Însemnătatea ecumenică a exortaţiei apostolice Gaudete et exsultate

De Marcelo Figueroa

Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate este un document care poate să fie definit de însemnătate ecumenică în sensul cel mai larg şi precis al cuvântului. Înainte de toate pentru că lasă să se întrevadă drumul său spiritual personal, care îl apropie de toţi. După aceea pentru că abundenţa de citate din Scriptură situează reflecţiile sale într-un cadru spiritual creştin de fapt interconfesional. Şi în al treilea rând pentru că el cheamă persoane şi comunităţi din toată lumea la o sfinţenie concretă, laică şi pragmatică.

Dacă ar trebui să răspundem la întrebarea despre cât timp i-a luat lui Bergoglio să scrie acest text ar trebui să răspundem: cei aproape cincizeci de ani de preoţie. Francisc vorbeşte despre experienţa sa de sfinţire creştină şi ne permite să cunoaştem călăuzele sale spirituale. Aşa se întâmplă când scrie că trebuie să ne confruntăm cu propriul adevăr invadat de Domnul (cf. nr. 29); sau reflectă asupra chemării lui Dumnezeu de a fi sfinţi care se realizează fără frică pentru că umanitatea noastră şi slăbiciunea noastră sunt ajutate de harul eliberator al Duhului Sfânt (cf. nr. 34); sau şi asupra sfinţeniei care atinge rănile umane pentru a le recunoaşte lor demnitate (cf. nr. 98).

Textul scoate în evidenţă în capitolul al treilea cum rugăciunea şi acţiunea se împletesc în fericirile evanghelice, în timp ce capitolul al patrulea sunt prezentate elementele sfinţeniei: suportare, răbdare, blândeţe, bucurie, simţ al umorismului, îndrăzneală, fervoare, rugăciune. Ţinând cont mereu de istoria propriei vieţi şi recunoscând în ea semnele milostivirii lui Dumnezeu.

Cât priveşte însemnătatea sa ecumenică, abundenţa de citate, mai ales din evanghelii, face în aşa fel încât cititorii necatolici ai textului, precum călătorii din Emaus, să simtă că le arde inima în explicarea Scripturilor. După aceea, la început este dedicat un întreg paragraf ecumenismului şi chemării la sfinţenie a unui singur popor al lui Cristos: "Sfinţenia este faţa cea mai frumoasă a Bisericii. Dar şi în afara Bisericii catolice şi în locuri foarte diferite, Duhul trezeşte «semne ale prezenţei sale, care-i ajută pe înşişi discipolii lui Cristos». Pe de altă parte, sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a amintit că «mărturia adusă lui Cristos până la vărsarea sângelui a devenit patrimoniu comun al catolicilor, ortodocşilor, anglicanilor şi protestanţilor»", definită de acelaşi pontif "o moştenire care vorbeşte cu un glas mai puternic decât factorii de dezbinare" (nr. 9).

Întregul document este o chemare la o viaţă sfântă în termeni universali şi zilnici: "Pentru a fi sfinţi nu este necesar a fi episcopi, preoţi, călugăriţe sau călugări. De multe ori avem ispita de a crede că sfinţenia este rezervată celor care au posibilitatea de a menţine distanţele de ocupaţiile obişnuite, pentru a dedica mult timp rugăciunii. Nu este aşa. Toţi suntem chemaţi să fim sfinţi trăind cu iubire şi oferind fiecare propria mărturie în ocupaţiile de fiecare zi, acolo unde se află" (nr. 14). Până la periferiile faţă de care pontiful însuşi se recunoaşte originar, debitor şi misionar: "Pentru aceasta, dacă vom îndrăzni să mergem în periferii, acolo o vom găsi" pentru că "Isus ne precede în inima acelui frate, în trupul său rănit, în viaţa sa asuprită, în sufletul său întunecat. El este deja acolo" (nr. 135).

(După L'Osservatore Romano, 12 aprilie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.