Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

A doua predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

Iubirea să fie fără ipocrizie - Iubirea creștină

  1. La izvoarele sfințeniei creștine

Împreună cu „chemarea universală la sfințenie”, Conciliul al II-lea din Vatican a dat și indicații precise despre ce anume se înțelege prin sfințenie, în ce anume constă ea. În Lumen gentium se citește: „Divinul învățător și exemplu al oricărei desăvârșiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor și fiecăruia din ucenicii săi, de orice condiție, sfințenia vieții al cărei autor și înfăptuitor este el însuși: «Fiți, așadar, desăvârșiți precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit» (Mt 5,48). Căci tuturora le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i îndemne dinlăuntru să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toate puterile (cf. Mc 12, 30) și să se iubească unii pe alții așa cum Cristos i-a iubit pe ei (cf. In 13,34; 15,12). Cei care îl urmează pe Cristos, chemați de Dumnezeu și îndreptățiți în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea și harul lui, au devenit, în botezul credinței, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu și părtași la natura divină și, prin aceasta, realmente sfinți. Ei trebuie, așadar, să păstreze și să desăvârșească în viața lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfințenia pe care au primit-o” (LG, 40).

Toate acestea sunt rezumate în formula „sfințenia este unirea perfectă cu Cristos” (LG, 50). Această viziune reflectă preocuparea generală a Conciliului de a se întoarce la izvoarele biblice și patristice, depășind, și în acest domeniu, prezentarea scolastică dominantă timp de secole. Este vorba acum de a conștientiza această viziune reînnoită a sfințeniei și de a o face să treacă în practica Bisericii, adică în predică, în cateheză, în formarea spirituală a candidaților la preoție și la viața călugărească și – de ce nu? – și în viziunea teologică din care se inspiră practica Congregației pentru Cauzele Sfinților[1].

Una din diferențele majore dintre viziunea biblică a sfințeniei și cea scolastică se află în faptul că virtuțile nu sunt întemeiate atât pe „rațiunea dreaptă” (recta ratio aristotelică), cât mai ales pe kerygma; a fi sfânt nu înseamnă a urma rațiunea (adesea comportă contrariul!), ci a-l urma pe Cristos. Sfințenia creștină este în mod esențial cristologică: constă în imitarea lui Cristos și, la apogeul său – cum spune Conciliul – în „unirea perfectă cu Cristos”.

Sinteza biblică cea mai completă și mai compactă a unei sfințenii întemeiate pe kerygma este cea trasată de sfântul Paul în partea parenetică a Scrisorii către Romani (cap. 12-15). La începutul ei, apostolul dă o viziune rezumativă a drumului de sfințire a credinciosului, a conținutului său esențial și a scopului său: „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformați lumii acesteia, ci schimbați-vă prin înnoirea minții ca să înțelegeți care este voința lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârșit” (Rom 12,1-2).

Am meditat data trecută despre aceste versete. În următoarele meditații, pornind de la ceea urmează în textul paulin și completându-l cu ceea ce apostolul spune în altă parte despre aceeași temă, vom încerca să scoatem în evidență trăsăturile importante ale sfințeniei, cele care astăzi se numesc „virtuți creștine” și pe care Noul Testament le definește „roadele Duhului”, „faptele luminii”, sau și „atitudinea care este în Cristos Isus” (Fil 2,5).

Pornind de la capitolul 12 din Scrisoarea către Romani, toate virtuțile creștine principale, sau roade ale Duhului, sunt prezentate: slujirea, caritatea, umilința, ascultarea, curăția. Nu ca virtuți care trebuie cultivate pentru ele însele, ci ca niște consecințe necesare ale lucrării lui Cristos și ale botezului. Secțiunea începe cu o conjuncție care singură are valoarea unui tratat: „Vă îndemn deci…”. Acel „deci” înseamnă că tot ceea ce apostolul va spune începând din acest moment nu este decât consecința a ceea ce a scris în capitolele precedente despre credința în Cristos și despre lucrarea Duhului. Vom reflecta asupra a patru din aceste virtuți: caritate, umilință, ascultare și curăție, începând de la prima.

  1. O iubire sinceră

Agape, sau caritatea creștină, nu este una dintre virtuți, fie ea și prima; este forma tuturor virtuților, aceea de care „depind toată legea și profeții” (Mt 22,40; Rom 13,10). Între roadele Duhului pe care apostolul le prezintă în Gal 5,22, pe primul loc găsim iubirea: „Rodul Duhului este iubire, bucurie, pace…”. Și cu ea, în mod coerent, începe și pareneza despre virtuți în Scrisoarea către Romani. Tot capitolul 12 este o înșiruire de îndemnuri la iubire:

„Iubirea să fie fără ipocrizie […];

iubiți-vă unii pe alții cu iubire frățească,

întreceți-vă în a vă stima unii pe alții…” (Rom 12,9 șu).

Pentru a percepe sufletul care unifică toate aceste recomandări, ideea de fond, sau, mai bine zis, „sentimentul” pe care-l are Paul despre iubire trebuie pornit de la acel cuvânt inițial: „Iubirea să fie fără ipocrizie!”. Ea nu este una din multele îndemnuri, ci matricea din care derivă toate celelalte. Conține secretul iubirii.

Termenul original folosit de sfântul Paul și care este tradus „fără ipocrizie” este anhypókritos, adică fără ipocrizie. Acest termen este un soi de bec de semnalizare; de fapt, este un termen rar pe care-l găsim folosit, în Noul Testament, aproape exclusiv pentru a defini iubirea creștină. Expresia „iubire sinceră” (anhypókritos) revine iar în 2Cor 6,6 și în 1Pt 1,22. Acest ultim text permite să se perceapă, cu toată certitudinea, semnificația termenului despre care vorbim, pentru că îl explică printr-o perifrază; iubirea sinceră – spune el – constă în a ne iubi intens „cu inimi curate”.

Așadar, sfântul Paul, cu acea afirmație simplă: „Iubirea să fie fără ipocrizie”, duce discursul la însăși rădăcina iubirii, la inimă. Ceea ce se cere de la iubire este ca să fie adevărată, autentică, nu prefăcută. Și în asta apostolul este ecoul fidel al gândirii lui Isus; de fapt, El a indicat, în mod repetat și cu putere, inima, ca „locul” în care se decide valoarea a ceea ce face omul (cf. Mt 15,19).

Putem vorbi despre o intuiție paulină, cu privire la iubire; ea constă în a revela, în spatele universului vizibil și exterior al iubirii, făcut din fapte și din cuvinte, un alt univers complet interior, care este, față de primul, ceea ce este sufletul pentru trup. Regăsim această intuiție în celălalt mare text despre iubire, care este 1Cor 13. Ceea ce spune sfântul Paul acolo, dacă ne uităm bine, se referă în întregime la această iubire interioară, la dispozițiile și la sentimentele de iubire: iubirea este răbdătoare, este binevoitoare, nu este invidioasă, nu se mânie, toate le acoperă, toate le crede, toate le speră… Nimic care să se refere, în sine și direct, la a face bine, sau la faptele de iubire, ci totul este recondus la rădăcina iubirii. Bunăvoința vine înainte de binefacerea.

Apostolul însuși explică diferența dintre cele două sfere ale iubirii. Spune că cel mai mare act de iubire exterioară (a da săracilor toate averile proprii) n-ar folosi la nimic, fără iubirea interioară (cf. 1Cor 13,3). Ar fi opusul iubirii „sincere”. De fapt, iubirea ipocrită este tocmai aceea care face bine, fără a iubi, care arată în exterior ceva ce nu are un corespondent în inimă. În acest caz, există o aparență de iubire, care poate, la limită să ascundă egoism, căutare de sine, instrumentalizare a fratelui, sau și simplă remușcare a conștiinței.

Ar fi o eroare fatală să se contrapună între ele iubirea inimii și iubirea faptelor, sau să se refugieze în iubirea interioară, pentru a găsi în ea un soi de alibi pentru lipsa de iubire concretă. Știm cu câtă vigoare cuvântul lui Isus (Mt 25), al sfântului Iacob (2,16 șu) și al sfântului Ioan (1In 3,18) stimulează la iubirea faptelor. Știm importanța pe care sfântul Paul însuși o dădea colectelor în favoarea săracilor din Ierusalim.

De altfel, a spune că, fără iubire, „nu-mi folosește la nimic” și faptul de a da totul săracilor, nu înseamnă a spune că asta nu folosește nimănui și că este inutil; înseamnă mai degrabă a spune că nu-mi folosește „mie”, în timp ce poate folosi săracului care o primește. Așadar, nu e vorba de a atenua importanța faptelor de caritate, cât mai ales de a le asigura lor un fundament sigur împotriva egoismului și a infinitelor sale viclenii. Sfântul Paul vrea ca toți creștinii să fie „înrădăcinați și întemeiați în iubire” (Ef 3,17), adică iubirea să fie rădăcina și fundamentul a toate.

Când noi iubim „din inimă”, însăși iubirea lui Dumnezeu „revărsată în inima noastră de Duhul Sfânt” (Rom 5,5) trece prin intermediul nostru. Acțiunea umană este cu adevărat îndumnezeită. De fapt, a deveni „părtași de natura divină” (2Pt 1,4) înseamnă a deveni părtași de acțiunea divină, acțiunea divină de a iubi, din moment ce Dumnezeu este iubire!

Noi îi iubim pe oameni nu numai pentru că Dumnezeu îi iubește, sau pentru că El vrea ca noi să-i iubim, ci pentru că, dăruindu-ni-l pe Duhul său, El a pus în inimile noastre însăși iubirea sa față de ei. Se explică astfel de ce apostolul afirmă imediat după aceea: „Să nu datorați nimic nimănui, decât să vă iubiți unii pe alții, pentru că cel care îl iubește pe altul a împlinit deja Legea” (Rom 13,8). Ne întrebăm, de ce o „datorie”? Pentru că am primit o măsură infinită de iubire de distribuit la timpul său printre co-servitori (cf. Lc 12,42; Mt 24,45 șu). Dacă nu facem asta, defraudăm fratele de ceva ce i se datorează. Fratele care se prezintă la ușa ta poate că îți cere ceva ce nu ești în măsură să-i dai; dar dacă nu poți să-i dai ceea ce îți cere, ai grijă să nu-l trimiți fără ceea ce îi datorezi, adică iubirea.

  1. Iubire cu cei de afară

După ce ne-a explicat în ce constă adevărata iubire creștină, apostolul, în continuarea parenezei sale, arată cum această „iubire sinceră” trebuie să se traducă în fapt în situațiile de viață ale comunității. Sunt două situații asupra cărora se oprește apostolul: prima se referă la raporturile ad extra ale comunității, adică raporturi cu cei de afară; a doua, raporturile ad intra, între membrii comunității înseși. Să ascultăm câteva recomandări ale sale care se referă la primul raport, cel cu lumea exterioară: „Binecuvântați pe cei care vă persecută: binecuvântați și nu blestemați […]. Aveți în vedere să faceți bine înaintea tuturor oamenilor. Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii. Nu vă faceți singuri dreptate, iubiților, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu […]. Dimpotrivă, dacă dușmanului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea […]. Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,14-21).

Niciodată, ca în acest punct, morala din Evanghelie nu apare originală și diferită de orice alt model etic, și niciodată pareneza apostolică nu apare mai fidelă și în continuitate cu aceea din Evanghelie. Ceea ce face toate acestea deosebit de actuale pentru noi este situația și contextul în care acest îndemn este adresat credincioșilor. Comunitatea creștină din Roma este un corp străin într-un organism care – în măsura în care își dă seama de prezența sa – îl respinge. Este o insulă minusculă în marea ostilă a societății păgâne. Știm cât de puternică este, în asemenea circumstanțe, ispita de a ne închide în noi înșine, dezvoltând sentimentul elitar și încruntat al unei minorități de mântuiți într-o lume de pierduți. Cu acest sentiment trăia, chiar în acel moment istoric, comunitatea eseniană de la Qumran.

Situația comunității din Roma descrisă de Paul reprezintă, în miniatură, situația actuală a întregii Biserici. Nu vorbesc despre persecuțiile și despre martiriul la care sunt expuși frații noștri de credință în atâtea părți ale lumii; vorbesc despre ostilitatea, despre refuzul și adesea despre disprețul profund cu care nu numai creștinii, ci toți cei care cred în Dumnezeu sunt priviți în straturi vaste ale societății, în special în cele mai influente și care determină simțul comun. Ei sunt considerați întocmai niște corpuri străine într-o societate evoluată și emancipată.

Îndemnul lui Paul nu ne permite să ne pierdem nici măcar o clipă în recriminări ranchiunoase și în polemici sterile. Nu se exclude desigur de a da cont de speranța care este în noi „cu blândețe și bunăcuviință”, cum recomanda sfântul Petru (1Pt 3,15-16). E vorba de a înțelege care este atitudinea inimii de cultivat față de o umanitate care, în ansamblul său, îl refuză pe Cristos și trăiește în întuneric și nu în lumină (cf. In 3,19). Această atitudine este aceea a unei profunde compasiuni și tristeți spirituale care duce la iubirea lor și la suferință pentru ei; la luarea lor asupra noastră în fața lui Dumnezeu, așa cum Isus ne-a luat pe noi toți asupra sa în fața Tatălui.

Acesta este una din trăsăturile cele mai frumoase ale sfințeniei ale unor călugări ortodocși. Mă gândesc la sfântul Silvan de la Muntele Athos. El spunea: „Există oameni care le urează dușmanilor lor și dușmanilor Bisericii ruinarea și chinurile focului osândei. Ei cred în acest mod pentru că n-au fost instruiți de Duhul Sfânt în iubirea lui Dumnezeu. În schimb, cel care a învățat asta cu adevărat, varsă lacrimi pentru lumea întreagă. Tu spui: «Este rău și deci poate să ardă în focul iadului». Dar eu te întreb: «Dacă Dumnezeu ți-ar da un loc frumos în paradis și tu ai vedea aruncat în flăcări pe cel căruia tu îi urai asta, poate că nici atunci nu te-ai îndurera pentru el, oricine ar fi el, chiar dacă ar fi dușman al Bisericii»”[2].

În timpul acestui sfânt călugăr, dușmanii erau mai ales bolșevicii care persecutau Biserica din iubita sa patrie rusă. Astăzi frontul s-a lărgit și nu există „cortină de fier” în această privință. În măsura în care un creștin descoperă frumusețea infinită, iubirea și umilința lui Cristos, nu poate face altfel decât să simtă o profundă compasiune și suferință față de cel care voluntar se privează de binele cel mai mare al vieții. Iubirea devine în el mai puternică decât orice resentiment. Într-o situație asemănătoare, Paul ajunge să spună că este dispus să fie el însuși „anatema, despărțit de Cristos”, dacă acest lucru putea folosi să fie acceptat de cei din poporul său rămași afară (cf. Rom 9,3).

  1. Iubirea ad intra

Al doilea mare domeniu de exercitare a iubirii se referă, se spunea, la raporturile în interiorul comunității: în practică, modul de a gestiona conflictele de opinii care reies între diferitele sale componente. Acestei teme apostolul îi dedică întregul capitol 14 din scrisoare.

Conflictul aflat atunci în desfășurare în comunitatea romană era între cei pe care apostolul îi numește „slabi” și cei pe care-i numește „puternici”, între care se pune pe sine însuși („Noi, cei tari…”) (Rom 15,1). Primii erau cei care se simțeau ținuți din punct de vedere moral să respecte unele prescrieri moștenite din Lege sau din credințe păgâne precedente, cum ar fi aceea de a nu consuma carne (deoarece exista suspiciunea că a fost jertfită idolilor) și aceea de a distinge o zi de alta. Ceilalți, cei puternici, erau aceia care, în numele libertății Evangheliei, depășiseră aceste tabuuri și nu distingeau o mâncare de altă mâncare sau o zi de altă zi. Concluzia discursului (cf. Rom 15,7-12) ne face să înțelegem că pe fundal este obișnuita problemă a raportului dintre credincioșii proveniți din iudaism și credincioșii proveniți din păgâni.

Exigențele iubirii pe care apostolul o insuflă în acest caz ne interesează foarte mult pentru că sunt aceleași care se impun în orice tip de conflict intra-eclezial, inclusiv cele pe care le trăim astăzi, atât la nivel de Biserică universală cât și de comunitate particulară în care trăiește fiecare.

Criteriile pe care apostolul le sugerează sunt trei. Primul este a urma propria conștiință. Dacă unul este convins în conștiință că face păcat făcând un anumit lucru, nu trebuie să-l facă. „Tot ceea ce nu vine din credință – scrie apostolul – este păcat” (Rom 14,23). Al doilea criteriu este a respecta conștiința altuia și a se abține de la judecarea fratelui: „Dar tu, de ce îl judeci pe fratele tău sau de ce îl disprețuiești tu pe fratele tău? […] Așadar, să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă luați seama să nu puneți fratelui vostru o piatră de poticnire sau de scandal” (Rom 14,10.13). Al treilea criteriu se referă mai ales la „cei puternici” și este de a evita să dea scandal: „Eu știu și sunt convins în Domnul Isus – continuă apostolul – că nici un lucru nu este necurat în sine însuși, ci este necurat numai pentru cel care gândește că e necurat. Căci, dacă fratele tău se întristează din cauza unei mâncări, tu nu mai umbli în iubire. Să nu-l duci la pieire, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Cristos. […] Deci, să căutăm ceea ce duce la pacea și edificarea reciprocă” (Rom 14,14-19).

Însă toate aceste criterii sunt particulare și relative, față de un altul care este în schimb universal și absolut, cel al domniei lui Cristos. Să auzim cum îl formulează apostolul: „Cine ține ziua, o ține pentru Domnul, iar cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă, deoarece îi mulțumește lui Dumnezeu. Și cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă și îi mulțumește lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Așadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviata Cristos, ca să fie Domn și peste morți și peste vii” (Rom 14,6-9).

Fiecare este invitat să se examineze pe sine însuși pentru a vedea ce este în adâncul propriei alegeri: dacă este domnia lui Cristos, gloria sa, interesul său, sau în schimb, mai mult sau mai puțin ascuns, propria afirmare, propriul „eu” și propria putere; dacă alegerea sa este de natură cu adevărat spirituală și evanghelică, sau dacă nu depinde în schimb de propria inclinație psihologică, sau, mai rău, de propria opțiune politică. Acest lucru este valabil și într-un sens și într-altul, adică atât pentru așa-numiții puternici cât și pentru așa-numiții slabi; fie, am spune noi astăzi, pentru cel care se află de partea libertății și noutății Duhului, fie pentru cel care se află de partea continuității și a tradiției.

Există un lucru de care trebuie să se țină cont pentru a nu vedea, în atitudinea lui Paul cu privire la această temă, o anumită incoerență față de învățătura sa precedentă. În Scrisoarea către Galateni el pare mult mai puțin disponibil la compromis și uneori se arată chiar mâniat. „Dacă ar fi trebuit să îndure astăzi procesul de canonizare, cu greu ar fi devenit Paul sfânt, pentru că ar fi fost destul de dificil de demonstrat „eroismul” răbdării sale! El uneori „izbucnește”, însă putea să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” [Gal 2,20], și aceasta, s-a văzut, este esența sfințeniei creștine).

În Scrisoarea către Galateni, Paul îi reproșează lui Petru ceea ce aici pare să le recomande tuturor, adică să se abțină de la arătarea propriei convingeri pentru a nu da scandal celor simpli. De fapt, Petru, la Antiohia, era convins că a mânca împreună cu păgânii nu contamina un iudeu (fusese deja în casa lui Corneliu!), dar se abține să facă asta pentru a nu da scandal iudeilor prezenți (cf. Gal 2,11-14). Paul însuși, în alte circumstanțe, va acționa în același mod (cf. Fap 16,3; 1Cor 8,13).

Explicația nu se află desigur numai în temperamentul lui Paul. Înainte de toate, miza la Antiohia era mult mai clar legată de esențialul credinței și de libertatea Evangheliei decât pare că era vorba la Roma. În al doilea rând – și este motivul principal – Paul le vorbește galatenilor ca fondator al Bisericii, cu autoritatea și responsabilitatea păstorului; romanilor le vorbește cu titlul de învățător și frate în credință: pentru a contribui, spune el, la edificarea comună (cf. Rom 1,11-12). Există diferență între rolul păstorului căruia i se datorează ascultare și cel al învățătorului căruia îi sunt datorate numai respectul și ascultarea.

Asta ne face să înțelegem că la criteriile de discernământ menționate trebuie să se adauge un altul, adică criteriul autorității și al ascultării. Despre ea apostolul ne va vorbi în continuare în pareneza sa cu binecunoscutele cuvinte: „Oricine să se supună autorităților rânduite, pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu” (Rom 13,1).

Între timp să ascultăm ca adresat nouă, în inevitabilele conflicte care apar în sânul comunității locale sau universale, îndemnul conclusiv pe care apostolul îl adresa comunității romane de atunci: „De aceea, primiți-vă unii pe alții după cum și Cristos v-a primit pe voi spre gloria lui Dumnezeu” (Rom 15,7).

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Cf. Cauzele sfinților. Material ajutător pentru Studium, îngrijit de Congregația pentru Cauzele Sfinților, Libreria Editrice Vaticana, 3a ed. 2014, pag. 13-81.

[2] Archimandrita Sofronio, Silvano del Monte Athos. La vita, la dottrina, gli scritti, Torino 1978, pag. 255 șu.


 

lecturi: 131.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat