Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

A cincea predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

Să îmbrăcăm hainele luminii - Curăția creștină

În comentariul nostru la pareneza din Scrisoarea către Romani, am ajuns la punctul în care se spune: „Noaptea este pe sfârșite, ziua este aproape. Așadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să îmbrăcăm armele luminii. Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri și beții, nu în necurații și desfrâuri, nu în certuri și invidii, ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Cristos. Și să nu aveți grija trupului spre a-i împlini poftele” (Rom 13,12-14).

Sfântul Augustin, în Confesiuni ne relatează locul pe care l-a avut acest text în convertirea sa. Ajunsese de acum la o adeziune aproape totală la credință. Însă exista un lucru care-l reținea: frica de a nu reuși să trăiască în curăție. Trăia, așa cum se știe, cu o femeie fără să fie căsătorit.

Era în grădina casei care-l găzduia, pradă acestei lupte interioare și cu lacrimi în ochi, atunci când, de la o casă vecină, a auzit venind un glas, ca de copil sau de copilă, care repeta: „Tolle, lege!, Ia, citește; ia, citește!”. A interpretat aceste cuvinte ca o invitație a lui Dumnezeu și, având la îndemână cartea epistolelor sfântului Paul, a deschis-o la întâmplare, hotărât să considere ca voință a lui Dumnezeu prima frază asupra căreia îi va cădea privirea. Cuvântul asupra căruia i-a căzut privirea a fost, întocmai, cel din Scrisoarea către Romani pe care tocmai l-am amintit. Înlăuntrul său a strălucit o lumină de siguranță (lux securitatis), care a făcut să dispară tot întunericul nesiguranței. Știa de acum că el, cu ajutorul lui Dumnezeu, putea să fie curat[1].

Lucrurile pe care apostolul, în acel text, le numește „faptele întunericului” sunt aceleași pe care în altă parte le definește „dorințe, sau fapte, ale trupului” (cf. Rom 8,13; Gal 5,19) și lucrurile pe care acum le numește „arme ale luminii” sunt aceleași pe care în altă parte le numește „fapte ale Duhului”, sau „roade ale Duhului” (cf. Gal 5,22). Între aceste fapte ale trupului este scoasă în evidență, cu doi termeni (koite și aselgeia), desfrânarea sexuală, căreia îi este contrapusă arama luminii care este curăția.

În acest context, apostolul nu se lungește să vorbească despre acest aspect al vieții creștine; însă din lista viciilor, pusă la începutul Scrisorii (cf. Rom 1,26 șu), știm câtă importanță îmbracă el în ochii săi. Sfântul Paul stabilește o legătură foarte strânsă între curăție și sfințenie și între curăție și Duhul Sfânt: „De fapt, aceasta este voința lui Dumnezeu: sfințirea voastră. Să vă feriți de desfrânare! Fiecare să știe să-și stăpânească propriul trup în sfințenie și cinste, nu în patima poftei ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Nimeni să nu-l asuprească sau să-l înșele în această privință pe fratele său, pentru că Domnul răzbună toate acestea (…). Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințenie. De aceea, cine disprețuiește acestea nu disprețuiește un om, ci pe Dumnezeu, care vi-l dă pe Duhul său Sfânt” (1Tes 4,3-8). Așadar să încercăm să luăm acest ultim „îndemn” al cuvântului lui Dumnezeu, aprofundând rodul Duhului care este curăția.

  1. Motivațiile creștine ale curăției

În Scrisoarea către Galateni sfântul Paul scrie: „Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Gal 5,22). Termenul grec original, pe care-l traducem cu „cumpătare” este enkrateia. Acesta are o gamă de semnificații foarte largă; de fapt, se poate exercita cumpătarea în mâncare, în vorbire, în abținerea de la ură, etc. Însă aici, ca de altfel aproape mereu în Noul Testament, el înseamnă cumpătare într-o sferă foarte precisă a persoanei, adică în domeniul sexualității. Deducem asta din faptul că, puțin mai înainte, prezentând „faptele trupului”, apostolul numește porneia, adică necurăție, lucrul care se opune cumpătării (este același termen de la care derivă „pornografie”!).

În traducerile moderne ale Bibliei, termenul porneia este redat când cu prostituție, când cu nerușinare, când cu desfrâu sau adulter și când cu alte cuvinte. Totuși ideea de fond conținută în termen aceea de „a se vinde”, de a înstrăina propriul trup, deci a se prostitua (pernemi, în greacă, înseamnă „mă vând). Folosind acest termen pentru a indica mai mult sau mai puțin toate manifestările de dezordine sexuală, Biblia vine să spună că orice păcat de necurăție este, într-un anumit sens, o prostituire, o vânzare de sine.

Așadar, termenii folosiți de sfântul Paul ne spun că sunt posibile, față de propriul trup și față de propria sexualitate, două atitudini contrapuse, una rod al Duhului și cealaltă faptă a trupului; una virtute și cealaltă viciu. Prima atitudine înseamnă a păstra cumpătarea propriul trup; a doua este, în schimb, a vinde sau a înstrăina propriul trup, adică a dispune de sexualitate după propria plăcere, pentru scopuri utilitariste și diferite de cele pentru care a fost creată; a face din actul sexual un act venal, chiar dacă utilul nu este întotdeauna constituit de bani, ca în cazul prostituției propriu-zise, ci și din plăcerea egoistă scop în sine.

Când se vorbește despre curăție și despre necurăție în simple liste de virtuți sau de vicii, fără a aprofunda materia, limbajul Noului Testament nu diferă mult de cel al moraliștilor păgâni. Și moraliștii păgâni, stoici și epicureici, exaltau cumpătarea (enkrateia), dar numai în vederea liniștii interioare, a impasibilității (apatheia), a auto-stăpânirii; curăția era guvernată, la ei, de principiul „rațiunii drepte”.

Însă, în realitate, în aceste vechi cuvinte păgâne există de acum un conținut al textului nostru, unde desfrânării sexuale îi este opusă, în mod foarte semnificativ, drept contrariul său, „îmbrăcarea în Domnul Isus Cristos”. Primii creștini erau în măsură să perceapă acest conținut nou, pentru că el era obiect de cateheză specifică în alte contexte. Să examinăm acum una dintre aceste cateheze specifice despre curăție, pentru a descoperi adevăratul conținut și adevăratele motivații creștine ale acestei virtuți care provin din evenimentul pascal al lui Cristos. Este vorba despre textul din 1Cor 6,12-20.

Se pare că locuitorii din Corint – probabil răstălmăcind o frază a apostolului – au invocat principiul: „totul îmi este permis”, pentru a justifica și păcatele de necurăție. În răspunsul apostolului este conținută o motivație absolut nouă a curăției care provine din misterul lui Cristos. Nu este permis – el spune – a se deda necurăției (porneia), nu este permis să se vândă, sau se dispună de sine după propria plăcere, datorită simplului fapt că noi nu ne mai aparținem, nu suntem ai noștri, ci ai lui Cristos. Nu putem să dispunem de ceea ce nu este al nostru: „Nu știți că trupurile voastre sunt membrele lui Cristos […] și că nu sunteți ai voștri?” (1Cor 6,15.19).

Motivația păgână este, într-un anumit sens, răsturnată; valoarea supremă de salvgardat nu mai este cumpătarea, ci „necumpătarea”. „Trupul nu este pentru desfrânare ci pentru Domnul” (1Cor 6,13): așadar, motivația ultimă a curăției este că „Isus este Domnul!”. Cu alte cuvinte, curăția creștină nu constă atât în a stabili dominația rațiunii asupra instinctelor, cât mai ales în a stabili dominația lui Cristos asupra întregii persoane, rațiune și instincte.

Această motivație cristologică a curăției devine și mai imperioasă din ceea ce sfântul Paul adaugă în același text: noi nu suntem numai generic „ai lui” Cristos, ca proprietate a sa sau lucru al său; suntem însuși trupul lui Cristos, membrele sale! Asta face totul imens de delicat, deoarece înseamnă că eu, comițând necurăția, prostituiesc trupul lui Cristos, fac un soi de sacrilegiu odios: folosesc „violență” față de trupul Fiului lui Dumnezeu. Spune apostolul: „Voi lua atunci membrele lui Cristos și le voi face membrele unei desfrânate?” (1Cor 6,15).

La această motivație cristologică se adaugă după aceea imediat cea pneumatologică, adică referitoare la Duhului Sfânt: „Sau nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuiește în voi?” (1Cor 6,19). Așadar, a abuza de propriul trup înseamnă a profana templul lui Dumnezeu; dar dacă unul distruge templul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va distruge pe el (cf. 1Cor 3,17). A comite necurăție înseamnă „a-l întrista pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu” (cf. Ef 4,30).

Alături de motivațiile cristologică și pneumatologică, apostolul face aluzie și la o motivație escatologică, adică una care se referă la destinul ultim al omului: „Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi” (1Cor 6,14). Trupul nostru este destinat învierii; este destinat să participe, într-o zi, la fericirea și la gloria sufletului. Curăția creștină nu se bazează pe disprețuirea trupului, ci dimpotrivă pe stima mare față de demnitatea sa. Evanghelia – spuneau Părinții Bisericii combătându-i pe gnostici – nu predică mântuirea „de trup”, ci mântuirea „trupului”. Cei care consideră trupul o „haină străină”, destinată să fie abandonată aici pe pământ, nu au motivele pe care le are creștinul pentru a o păstra nepătată.

Apostolul încheie această cateheză a sa despre curăție cu invitația pasionată: „Așadar, preamăriți-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1Cor 6,20). Așadar, trupul uman este pentru gloria lui Dumnezeu și exprimă această glorie atunci când persoana trăiește propria sexualitate și întreaga sa corporeitate ascultând cu iubire de voința lui Dumnezeu, care înseamnă ca și cum ar spune: ascultând de însuși sensul sexualității, de natura sa intrinsecă și originară care nu este aceea de a se vinde, ci aceea de a se dărui.

Această preamărire a lui Dumnezeu prin propriul trup nu cere în mod necesar renunțarea la exercitarea propriei sexualități. În capitolul imediat următor, adică în 1Cor 7, sfântul Paul explică, de fapt, că această preamărire a lui Dumnezeu se exprimă în două moduri și în două carisme diferite: ori prin căsătorie, ori prin feciorie. Îl preamărește pe Dumnezeu în trupul său fecioara și celibatarul, dar îl preamărește și cel care se căsătorește, cu condiția ca fiecare să trăiască exigențele propriei stări.

  1. Curăția, frumusețea și iubirea aproapelui

În lumina nouă care provine din misterul pascal și ilustrată nouă încă de aici de sfântul Paul, idealul curăției ocupă un loc privilegiat în fiecare sinteză a moralei creștine din Noul Testament. Se poate spune că nu există o scrisoare a sfântului Paul în care el să nu-i dedice un spațiu, atunci când descrie viața cea nouă în Duhul Sfânt (cf. de exemplu, Ef 4,17 – 5,33; Col 3,5-12). Această exigență fundamentală de curăție se specifică, din când în când, în funcție de diferitele stări de viață ale creștinilor. Epistolele pastorale arată cum trebuie să se configureze curăția în tineri, în femei, în cei căsătoriți, în bătrâni, în văduve, în preoți și în episcopi; ne prezintă curăția în diferitele sale fețe de castitate, fidelitate conjugală, sobrietate, continență, feciorie, pudoare.

În ansamblul său, acest aspect al vieții creștine determină ceea ce Noul Testament – în mod special epistolele pastorale – numește „frumusețea” sau caracterul „frumos” al vocației creștine, care, amestecându-se cu cealaltă trăsătură, cea a bunătății, formează idealul unic al „frumuseții bune”, sau al „bunătății frumoase” (în greacă kalokagathia). Tradiția creștină, numind curăția „virtute frumoasă”, a primit această viziune biblică, ce exprimă, în pofida abuzurilor și accentuărilor prea unilaterale care au existat, ceva profund adevărat. Curăție, și în limbajul comun, este sinonim cu frumusețe!

Această curăție este un stil de viață, mai mult decât o simplă virtute. Are o gamă de manifestări care merge dincolo de sfera propriu-zis sexuală. Există o curăție a trupului, dar există și o curăție a inimii care fuge, nu numai de faptele, ci și de dorințele și de gândurile „urâte” (cf. Mt 5,8.27-28). Este apoi o curăție a gurii care constă, negativ, în a se abține de la cuvinte obscene, de la vulgarități și necuviințe (cf. Ef 5,4; Col 3,8) și, pozitiv, în sinceritatea și franchețea vorbirii, adică în a spune: „da, da” și „nu, nu”, imitându-l pe Mielul nepătat „în gura căruia nu s-a găsit înșelăciune” (cf. 1Pt 2,22).

În sfârșit, există o curăție sau limpezime a ochilor și a privirii. Ochiul – spunea Isus – este lumina trupului; dacă ochiul este curat și limpede, tot trupul este în lumină (cf. Mt 6,22 șu; Lc 11,34). Sfântul Paul folosește o imagine foarte sugestivă pentru a indica acest stil de viață nouă: spune că creștinii, născuți din Paștele lui Cristos, trebuie să fie „azime ale sincerității și adevărului” (cf. 1Cor 5,8). Termenul folosit aici de apostol – eilikrineia – conține, în sine, imaginea unei „transparențe solare” (eile, strălucire solară și krino, judec). În textul nostru el vorbește despre curăție ca despre o „armă a luminii”.

Astăzi se tinde să se contrapună între ele păcatele între curăției și păcatele împotriva aproapelui și se tinde să se considere adevărat păcat numai cel împotriva aproapelui; uneori se ironizează cu privire la cultul excesiv acordat, în trecut, „virtuții frumoase”. Această atitudine este explicabilă, în parte. Morala a accentuat prea unilateral, în trecut, păcatele trupești, ajungând să creeze, uneori, adevărate nevroze, în dauna atenției față de îndatoririle față de aproapele și în dauna chiar a virtuții curăției care, în acest mod, era sărăcită și redusă la o virtute aproape numai negativă, virtutea de a ști să se spună nu. Însă acum s-a trecut la excesul opus și se tinde să se minimizeze păcatele împotriva curăției, în folosul (adesea numai verbal) unei atenții față de aproapele.

Eroarea de fond se află în contrapunerea acestor două virtuți. Cuvântul lui Dumnezeu, departe de a contrapune curăția și caritatea, în schimb le leagă strâns între ele. Este suficient să citim continuarea textului din Prima Scrisoare către Tesaloniceni pe care l-am citat la început, pentru a ne da seama cum aceste două lucruri sunt interdependente între ele, conform apostolului (cf. 1Tes 4,3-12). Scopul unic al curăției și al carității este de a putea trăi o viață „plină de frumusețe”, adică integră în toate relațiile sale, atât în raport cu noi înșine cât și în raport cu alții. În textul nostru, apostolul rezumă toate acestea cu expresia: „a ne comporta cuviincios, ca în timpul zilei” (cf. Rom 13,13).

Curăția și iubirea față de aproapele stau între ele ca stăpânire de sine și dăruire pentru alții. Cum pot să mă dăruiesc, dacă nu mă posed, dacă sunt sclav al patimilor mele? Este o iluzie aceea de a crede că se poate pune împreună o slujire autentică față de frați, care cere mereu jertfă, altruism, uitare de sine și generozitate, și o viață personală dezordonată, îndreptată în întregime să se se satisfacă pe sine însuși și propriile patimi. Se ajunge, inevitabil, să se instrumentalizeze frații, așa cum se instrumentalizează propriul trup. Nu știe să spună „da” fraților cel care nu știe să spună „nu” sieși.

Una dintre „scuzele” care contribuie mai mult la favorizarea păcatului de necurăție, în mentalitatea oamenilor, și la degrevarea lui de orice responsabilitate este că, și așa, el nu face rău nimănui, nu încalcă drepturile și libertatea altora, afară de cazul în care – se spune – este vorba despre violență trupească. Însă, aparte faptul că el încalcă dreptul fundamental al lui Dumnezeu de a da o lege creaturilor sale, această „scuză” este falsă și față de aproapele. Nu este adevărat că păcatul de necurăție se termină cu acela care-l comite. Există o solidaritate a tuturor păcatelor între ele. Fiecare păcat, oriunde și de oricine ar fi săvârșit, contagiază și poluează mediul moral al omului; această contagiere este numită de Isus „scandal” și este condamnat de El cu câteva dintre cele mai teribile cuvinte din Evanghelie (cf. Mt 18,6 șu; Mc 9,42 șu; Lc 17,1 șu). Și gândurile necurate care se opresc inimă, conform lui Isus, îl poluează pe om, deci și lumea: „Din inimă ies gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările... Acestea îl fac pe om impur” (Mt 15,19-20).

Fiecare păcat produce o eroziune a valorilor și toți împreună creează ceea ce Paul definește „legea păcatului” și a cărei putere teribilă asupra tuturor oamenilor o ilustrează (cf. Rom 7,14 șu). În Talmudul ebraic se citește un apolog care ilustrează bine solidaritatea care există în păcat și dauna pe care fiecare păcat, și cel personal, îl aduce altora: „Câteva persoane se aflau la bordul unei bărci. Una dintre ele a luat un burghiu și a început să facă o gaură sub el. Ceilalți pasageri, văzând, i-au spus: – Ce faci? – El a răspuns: Ce vă pasă vouă? Oare nu fac o gaură sub scaunul meu? – Dar ei au răspuns: – Da, dar apa va intra și ne va îneca pe toți!”. Natura însăși a început să ne trimită semnale sinistre de protest împotriva anumitor abuzuri și excese moderne în sfera sexualității.

  1. Curăție și reînnoire

Studiind istoria originilor creștine se vede cu claritate că au fost două instrumente principale cu care Biserica a reușit să transforme lumea păgână de atunci: primul a fost vestirea Cuvântului, kerygma, și al doilea mărturia de viață a creștinilor, martyria; și se vede cum, în cadrul mărturiei de viață, au fost, din nou, două lucruri care-i uimeau și îi converteau pe păgâni: iubirea fraternă și curăția obiceiurilor. Deja Prima Scrisoare a lui Petru amintește de uimirea lumii păgâne în fața stilului de viață așa de diferit al creștinilor. Scrie el: „Destul cât ați trăit în trecut, împlinind voința păgânilor, petrecând în desfrâuri, pofte, beții, chefuri, benchetuieli și cultul nelegiuit al idolilor. De aceea li se pare ciudat că voi nu mai alergați împreună cu ei spre acest puhoi al pierzării și vă defăimează” (1Pt 4,3-4).

Apologeții – adică scriitorii creștini care scriau în apărarea credinței, în primele secole ale Bisericii – atestă că stilul de viață curat și cast al creștinilor era, pentru păgâni, ceva „extraordinar și incredibil”. Îndeosebi, a avut un impact extraordinar asupra societății păgâne însănătoșirea familiei, pe care autoritățile timpului voiau să o reformeze, dar a cărei destrămare erau neputincioși s-o frâneze. Una dintre temele asupra cărora sfântul Iustin martir își bazează apologia sa adresată împăratului Antoninus Pius este aceasta: împărații romani sunt preocupați să însănătoșească obiceiurile și familia și se străduiesc să dea, în acest scop, legi corespunzătoare, care se revelează însă insuficiente. Ei bine, de ce săî nu se recunoască ceea ce legile creștine au fost capabile să obțină la cei care le-au primit și ajutorul pe care ele le pot da și societății civile?

Nu trebuie să credem că toată comunitatea creștină era scutită de dezordini și păcate în materie sexuală. Sfântul Paul a trebuit să reia un caz, ba chiar, de incest în comunitatea din Corint. Însă aceste păcate era clar recunoscute ca atare, denunțate și corectate. Nu se cerea să se fie fără păcat, în această materie, ca în restul, ci de a lupta împotriva păcatului.

Acum să facem un salt de la originile creștine la zilele noastre. Care este situația din lumea de astăzi, cu privire la curăție? Aceeași, dacă nu mai rea, decât de atunci! Noi trăim într-o societate care, în materie de obiceiuri, s-a prăbușit din nou în păgânism deplin și în idolatrie deplină a sexului. Denunțarea teribilă a societății păgâne pe care o face sfântul Paul la începutul Scrisorii către Romani se aplică, punct cu punct, la lumea de astăzi, în special în așa-numitele societăți ale bunăstării (cf. Rom 1,26-27.32).

Și astăzi, nu numai că se face aceste lucruri și altele mai rele, ci se încearcă și să se justifice, adică să se justifice orice permisiune morală și orice perversiune sexuală, cu condiția ca – se spune – ea să nu facă violență asupra altora și să nu lezeze libertatea celuilalt. Se distrug familii întregi și se spune: ce-i rău în asta? Este fără îndoială că anumite judecăți ale moralei sexuale tradiționale trebuiau revizuite și că științele moderne despre om au contribuit la elucidarea anumitor mecanisme și condiționări ale psihicului uman care elimină sau diminuează responsabilitatea morală a anumitor comportamente considerate, odinioară, păcătoase.

Însă acest progres nu are nimic de-a face cu pansexualismul anumitor teorii pseudoștiințifice și permisive care tind să nege orice normă obiectivă în materie de morală sexuală, reducând totul la un fapt de evoluție spontană a obiceiurilor, adică la un fapt de cultură. Dacă examinăm de aproape ceea ce este numită revoluția sexuală din zilele noastre, ne dăm seama, cu înspăimântare, că ea nu este pur și simplu o revoluție împotriva trecutului, ci este, adesea, și o revoluție împotriva lui Dumnezeu și uneori împotriva naturii umane însăși.

  1. Curați cu inima!

Dar nu vreau să mă lungesc prea mult să descriu situația actuală din jurul nostru pe care, de altfel, toți o cunoaștem bine. De fapt, mă interesează să descopăr și să transmit ce anume vrea Dumnezeu de la noi creștinii în această situație. Dumnezeu ne cheamă la aceeași acțiune la care i-a chemat pe primii noștri frați în credință: să „ne opunem acestui puhoi de pierzare”. Ne cheamă să facem să strălucească din nou, în fața ochilor lumii, „frumusețea” vieții creștine. Ne cheamă să luptăm pentru curăție. Să luptăm cu tenacitate și umilință; nu să fim în mod necesar, toți și imediat, desăvârșiți.

Astăzi există ceva nou ce ne cheamă Duhul Sfânt să facem: ne cheamă să mărturisim lumii nevinovăția originară a creaturilor și a lucrurilor. Lumea este cufundată foarte în jos; sexul – s-a scris – s-a urcat la creierul tuturor. Este nevoie de ceva foarte puternic pentru a întrerupe această specie de narcoză și de beție a sexului. Este nevoie să se retrezească în om nostalgia nevinovăției și a simplității pe care el o poartă chinuitor în inima sa, chiar dacă atât de des acoperită de noroi.

Nu de o nevinovăției ca creației care nu mai este, ci de o nevinovăție a răscumpărării care ne-a fost redată de Cristos și care ne este oferită în sacramente și în Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Paul indică acest program atunci când le scrie filipenilor: „Fiți fără vină și curați, copii neprihăniți ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generații perverse și rătăcite între care voi apăreți ca niște luminători în lume. Țineți cu tărie cuvântul vieții” (Fil 2,15 șu). Asta e ceea ce apostolul numește, în textul nostru, „a îmbrăca armele luminii”.

Nu mai este suficientă o curăție făcută din frici, din tabuuri, din interdicții, din fugă reciprocă între bărbat și femeie, ca și cum una ar fi, mereu și în mod necesar, o cursă pentru celălalt și un potențial dușman, mai mult decât un „ajutor”. În trecut, curăția se redusese, uneori, cel puțin în practică, exact la acest ansamblu de tabuuri, de interdicții și de frici, ca și cum virtutea ar trebui să se rușineze în fața viciului și nu ar trebui, în schimb, viciul să se rușineze în fața virtuții.

Trebuie să aspirăm, grație prezenței Duhului în noi, la o curăție care să fie mai puternică decât viciul contrar; o curăție pozitivă, nu numai negativă, care să fie în măsură să ne facă să experimentăm adevărul acelui cuvânt al apostolului: „Toate sunt curate pentru cei curați!” (Tit 1,15) și al acestui alt cuvânt al Scripturii: „Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume” (1In 4,4).

Trebuie să începem cu însănătoșirea rădăcinii care este „inima”, deoarece de acolo ies toate cele care poluează cu adevărat viața unei persoane (cf. Mt 15,18 șu). Spunea Isus: „Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt 5,8). Ei vor vedea cu adevărat, adică vor avea ochi noi pentru a vedea lumea și pe Dumnezeu, ochi limpezi care știu să observe ceea ce este frumos și ceea ce este urât, ceea ce este adevăr și ceea ce este minciună, ceea ce este viață și ceea ce este moarte. Așadar, ochi ca aceia ai lui Isus. Cu ce libertate putea Isus să vorbească despre toate: despre copii, despre femeie, despre gestație, despre naștere… Ochi ca aceia ai Mariei. Curăția nu mai constă, așadar, în a spune „nu” creaturilor, ci în a le spune lor „da”; da, fiind creaturi ale lui Dumnezeu care erau, și rămân, „foarte bune”.

Noi nu ne facem iluzii. Pentru a putea spune acest „da”, trebuie să trecem prin cruce, pentru că după păcat, privirea noastră asupra creaturilor s-a tulburat; s-a dezlănțuit în noi concupiscența; sexualitatea nu mai este pașnică, a devenit o forță ambiguă și amenințătoare care ne târăște împotriva legii lui Dumnezeu, chiar în pofida voinței noastre. Evenimentele zilnice, din păcate, chiar în rândul clerului și al persoanelor consacrate, ne amintesc de această realitate tristă.

În prima meditație din acest Post Mare am insistat asupra unui aspect deosebit de actual și necesar al mortificației: aceea a ochilor. Un post sănătos de la imagini este astăzi mai important decât un post de la mâncare și de la băutură.

Termin amintind experiența sfântului Augustin amintită la început. După acea experiență, sfântul a inventat o rugăciune în întregime a sa pentru a obține castitatea: „Doamne, a spus el, tu îmi poruncești să fiu curat. Ei bine, dă-mi ceea ce îmi poruncești și apoi poruncește-mi ceea ce vrei”. O rugăciune pe care putem să ne-o însușim toți, amintindu-ne că în acest domeniu, ca în oricare altul, fără harul lui Dumnezeu nu putem să facem nimic.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Notă:
[1] Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII, 11-12.


 

lecturi: 131.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat