întâlnirii cu credincioşii:

Iubiţi fraţi şi surori,

Am venit pelerin în acest ţinut care a dat naştere slujitorului lui Dumnezeu Tonino Bello. Tocmai m-am rugat la mormântul său, care nu se înalţă monumental în sus, ci este complet plantat în pământ: Don Tonino, semănat în pământul său – el, ca o sămânţă semănată –, pare că vrea să ne spună cât de mult a iubit acest teritoriu. Asupra acestui lucru aş vrea să reflectez, evocând înainte de toate câteva cuvinte ale sale de recunoştinţă: „Mulţumesc, ţinut al meu, mic şi sărac, care m-ai făcut să mă nasc sărac ca tine dar care, tocmai pentru asta, mi-ai dat bogăţia incomparabilă de a-i înţelege pe cei săraci şi de a mă putea dispune astăzi să-i slujesc”[1].

A-i înţelege pe săraci era pentru el adevărată bogăţie, era şi a o înţelege pe mama sa, a-i înţelege pe săraci era bogăţia sa. Avea dreptate, pentru că săracii sunt realmente bogăţie a Bisericii. Să ne amintească iarăşi, don Tonino, în faţa ispitei dese de a ne aşeza la coadă în spatele puternicilor care sunt la rând, de a căuta privilegii, de a ne acomoda într-o viaţă comodă. Evanghelia – obişnuia să amintească asta la Crăciun şi la Paşte – cheamă la o viaţă adesea incomodă, pentru că acela care-l urmează pe Isus îi iubeşte pe săraci şi pe umili. Aşa a făcut Învăţătorul, aşa a proclamat Mama sa, lăudându-l pe Dumnezeu pentru că „a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi” (Lc 1,52). O Biserică ce are la inimă pe cei săraci rămâne mereu sintonizată pe canalul lui Dumnezeu, nu pierde niciodată frecvenţa Evangheliei şi simte că trebuie să se întoarcă la esenţial pentru a mărturisi cu coerenţă că Domnul este unicul bine adevărat.

Don Tonino ne aminteşte să nu teoretizăm apropierea de cei săraci, ci să fim aproape de ei, aşa cum a făcut Isus, care pentru noi, bogat fiind, s-a făcut sărac (cf. 2Cor 8,9). Don Tonino simţea nevoia de a-l imita, implicându-se personal, până la deposedarea de sine. Nu-l deranjau cererile, îl rănea indiferenţa. Nu se temea de lipsa de bani, ci se preocupa pentru nesiguranţa locului de muncă, problemă care şi astăzi este atât de actuală. Nu pierdea ocazia pentru a afirma că pe primul loc se află muncitorul cu demnitatea sa, nu profitul cu aviditatea sa. Nu stătea cu mâinile încrucişate: acţiona local pentru a semăna pace global, având convingerea că modul cel mai bun pentru a preveni violenţa şi orice gen de războaie este îngrijirea celor nevoiaşi şi promovarea dreptăţii. De fapt, dacă războiul generează sărăcie, şi sărăcia generează război[2]. De aceea, pacea se construieşte începând de la case, de la străzi, de la prăvălii, acolo unde artizanal se plăsmuieşte comuniunea. Spunea, plin de speranţă, don Tonino: „Din atelier, ca într-o zi din atelierul din Nazaret, va ieşi cuvântul de pace care va îndrepta omenirea, însetată de dreptate, spre noi destine”[3].

Iubiţi fraţi şi surori, această vocaţie de pace aparţine ţinutului vostru, acestui minunat ţinut de frontieră – finis-terrae – pe care Don Tonino îl numea „ţinut-fereastră”, pentru că din sudul Italiei se deschide larg spre multele sud-uri din lume, unde „cei mai săraci sunt tot mai numeroşi în timp ce bogaţii devin tot mai bogaţi şi tot mai puţini”[4]. Sunteţi o „fereastră deschisă, de la care să vedeţi toate sărăciile care apasă asupra istoriei”[5], dar sunteţi mai ales o fereastră de speranţă pentru ca Mediterana, bazin istoric de civilizaţie, să nu fie niciodată un arc întins de război, ci o arcă primitoare de pace[6].

Don Tonino este om al ţinutului său, pentru că în acest ţinut s-a maturizat preoţia sa. Aici a îmbobocit vocaţia sa, pe care îi plăcea s-o numească evocaţie, evocaţie a ceea ce Dumnezeu iubeşte la nebunie, una câte una, vieţile noastre fragile; ecou al glasului său de iubire care ne vorbeşte în fiecare zi; chemare de a merge mereu înainte, de a visa cu îndrăzneală, de a descentra propria existenţă pentru a o pune în slujire; invitaţie de a ne încrede mereu în Dumnezeu, singurul capabil să transforme viaţa într-o sărbătoare. Iată, aceasta este vocaţia conform lui don Tonino: o chemare de a deveni nu numai credincioşi evlavioşi, ci adevăraţi îndrăgostiţi de Domnul, cu ardoarea visului, elanul dăruirii, îndrăzneala de a nu ne opri la jumătăţi de măsură. Pentru că atunci când Domnul incendiază inima, nu se poate stinge speranţa. Când Domnul ne cere un „da”, nu se poate răspunde cu un „poate că”. Va face bine, nu numai tinerilor, ci nouă tuturor, tuturor celor care caută sensul vieţii, să ascultăm şi să reascultăm cuvintele lui Don Tonino.

În acest ţinut, Antonio s-a născut Tonino şi a devenit don Tonino. Acest nume, simplu şi familial, pe care-l citim pe mormântul său, ne vorbeşte încă. Relatează dorinţa sa de a se face mic pentru a fi apropiat, de a scurta distanţele, de a oferi o mână întinsă. Invită la deschiderea simplă şi genuină a Evangheliei. Don Tonino a recomandat-o aşa de mult, lăsând-o ca moştenire preoţilor săi. Spunea el: „Să iubim lumea. Să-i vrem binele. S-o luăm sub braţ. Să fim milostivi cu ea. Să nu ne opunem ei mereu în faţa rigorilor legii dacă nu le-am temperat mai înainte cu doze de duioşie”[7]. Sunt cuvinte care revelează dorinţa unei Biserici pentru lume: nu lumeşti, ci pentru lume. Fie ca Domnul să ne dea acest har: o Biserică nu lumească, ci în slujba lumii. O Biserică curată de autoreferenţialitate şi „extrovertită, îndreptată spre, nu încâlcită înlăuntrul său”[8]; nu aşteptând să primească, ci să presteze prim ajutor; niciodată aţipită în nostalgiile trecutului, ci aprinsă de iubire pentru prezent, după exemplul lui Dumnezeu, care „atât de mult a iubit lumea” (In 3,16).

Numele de „don Tonino” ne spune şi alergia sa salutară faţă de titluri şi onoruri, dorinţa sa de a se priva de ceva pentru Isus care s-a despuiat de toate, curajul său de a se elibera de ceea ce poate aminti semnele puterii pentru a da spaţiu puterii semnelor[9]. Desigur, don Tonino nu făcea asta din convenienţă sau pentru a căuta consensuri, ci mişcat de exemplul Domnului. În iubirea faţă de El găsim forţa de a nu mai folosi hainele care împiedică pasul pentru a ne îmbrăca în slujire, pentru a fi „Biserică a şorţului, singurul veşmânt sacerdotal înregistrat de Evanghelie”[10].

Din acest iubit ţinut al său ce anume ne-ar mai putea spune don Tonino? Acest credincios cu picioarele pe pământ şi ochii spre cer, şi mai ales cu o inimă care lega cer şi pământ, a creat, printre multe altele, un cuvânt original, care transmite fiecăruia dintre noi o mare misiune. Îi plăcea să spună că noi creştinii „trebuie să fim nişte contempl-activi [contempl-attivi, cu dublul t], adică oameni care pornesc de la contemplaţie şi apoi lasă să ajungă dinamismul său, angajarea sa în acţiune”[11], oameni care nu separă niciodată rugăciunea de acţiune. Dragă don Tonino, ne-ai avertizat să nu ne cufundăm în vârtejul ocupaţiilor fără a ne planta în faţa tabernacolului, pentru a nu ne înşela că lucrăm în zadar pentru Împărăţie[12]. Şi noi ne-am putea întreba dacă pornim de la tabernacol sau de la noi înşine. Ai putea să ne întrebi şi dacă, odată plecaţi, mergem; dacă, asemenea Mariei, Femeia drumului, ne ridicăm pentru a ajunge la om şi a-l sluji pe om, pe fiecare om. Dacă ne-ar întreba asta, ar trebui să simţim ruşine pentru imobilismele noastre şi pentru justificările noastre continue. Retrezeşte-ne, aşadar, la înalta noastră vocaţie; ajută-ne să fim tot mai mult o Biserică contemplativă, îndrăgostită de Dumnezeu şi pasionată de om!

Iubiţi fraţi şi surori, în fiecare epocă Domnul pune pe drumul Bisericii martori care întrupează vestea bună a Paştelui, profeţi ai speranţei pentru viitorul tuturor. Din ţinutul vostru Dumnezeu a făcut să se ridice unul, ca dar şi profeţie pentru timpurile noastre. Şi Dumnezeu doreşte ca darul său să fie primit, ca profeţia sa să fie pusă în practică. Să nu ne mulţumim să adnotăm amintiri frumoase, să nu ne lăsăm încâlciţi de nostalgii trecute şi nici de bârfe răutăcioase din prezent sau de frici faţă de viitor. Să-l imităm pe don Tonino, să ne lăsăm transportaţi de tânăra sa ardoare creştină, să auzim invitaţia sa urgentă de a trăi Evanghelia fără precupeţire. Este o invitaţie puternică adresată fiecăruia dintre noi şi nouă ca Biserică. Într-adevăr ne va ajuta să răspândim astăzi bucuria plăcut mirositoare a Evangheliei.

Acum, toţi împreună, s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria şi după aceea vă voi da binecuvântarea, de acord?

[Bucură-te Marie şi binecuvântarea]

Franciscus

***

Concelebrare euharistică

Vineri, la ora 11.05, elicopterul care-l avea la bord pe Sfântul Părinte Francisc, venind de la Alessano, a aterizat în piaţa „Cala Sant’Andrea” de lângă domul din Molfetta. La sosirea sa, papa a fost primit de episcopul de Molfetta-Ruvo-Giovinazzo-Terlizzi, E.S. Mons. Domenico Cornacchia, şi de primar, dr. Tommaso Minervini. După aceea, Sfântul Părinte a mers la portul Molfetta şi a ajuns la scena pregătită pentru celebrarea euharistică. La ora 11.20, în portul Molfetta, Sfântul Părinte a prezidat Sfânta Liturghie. La sfârşit, după salutul E.S. Mons. Domenico Cornacchia, papa a salutat autorităţile locale şi din localităţile vecine, pe organizatori, pe voluntari şi pe bolnavi. În sfârşit, înainte de a pleca din oraşul Molfetta, papa Francisc i-a salutat pe credincioşii prezenţi străbătând în papamobil băncile din port. La ora 13.40, Sfântul Părinte a plecat cu elicopterul din portul Molfetta pentru a se întoarce la Roma. Publicăm în continuare omilia pe care papa a rostit-o în cursul Sfintei Liturghii:

Lecturile pe care le-am ascultat prezintă două elemente centrale pentru viaţa creştină: Pâinea şi Cuvântul.

Pâinea. Pâinea este hrana esenţială pentru a trăi şi Isus în Evanghelie ni se oferă nouă ca Pâine a vieţii, ca şi cum ne-ar spune: „nu puteţi să vă lipsiţi de mine”. Şi foloseşte expresii puternice: „Mâncaţi trupul meu şi beţi sângele meu” (cf. In 6,53). Ce înseamnă? Că pentru viaţa noastră este esenţial să intrăm într-o relaţie vitală, personală cu El. Trup şi sânge. Euharistia este asta: nu un ritual frumos, ci comuniunea cea mai intimă, cea mai concretă, cea mai surprinzătoare cu Dumnezeu care se poate imagina: o comuniune de iubire atât de reală încât ia forma mâncării. Viaţa creştină reporneşte de fiecare dată de aici, de la această masă, unde Dumnezeu ne satură cu iubire. Fără El, Pâinea vieţii, orice efort în Biserică este zadarnic, aşa cum amintea don Tonino Bello: „Nu sunt suficiente faptele de caritate, dacă lipseşte caritatea faptelor. Dacă lipseşte iubirea de la care pornesc faptele, dacă lipseşte izvorul, dacă lipseşte punctul de plecare care este Euharistia, orice angajare pastorală rezultă numai o vârtelniţă de lucruri”[13].

Isus adaugă în Evanghelie: „Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (v. 57). Ca şi cum ar spune: cine se hrăneşte cu Euharistia asimilează aceeaşi mentalitate a Domnului. El este Pâine frântă pentru noi şi cine-l primeşte devine la rândul său pâine frântă, care nu dospeşte de orgoliu, ci se dăruieşte celorlalţi: încetează să trăiască pentru sine, pentru propriul succes, pentru a avea ceva sau pentru a deveni cineva, ci trăieşte pentru Isus şi ca Isus, adică pentru alţii. A trăi pentru este distincţia celui care mănâncă această Pâine, „distincţia de fabrică” a creştinului. A trăi pentru. S-ar putea expune ca anunţ în afara oricărei biserici: „După Liturghie nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru alţii”. Ar fi frumos ca în această dieceză a lui don Tonino Bello să fie acest anunţ, la uşa bisericilor, pentru ca să fie citit de toţi: „După Liturghie nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru alţii”. Don Tonino a trăit aşa: între voi a fost un episcop-slujitor, un păstor care s-a făcut popor, care în faţa tabernacolului învăţa să se lase mâncat de oameni. Visa o Biserică înfometată de Isus şi intolerantă faţă de orice mondenitate, o Biserică ce „ştie să vadă trupul lui Cristos în tabernacolele incomode ale mizeriei, suferinţei, singurătăţii”[14]. Pentru că, spunea el, „Euharistia nu suportă sedentarismul” şi fără a ne ridica de la masă rămâne „un sacrament neterminat”[15]. Putem să ne întrebăm: în mine, acest sacrament se realizează? Mai concret: îmi place numai să fiu slujit la masă de Domnul sau mă ridic pentru a sluji ca Domnul? Dăruiesc în viaţă ceea ce primesc la Liturghie? Şi ca Biserică am putea să ne întrebăm: după atâtea Împărtăşanii, am devenit oameni ai comuniunii?

Pâinea vieţii, Pâinea frântă este de fapt şi Pâinea păcii. Don Tonino susţinea că „pacea nu vine atunci când unul îşi ia singur pâinea sa şi merge s-o mănânce pe contul său. […] Pacea este ceva în plus: este ospitalitate”. Înseamnă „a mânca pâinea împreună cu alţii, fără a ne despărţi, a ne pune la masă între persoane diferite”, unde „celălalt este o faţă de descoperit, de contemplat, de mângâiat”[16]. De ce conflictele şi toate războaiele „îşi au rădăcina în apariţia/dispariţia feţelor”[17]. Şi noi, care împărtăşim această Pâine a unităţii şi a păcii, suntem chemaţi să iubim fiecare faţă, să coasem orice petic; să fim, mereu şi peste tot, constructori de pace.

Împreună cu Pâinea, Cuvântul. Evanghelia prezintă discuţii aspre în jurul cuvintelor lui Isus: „Cum poate acesta să ne dea trupul său să-l mâncăm?” (v. 52). Există un aer de defetism în aceste cuvinte. Atâtea cuvinte ale noastre se aseamănă cu acestea: cum poate Evanghelia să rezolve problemele din lume? La ce foloseşte a face bine în mijlocul la atâta rău? Şi astfel cădem în eroarea acelor oameni, paralizaţi de discuţia despre cuvintele lui Isus, în loc să fie pregătiţi să primească schimbarea vieţii cerute de El. Nu înţelegeau că acel Cuvânt al lui Isus este pentru a merge în viaţă, nu pentru a se aşeza ca să vorbească despre ceea ce merge sa nu merge. Don Tonino, chiar în timpul Paştelui, dorea să se primească această noutate a vieţii, trecând în sfârşit de la cuvinte la fapte. De aceea îndemna din inimă pe cel care nu avea curajul de a se schimba: „specialiştii perplexităţii. Contabilii pedanţi ai acelor pro şi contra. Calculatorii prevăzători până la spasm înainte de a se mişca”[18]. Lui Isus nu i se răspunde conform calculelor şi convenienţelor momentului; i se răspunde însă cu „da”-ul întregii vieţi. El nu caută reflecţiile noastre, ci convertirea noastră. El ţinteşte la inimă.

Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu sugerează asta. În prima lectură, Isus înviat i se adresează lui Saul şi nu-i propune raţionamente subtile, ci îi cere să-şi pună viaţa în joc. Îi spune: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Fap 9,6). Înainte de toate: „Ridică-te”. Primul lucru de evitat este de a rămâne la pământ, de a îndura viaţa, de a rămâne încleştaţi de frică. De câte ori repeta don Tonino: „În picioare!”, pentru că „în faţa Celui Înviat nu este permis decât să stăm în picioare”[19]. A ne ridica mereu, a privi în sus, pentru că apostolul lui Isus nu poate vegeta cu mici satisfacţii.

După aceea Domnul îi spune lui Saul: „Intră în cetate”. Spune şi fiecăruia dintre noi: „Mergi, nu rămâne închis în spaţiile tale asigurate, riscă!”. „Riscă!”. Viaţa creştină trebuie investită pentru Isus şi dedicată pentru alţii. După ce l-a întâlnit pe Cel Înviat nu se poate aştepta, nu se poate amâna; trebuie mers, ieşit, în pofida tuturor problemelor şi incertitudinilor. Să-l vedem de exemplu pe Saul care, după ce a vorbit cu Isus, deşi orb, se ridică şi merge în cetate. Să-l vedem pe Anania care, deşi fricos şi şovăielnic, spune: „Iată-mă, Doamne!” (v. 10) şi imediat merge la Saul. Toţi suntem chemaţi, în orice situaţie ne aflăm, să fim purtători ai speranţei pascale, „cireneeni ai bucuriei”, cum spunea don Tonino; slujitori ai lumii, dar ca înviaţi, nu ca angajaţi. Fără a ne întrista vreodată, fără a ne resemna vreodată. Este frumos să fim „poştaşi ai speranţei”, distribuitori simpli şi bucuroşi ai lui aleluia pascal.

În sfârşit îi spune lui Saul: „Ţi se va spune ce trebuie să faci”. Saul, om hotărât şi afirmat, tace şi pleacă, docil faţă de Cuvântul lui Isus. Acceptă să asculte, devine răbdător, înţelege că viaţa sa nu mai depinde de el. Învaţă umilinţa. Pentru că umil nu înseamnă timid sau descurajat, ci docil faţă de Dumnezeu şi golit de sine. Atunci şi umilirile, ca aceea simţită de Saul pe pământ pe calea Damascului, devin providenţiale, pentru că despoaie de prezumţie şi îi permit lui Dumnezeu să ne ridice din nou. Şi Cuvântul lui Dumnezeu face aşa: eliberează, ridică din nou, face să mergem înainte, umili şi curajoşi în acelaşi timp. Nu face din noi nişte protagonişti afirmaţi şi campioni ai propriei bravuri, nu, ci nişte martori genuini ai lui Isus, mort şi înviat, în lume.

Pâine şi Cuvânt. Iubiţi fraţi şi surori, la fiecare Liturghie ne hrănim cu Pâinea vieţii şi cu Cuvântul care mântuieşte: trăim ceea ce celebrăm! Astfel, ca don Tonino, vom fi izvoare de speranţă, de bucurie şi de pace.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

[1] «Mulţumesc, Biserică din Alessano», La terra dei miei sogni. Bagliori di luce dagli scritti ugentini, 2014, 477.

[2] Cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, „Dacă tu cauţi pacea, mergi în întâmpinarea săracilor”, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, 1 ianuarie 1993.

[3]La terra dei miei sogni, 32.

[4] «Pentalogul speranţei», Scritti vari, interviste aggiunte, 2007, 252.

[5] «Speranţa scumpă», Scritti di pace, 1997, 348.

[6] Cf. «Profeţie dincolo de mafie», ivi, 280.

[7] «Teasc şi spirit. Omilie pentru Liturghia crismei 1993», Omelie e scritti quaresimali, 2015, 97.

[8] «Preoţi pentru lume», Cirenei della gioia, 2004, 26.

[9] «De la săraci spre toţi», ivi, 122 şu.

[10] «Configuraţi lui Cristos cap şi preot», ivi, 61.

[11]Ivi, 55.

[12] Cf. «Contempl-activi viaţa de zi cu zi», Non c’è fedeltà senza rischio, 2000, 124; «A suferi lucrurile lui Dumnezeu şi a suferi lucrurile omului», Cirenei della gioia, 81-82.

[13] «Configuraţi lui Cristos cap şi preot», Cirenei della gioia, 2004, 54-55.

[14] «Sunt credibile Euharistiile noastre?», Articoli, corrispondenze, lettere, 2003, 236.

[15] «Slujitori în Biserică pentru lume», ivi, 103-104.

[16] «Nonviolenţa într-o societate violentă», Scritti di pace, 1997, 66-67.

[17] «Pacea drept căutare a feţei», Omelie e scritti quaresimali, 1994, 317.

[18] «Drojdia veche şi aluatul nou», Vegliare nella notte, 1995, 91.

[19]Ultimul salut la sfârşitul o saluto al termine della Messa Crismale, 8 aprile 1993.

lecturi: 11.