Papa Francisc: Întâlnirea cu Misionarii Milostivirii (10 aprilie 2018)

Marţi, 10 aprilie 2018, în Sala Regia din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Francisc a întâlnit peste 550 de Misionari ai Milostivirii provenind din cele 5 continente, reuniţi la Roma pentru a doua întâlnire cu papa, organizată de la 8 la 11 aprilie de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări la doi ani de la instituirea aceste slujiri speciale, în timpul Jubileului Milostivirii. Publicăm în continuare discursul pe care papa l-a adresat celor prezenţi la audienţă:

Dragi misionari,

Bine aţi venit, mulţumesc, şi sper că aceia care au fost numiţi episcopi n-au pierdut capacitatea de "a milostivi". Acest lucru este important.

Pentru mine este o bucurie să vă întâlnesc după frumoasa experienţă a Jubileului Milostivirii. Aşa cum bine ştiţi, la sfârşitul acelui Jubileu extraordinar, slujirea voastră trebuia să se încheie. Şi totuşi, reflectând asupra marii slujiri pe care aţi adus-o Bisericii şi asupra a cât bine aţi făcut şi aţi oferit atâtor credincioşi cu predica voastră şi mai ales cu celebrarea sacramentului Reconcilierii, am considerat oportun că încă un pic de timp mandatul vostru ar putea să fie prelungit. Am primit multe mărturii de convertiri care s-au realizat prin intermediul slujirii voastre. Şi voi sunteţi martori de acest lucru. Cu adevărat trebuie să recunoaştem că milostivirea lui Dumnezeu nu are margini şi cu slujirea voastră sunteţi semn concret că Biserica nu poate, nu trebuie şi nu vrea să creeze nicio barieră sau dificultate care să împiedice accesul la iertarea Tatălui. "Fiul risipitor" n-a trebuit să treacă prin vamă: a fost primit de Tatăl, fără piedici.

Îi mulţumesc monseniorului Fisichella pentru cuvintele sale de introducere şi colaboratorilor de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări pentru că au organizat aceste zile de rugăciune şi de reflecţie. Extind gândul meu la cei care n-au putut să vină, pentru ca să se simtă oricum părtaşi şi, deşi la distanţă, să ajungă şi la ei aprecierea mea şi mulţumirea mea.

Aş vrea să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii pentru a da sprijin mai mare responsabilităţii pe care am pus-o în mâinile voastre şi pentru ca slujirea milostivirii pe care sunteţi chemaţi s-o trăiţi în mod cu totul deosebit să se poată exprima cât mai bine, după voinţa Tatălui pe care Isus ne-a revelat-o şi care în lumina Paştelui dobândeşte sensul său cel mai împlinit. Şi cu aceste cuvinte - discursul va fi probabil un pic lung - aş vrea să subliniez învăţătura slujirii voastre, care nu este o idee - "trăim această experienţă pastorală şi după aceea vom vedea cum va fi" -, nu. Este o experienţă pastorală care are în spate o adevărată învăţătură.

O primă reflecţie îmi este sugerată de textul din profetul Isaia unde se citeşte: "Aşa vorbeşte Domnul: «În timpul bunăvoinţei ţi-am răspuns şi în ziua mântuirii te-am ajutat». [...] Domnul îl mângâie pe poporul său şi se îndură de sărmanii lui! Sionul a zis: «Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat». Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita" (Is 49,8.13-15). Este un text impregnat de tema milostivirii. Bunăvoinţa, mângâierea, apropierea, promisiunea de iubire veşnică...: toate sunt expresii care vor să exprime bogăţia milostivirii divine, fără a o putea epuiza într-un singur aspect.

Sfântul Paul, în Scrisoarea a Doua către Corinteni, preluând acest text al lui Isaia, îl actualizează şi pare că vrea să-l aplice chiar nouă. Scrie aşa: "Deoarece noi colaborăm cu el, vă mai îndemnăm să nu primiţi harul lui Dumnezeu în zadar, căci el spune: La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat: iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii" (6,1-2). Prima indicaţie oferită de apostol este că noi suntem colaboratorii lui Dumnezeu. Cât de intensă este această chemare este uşor de verificat. Cu câteva versete mai înainte, Paul exprimase acelaşi concept spunând: "Aşadar, noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm - pare că este în genunchi - pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (5,20). Mesajul pe care noi îl ducem ca ambasadori în numele lui Cristos este acela de a face pace cu Dumnezeu. Apostolatul nostru este un apel de a căuta şi a primi iertarea Tatălui. Aşa cum se vede, Dumnezeu are nevoie de oameni care să ducă în lume iertarea sa şi milostivirea sa. Este aceeaşi misiune pe care Domnul înviat a dat-o discipolilor în ziua următoare a Paştelui său: "Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute»" (In 20,21-23). Această responsabilitate pusă în mâinile noastre - noi suntem responsabili de asta! - cere un stil de viaţă coerent cu misiunea pe care am primit-o. Tot apostolul ne aminteşte asta: "Noi nu dăm nimănui nici o ocazie de poticnire ca să nu fie defăimată slujirea noastră" (2Cor 6,3). A fi colaboratori ai milostivirii presupune, deci, a trăi iubirea milostivă pe care noi cei dintâi am experimentat-o. N-ar putea să fie altfel.

În acest context, îmi revin în minte cuvintele pe care Paul, la sfârşitul vieţii sale, bătrân de acum, le scria lui Timotei, colaboratorul său fidel pe care-l va lăsa drept succesor al său în comunitatea din Efes. Apostolul îi mulţumeşte Domnului Isus pentru că l-a chemat la slujire (cf. 1Tim 1,12); mărturiseşte că a fost un "defăimător, un persecutor şi un insultător"; şi totuşi - spune el - "am aflat îndurare" (1,13). Eu vă mărturisesc că de atâtea ori, de atâtea ori mă opresc asupra acestui verset: "Am fost tratat cu îndurare". Şi mie asta îmi face bine, îmi dă curaj. Ca să spunem aşa, o simt ca îmbrăţişare a Tatălui, ca mângâieri ale Tatălui. A repeta asta, mie personal, îmi dă atâta forţă, pentru că este adevărul: şi eu pot să spun "am fost tratat cu îndurare". Harul Domnului a fost supraabundent în el; a acţionat în aşa fel încât să-l facă să înţeleagă cât era de păcătos şi, pornind de aici, să-l facă să descopere nucleul Evangheliei. De aceea scrie: "Vrednic de crezut şi de primit cu toată încrederea este cuvântul: «Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi», între care eu sunt primul, însă de aceea am găsit îndurare pentru ca Cristos Isus să-şi arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare" (1,15-16). Apostolul, la sfârşitul vieţii, nu renunţă să recunoască cine era, nu ascunde trecutul său. Ar fi putut să facă lista atâtor succese, să numească atâtea comunităţi pe care le-a întemeiat...; în schimb, preferă să sublinieze experienţa care l-a lovit şi l-a marcat mai mult în viaţă. Lui Timotei îi indică drumul care trebuie parcurs: a recunoaşte milostivirea lui Dumnezeu înainte de toate în propria existenţă personală. Desigur că nu este vorba de a se adapta cu faptul că suntem păcătoşi, ca şi cum am voi să ne justificăm de fiecare dată, anulând astfel forţa convertirii. Ci trebuie repornit mereu de la acest punct stabil: Dumnezeu m-a tratat cu milostivire. Aceasta este cheia pentru a deveni colaboratori ai lui Dumnezeu. Se experimentează milostivirea şi suntem transformaţi în slujitori ai milostivirii. Aşadar, slujitorii nu se pun deasupra celorlalţi ca şi cum ar fi nişte judecători faţă de fraţii păcătoşi. Un adevărat misionar al milostivirii se oglindeşte în experienţa apostolului: Dumnezeu m-a ales pe mine; Dumnezeu are încredere în mine; Dumnezeu şi-a pus încrederea în mine chemându-mă, cu toate că sunt un păcătos, să fiu colaborator al său pentru a face reală, eficace şi a face să se atingă cu mâna milostivirea sa.

Acesta este punctul de plecare, să spunem aşa. Să trecem înainte.

Totuşi, sfântul Paul adaugă la cuvintele profetului Isaia ceva extrem de important. Cei care sunt colaboratori ai lui Dumnezeu şi administratori ai milostivirii trebuie să fie atenţi să nu zădărnicească harul lui Dumnezeu. Scrie el: "Vă mai îndemnăm să nu primiţi harul lui Dumnezeu în zadar" (2Cor 6,1). Acesta este primul avertisment care ne este dat: să recunoaştem acţiunea harului şi primatul său în viaţa noastră şi a persoanelor.

Ştiţi că îmi place mult neologismul "primerear". Ca floarea de migdal, aşa se defineşte Domnul: "Eu sunt ca floarea de migdal". Primerear. Primăvara, primerear. Şi îmi place acest neologism pentru a exprima tocmai dinamica primului act cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Acel primerear al lui Dumnezeu nu poate să fie uitat niciodată şi nici nu poate fi considerat sigur, altminteri nu se înţelege niciodată pe deplin misterul mântuirii realizat cu actul reconcilierii pe care Dumnezeu l-a realizat prin misterul pascal al lui Isus Cristos. Reconcilierea nu este, aşa cum se crede adesea, o iniţiativă privată a noastră sau rodul angajării noastre. Dacă ar fi aşa, am cădea în acea formă de neo-pelagianism care tinde să supraevalueze omul şi proiectele sale, uitând că Mântuitorul este Dumnezeu şi nu noi. Trebuie să reafirmăm mereu, dar mai ales cu privire la sacramentul Reconcilierii, că prima iniţiativă este a Domnului; El e cel care ne precede în iubire, dar nu în formă universală: caz cu caz. În orice caz, El precede, cu fiecare persoană. Pentru aceasta, Biserica "ştie să facă primul pas - trebuie să-l facă -, ştie să ia iniţiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe şi să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluşi. Evanghelia ne spune că sărbătoarea a fost făcută cu ei (cf. Lc 14,21). Trăieşte o dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului că a experimentat milostivirea infinită a Tatălui şi forţa sa difuzivă" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24).

Când se apropie de noi un penitent, este important şi mângâietor să recunoaştem că avem în faţa noastră primul rod al întâlnirii care deja a avut loc cu iubirea lui Dumnezeu, care cu harul său a deschis inima sa şi a făcut-o disponibilă la convertire. Inima noastră sacerdotală ar trebui să perceapă miracolul unei persoane care l-a întâlnit pe Dumnezeu şi care deja a experimentat eficacitatea harului său. N-ar putea să existe adevărată reconciliere dacă aceasta n-ar porni de la harul unei întâlniri cu Dumnezeu care precede întâlnirea cu duhovnicii noştri. Această privire de credinţă permite să fundamentăm bine experienţa reconcilierii ca eveniment care-şi are originea în Dumnezeu, Păstorul care imediat ce îşi dă seama de oiţa rătăcită merge în căutarea ei până când o găseşte (cf. Lc 15,4-6).

Misiunea voastră - şi acesta este un al doilea pas - constă în a nu face zadarnică acţiunea harului lui Dumnezeu, ci a o susţine şi a permite ca să ajungă la împlinire. Din păcate, uneori se poate întâmpla ca un preot, cu comportamentul său, în loc să-l apropie pe penitent să-l îndepărteze. De exemplu, pentru a apăra integritatea idealului evanghelic se neglijează paşii pe care o persoană îi face zi după zi. Nu aşa se alimentează harul lui Dumnezeu. A recunoaşte căinţa păcătosului echivalează cu primirea lui cu braţele larg deschise, pentru a-l imita pe tatăl din parabolă care-l primeşte pe fiul atunci când se întoarce acasă (cf. Lc 15,20); înseamnă a nu-l lăsa nici să-şi termine cuvintele. Pe mine asta mereu m-a uimit: tatăl nici măcar nu-l lasă să-şi termine cuvintele, l-a îmbrăţişat. El avea discursul pregătit, dar [tatăl] l-a îmbrăţişat. Înseamnă a nu-l lăsa nici să-şi termine cuvintele pe care le pregătise pentru a se scuza (cf. v. 22), pentru că duhovnicul deja a înţeles toate lucrurile, întărit de experienţa că şi el este un păcătos. Nu este nevoie să-l facă să simtă ruşine pe cel care deja a recunoscut păcatul său şi ştie că a greşit; nu este necesar să se investigheze - acei duhovnici care întreabă, întreabă, zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de minute... "Şi cum aţi făcut? Şi cum?..." -, nu este necesar să se investigheze acolo unde harul lui Dumnezeu a intervenit deja; nu este permis a încălca spaţiul sacru al unei persoane în relaţionarea sa cu Dumnezeu. Un exemplul din Curia Romană: vorbim atât de rău despre Curia Romană, dar aici înăuntru există sfinţi. Un cardinal, prefect al unei Congregaţii, are obiceiul de a merge să spovedească la "Santo Spirito in Sassia" de două, trei ori pe săptămână - are orarul său fix - şi el într-o zi, explicând, a spus: Când îmi dau seama că unei persoane începe să-i fie greu să spună şi eu am înţeles despre ce este vorba, spun: «Am înţeles. Mergi mai departe». Şi acea persoană «respiră». Este un sfat bun: când se ştie despre ce este vorba, «am înţeles, mergi mai departe».

Aici capătă toată semnificaţia sa expresia frumoasă a profetului Isaia: "În timpul bunăvoinţei ţi-am răspuns şi în ziua mântuirii te-am ajutat" (Is 49,8). De fapt, Domnul răspunde mereu la glasul celui care strigă la El cu inimă sinceră. Cei care se simt abandonaţi şi singuri pot să experimenteze că Dumnezeu le vine în întâmpinare. Parabola fiului risipitor relatează că "Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat" (Lc 15,20). Şi s-a aruncat la gâtul lui. Dumnezeu nu stă pasiv aşteptându-l pe păcătos: aleargă spre el, pentru că bucuria de a-l vedea întorcându-se este prea mare şi Dumnezeu are această pasiune de a se bucura, de a se bucura când îl vede pe păcătos venind. Aproape pare că însuşi Dumnezeu are o "inimă neliniştită" până când nu-l regăseşte pe fiul care a fost pierdut. Când îl primim pe penitent, avem nevoie să-l privim în ochi şi să-l ascultăm pentru a-i permite să percepem iubirea lui Dumnezeu care iartă în pofida a orice, îl îmbracă în haina de sărbătoare şi îi dă inelul semn al apartenenţei la familia sa (cf. v. 22).

Textul din profetul Isaia ne ajută să facem un alt pas în misterul reconcilierii, acolo unde spune: "Cel care se îndură de ei îi călăuzeşte şi-i conduce la izvoare de apă" (49,10). Milostivirea, care cere ascultarea, permite după aceea să se conducă paşii păcătosului reconciliat. Dumnezeul eliberează de frică, de angoasă, de ruşine, de violenţă. Iertarea este realmente o formă de eliberare pentru a reda bucuria şi sensul vieţii. Strigătului săracului care invocă ajutor îi corespunde strigătul Domnului care le promite prizonierilor eliberarea şi celor care sunt în întuneric le spune: "Veniţi afară" (49,9). O invitaţie de a ieşi din condiţia de păcat pentru a relua haina de fii ai lui Dumnezeu. Aşadar, milostivirea eliberând restituie demnitatea. Penitentul nu zăboveşte să se căiască pentru păcatul săvârşit; şi preotul nu-l învinovăţeşte pentru răul de care s-a căit; mai degrabă îl încurajează să privească spre viitor cu ochi noi, conducându-l "la izvoare de apă" (cf. 49,10). Asta înseamnă că iertarea şi milostivirea permit să se privească din nou la viaţă cu încredere şi angajare. Este ca şi cum s-ar spune că milostivirea deschide la speranţă, creează speranţă şi se hrăneşte cu speranţă. Speranţa este şi realistă, este concretă. Duhovnicul este milostiv şi atunci când spune: "Mergi înainte, mergi, mergi". Îi dă speranţa. "Şi dacă se întâmplă ceva?" - Te întorci, nu e problemă. Domnul te aşteaptă mereu. Nu-ţi fie ruşine să te întorci, pentru că drumul este plin de pietre şi de coji de banane care te fac să aluneci.

Sfântul Ignaţiu de Loyola - permiteţi-mi un pic de publicitate de familie - are o învăţătură semnificativă în acest sens, pentru că vorbeşte despre capacitatea de a face să se simtă mângâierea lui Dumnezeu. Nu există numai iertarea, pacea, ci şi mângâierea. Scrie aşa: "Mângâierea internă [...] alungă orice tulburare şi atrage în întregime la iubirea Domnului. Această mângâiere luminează pe unii, altora le descoperă multe secrete. În sfârşit, cu ea toate suferinţele sunt plăcere, toate trudele sunt odihnă. Celui care merge cu această fervoare, cu această ardoare şi această mângâiere interioară nu există încărcătură atât de mare care să nu apară uşoară, nici pocăinţă nici altă suferinţă aşa de mare care să nu fie foarte dulce. Această mângâiere ne revelează drumul pe care trebuie să-l urmăm şi cel de care trebuie să fugim - repet: această mângâiere ne revelează drumul pe care trebuie să-l urmăm şi cel de care trebuie să fugim. Trebuie să învăţăm să trăim în mângâiere -. Ea - continuă Ignaţiu - nu este mereu în puterea noastră; vine în unele momente determinate conform planului lui Dumnezeu. Şi toate acestea pentru utilitatea noastră" (Scrisoare către sr. Teresa Rejadell, 18 iunie 1536: Epistolar 99-107). Este bine să credem că tocmai sacramentul Reconcilierii poate să devină un moment favorabil pentru a face să se perceapă şi să crească mângâierea interioară, care însufleţeşte drumul creştinului. Şi îmi vine să spun asta: noi, cu "spiritualitatea plângerilor", riscăm să pierdem simţul mângâierii. Şi să pierdem şi acel oxigen care înseamnă a trăi în mângâiere. Uneori este puternică, dar întotdeauna există o mângâiere minimă care este dată tuturor: pacea. Pacea este primul grad de mângâiere. Nu trebuie pierdut. Pentru că este tocmai oxigenul pur, fără smog, al raportului nostru cu Dumnezeu. Mângâierea. De la cea mai înaltă la cea mai scăzută, care este pacea.

Revin la cuvintele lui Isaia. Găsim acolo după aceea sentimentele Ierusalimului care se simte părăsit şi uitat de Dumnezeu: "Sionul a zis: «Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat». Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita" (49,13-15). Pe de o parte, apare straniu acest reproş adresat Domnului că a părăsit Ierusalimul şi poporul său. Cum mult mai multă frecvenţă se citeşte în profeţi că poporul e cel care l-a părăsit pe Domnul. Ieremia este foarte clar în această privinţă atunci când spune: "Căci poporul meu a făcut două rele: m-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie, ca să-şi sape cisterne, cisterne crăpate, care nu pot să ţină apă" (2,13). Păcatul înseamnă a-l părăsi pe Dumnezeu, a-i întoarce spatele pentru a privi numai la noi înşine. O dramatică încredere în sine, care face crăpături în toate părţile şi nu este în măsură să aducă vieţii stabilite şi consistenţă. Ştim că aceasta este experienţa zilnică pe care o trăim personal. Şi totuşi, există momente în care realmente se simte tăcerea şi părăsirea lui Dumnezeu. Nu numai în marile ore întunecate ale omenirii din orice epocă, care face să apară în mulţi întrebarea despre părăsirea lui Dumnezeu. Mă gândesc acum la Siria de astăzi, de exemplu. Se întâmplă că şi în evenimentele personale, chiar şi în cele ale sfinţilor, se poate trăi experienţa părăsirii.

Ce experienţă tristă este cea a părăsirii! Ea are diferite grade, până la dezlipirea definitivă cu venirea morţii. A ne simţi părăsiţi duce la dezamăgire, la tristeţe, uneori la disperare şi la diferitele forme de depresie de care atâţia suferă astăzi. Şi totuşi, orice formă de părăsire, oricât de paradoxală ar putea să apară, este inserată în cadrul experienţei iubirii. Când se iubeşte şi se experimentează părăsirea, atunci încercarea devine dramatică şi suferinţa are trăsături de violenţă inumană. Dacă nu este inserată în iubire, părăsirea devine lipsită de sens şi tragică, pentru că nu găseşte speranţă. Deci este necesar ca acele expresii ale profetului despre părăsirea Ierusalimului din partea lui Dumnezeu să fie situate în lumina Golgotei. Strigătul lui Isus pe cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mc 15,34) dă glas abisului părăsirii. Însă Tatăl nu-i răspunde. Cuvintele Răstignitului par să răsune în gol, pentru că această tăcere a Tatălui faţă de Fiul este preţul de plătit pentru ca nimeni să nu se mai simtă părăsit de Dumnezeu. Dumnezeul care a iubit lumea până acolo încât l-a dat pe Fiul său (cf. In 3,16), până acolo încât l-a părăsit pe cruce, nu va mai putea să părăsească pe nimeni vreodată: iubirea sa va fi mereu acolo, aproape, mai mare şi mai fidelă decât orice părăsire.

Isaia, după ce a reafirmat că Dumnezeu nu va uita de poporul său, conclude afirmând: "Iată, te-am gravat pe palmele mele" (49,16). Incredibil: Dumnezeu şi-a "tatuat" pe mâna sa numele meu. Este ca un sigiliu care îmi dă certitudine, cu care promite că nu se va îndepărta niciodată de mine. Sunt mereu în faţa Lui; de fiecare dată când Dumnezeu îşi priveşte mâna, îşi aminteşte de mine, pentru că are gravat acolo numele meu! Şi să nu uităm că în timp ce profetul scrie, Ierusalimul este realmente distrus; templul nu mai există; poporul este sclav în exil. Şi totuşi Domnul spune: "zidurile sunt înaintea mea pururi" (ibid.). Pe palmele mâinii lui Dumnezeu zidurile Ierusalimului sunt solide ca fortăreaţă invincibilă. Imaginea este valabilă şi pentru noi: în timp ce viaţa se distruge sub iluzia păcatului, Dumnezeu menţine vie mântuirea sa şi vine în întâmpinare cu ajutorul său. Pe mâna sa paternă regăsesc viaţa mea reînnoită şi proiectată spre viitor, plină de iubirea pe care numai El o poate realiza. Revine în minte şi cartea iubirii, Cântarea Cântărilor, unde găsim o expresie asemănătoare cu aceea amintită de profet: "Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău!" (8,6). Aşa cum se ştie, funcţia sigiliului era aceea de a împiedica să poată fi violat ceva intim; în cultura antică era asumat ca imagine pentru a indica faptul că iubirea dintre două persoane era aşa de solidă şi stabilă încât continua dincolo de moarte. Continuitate şi perenitate sunt la baza imaginii sigiliului pe care Dumnezeu l-a pus asupra sa pentru a împiedica faptul ca să poată crede cineva că este părăsit de El: "Eu nu te voi uita" (Is 49,15). Sigiliu. Tatuaj.

Şi termin. Această certitudine tipică a iubirii suntem chemaţi s-o susţinem în cei care se apropie de confesional, pentru a le da forţa de a crede şi de a spera. Capacitatea de a şti s-o ia de la capăt, orice s-ar întâmpla, pentru că Dumnezeu ia de mână de fiecare dată şi determină să se privească înainte. Milostivirea ia de mână şi revarsă certitudinea că iubirea cu care iubeşte Dumnezeu înfrânge orice formă de singurătate şi de abandonare. Misionarii Milostivirii sunt chemaţi să fie interpreţii şi martorii acestei experienţe, care inserează într-o comunitate care-i primeşte pe toţi şi întotdeauna fără nicio distincţie, care susţine pe oricine care este în nevoie şi în dificultăţi, care trăieşte comuniunea ca izvor de viaţă.

În săptămânile trecute m-a impresionat în mod deosebit o rugăciune a zilei din timpul Postului Mare (Miercuri din săptămâna a IV-a), care într-un fel mi se pare că face sinteza acestor reflecţii. O împărtăşesc cu voi, pentru ca să putem face să devină rugăciunea noastră şi stilul nostru de viaţă:

"Dumnezeule, care celor drepţi le dai răsplată,

iar păcătoşilor iertare prin pocăinţă,

ascultă-ne cu milă rugăciunea,

pentru ca mărturisirea vinovăţiei noastre

să ne dobândească iertarea păcatelor.

Amin.

Şi aş vrea să închei cu două anecdote despre doi mari duhovnici, amândoi din Buenos Aires. Unul, un sacramentin, care a avut lucrări importante în congregaţia sa, a fost provincial, dar mereu găsea timp ca să meargă la confesional. Eu nu ştiu câţi, dar majoritatea clerului din Buenos Aires mergeau să se spovedească la el. Chiar şi atunci când sfântul Ioan Paul al II-lea era la Buenos Aires şi a cerut un duhovnic, de la nunţiatură l-au chemat pe el. Era un om care îţi dădea curajul de a merge înainte. Eu am trăit această experienţă pentru că m-am spovedit la el în timpul în care eram provincial, pentru a nu mă spovedi la directorul meu iezuit... Când începea "bine, bine, e bine", şi te încuraja: "Mergi, mergi!". Cât de bun era. A murit la 94 de ani şi a spovedit până cu un an înainte de a muri şi când nu era în confesional şi se suna la el, cobora. Şi într-o zi, eu eram vicar general şi am ieşit din camera mea, unde era faxul - făceam asta în fiecare dimineaţă devreme pentru a vedea ştirile urgente - era duminica de Paşte şi era un fax: "Ieri, cu o jumătate de oră înainte de veghea pascală, a murit părintele Aristi", aşa se numea... Am mers la prânz la casa de odihnă a preoţilor ca să stau cu ei de Paşti şi la întoarcere m-am dus în biserica aflată în centrul oraşului, unde era priveghiul. Era sicriul şi două bătrânele care se rugau rozariul. M-am apropiat, şi nu era nicio floare, nimic. Mă gândeam: dar acesta este duhovnicul nostru al tuturor! Asta m-a impresionat. Am simţit cât de urâtă e moartea. Am ieşit şi am mers la 200 de metri, unde era un loc de flori, acelea care sunt pe străzi, am cumpărat câteva flori şi m-am întors. Şi, în timp ce puneam florile acolo la sicriu, am văzut că în mâini avea rozariul... Porunca a şaptea spune: "Să nu furi". Rozariul a rămas acolo, dar în timp ce mă prefăceam că aranjez florile am făcut aşa şi am luat crucea. Şi bătrânelele priveau, acele bătrânele. Acea cruce o port aici cu mine din acel moment şi îi cer lui harul de a fi milostiv, o port cu mine mereu. Acest lucru să fi fost în anul 1996, mai mult sau mai puţin. Îi cer acest har. Mărturiile acestor oameni sunt mari.

Şi apoi celălalt caz. Acesta este viu, 92 de ani. Este un capucin care are coada penitenţilor, de toate culorile, săraci, bogaţi, laici, preoţi, unii episcopi, surori... toţi, nu termină niciodată. Este un mare iertător, dar nu o "mânecă largă", un mare iertător, un mare milostiv. Şi eu ştiam asta, îl cunoşteam, de două ori m-am dus la sanctuarul din Pompei unde el spovedea la Buenos Aires, şi l-am salutat. Acum are 92 de ani. În acel timp avea, când a venit la mine, 85. Şi mi-a spus: "Vreau să vorbesc cu tine pentru că am o problemă. Am un mare scrupul: uneori îmi vine să iert prea mult". Şi îmi explica: "Eu nu pot să iert o persoană care vine să ceară iertarea şi spune că ar vrea să se schimbe, că va face totul, dar nu ştie dacă va reuşi... Şi totuşi eu iert! Şi uneori îmi vine o angoasă, un scrupul...". Şi i-am spus: "Ce faci când îţi vine acest scrupul?". Şi el mi-a răspuns aşa: "Merg în capelă, în capela interioară a conventului, în faţa tabernacolului, şi cu sinceritate îi cer iertare Domnului: «Doamne, iartă-mă, astăzi am iertat prea mult. Iartă-mă... Dar, fii atent că tu ai fost cel care mi-ai dat exemplul rău!»". Aşa se ruga omul acela.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.