Sfinţii în mijlocul nostru

Colocviu cu predicatorul Casei Pontificale

De Nicola Gori

Sfinţii sunt între noi, trăiesc chiar în mediul nostru cotidian, adesea sunt ascunşi în ochii celor mai mulţi, dar un lucru îi uneşte: nu sunt super-oameni. Sunt discipoli ai lui Cristos care s-au îmbrăcat în El. Şi tocmai despre invitaţia paulină: "Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos" capucinul Raniero Cantalamessa va ţine predicile de Postul Mare în capela Redemptoris Mater din Palatul Apostolic Vatican, care încep vineri, 23 februarie 2018. Predicatorul Casei Pontificale vorbeşte despre asta în acest interviu la L'Osservatore Romano.

Puteţi explica alegerea temei?

Biserica trebuie să înfrunte provocări infinite şi să răspundă la misiuni infinite, însă pentru Dumnezeu în mod absolut lucrul cel mai important al Bisericii este sfinţenia. Cristos a format-o "pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa sa în dragoste". Tot restul trebuie să folosească pentru acest scop: sacramente, slujiri, documente, iniţiative pastorale. Încă o dată am simţit nevoia de a dedica predica de Postul Mare ca să-mi amintesc mie însumi şi altora acest adevăr al lui porro unum necessarium, al unicului lucru necesar. "Există o singură nenorocire ireparabilă în viaţă, spunea Léon Bloy, şi este de a nu fi sfinţi". Există şi un alt motiv care m-a determinat să aleg această temă. Împreună cu chemarea universală la sfinţenie, Conciliul al II-lea din Vatican a dat şi indicaţii precise despre ce anume se înţelege prin sfinţenie în creştinism. "Sfinţenia, spune el, este unirea perfectă cu Cristos" (Lumen gentium, 50). Este vorba de a conştientiza această viziune reînnoită despre sfinţenie şi a o face să tracă în practica Bisericii, inclusiv practica de "a face sfinţii".

Cum este posibil "să ne îmbrăcăm în Cristos"?

"A ne îmbrăca în Cristos" este un mod metaforic dar folosit eficace de sfântul Paul pentru a exprima adevărata natură a sfinţeniei creştine care este esenţialmente cristologică. Apostolul exprima aceeaşi idee când îi îndeamnă pe filipeni "să aibă aceleaşi sentimente care au fost în Cristos Isus". Deci nu este vorba de a urmări un model abstract de viaţă morală şi nici aşa-numitul "eroism al virtuţilor", ci de a putea spune cu apostolul: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiesc în mine". Aici se vede distanţa care desparte sfinţenia creştină de aceea pe care, urmându-l pe Albert Camus, mulţi o propun ca o formă laică şi chiar atee de sfinţenie.

Biserica are nevoie de sfinţi?

Sfinţii sunt Evanghelia trăită; sunt cei care fac credibilă Biserica; sunt într-adevăr "sarea pământului". Este greu de imaginat ce ar fi Biserica din aceşti două mii de ani trecuţi fără ceata infinită de sfinţi care au presărat-o. una dintre lucrurile care umplu mai mult de uimire şi determină să-l glorificăm pe Dumnezeu pentru sfinţii săi este varietatea lor infinită. Dumnezeu reuşeşte să facă sfinţii cu toate stofele, să facă să răsară florile sale în toate climele, chiar şi cele mai ostile. Au fost epoci mai mult sau mai puţin "spirituale" şi vii în viaţa Bisericii, dar în niciuna n-au lipsit sfinţi.

Există o sfinţenie a cotidianului?

Sfinţenia este esenţialmente a cotidianului. Am parcurs un drum lung pentru a elibera ideea sfântului de stări şi stiluri deosebite de viaţă, de care prea mult timp a rămas legată. Totuşi încă mai este mult drum de parcurs, pentru a da poporului creştin adevărata idee a sfinţeniei şi a depăşi teama pe care acest cuvânt încă o mai inspiră în mulţi care îl asociază cu dovezi şi mortificaţii mai presus de îndemâna lor. Poate că într-o zi în cer vom rămâne uluiţi când vom descoperi giganţi de sfinţenie rămaşi complet necunoscuţi oamenilor. Există flori pe care Dumnezeu le cultivă numai pentru sine, sfinţi al căror parfum a fost respirat numai de Dumnezeu şi eventual de vreunul care a trăit lângă ei.

Cum se recunosc sfinţii?

Ar fi lung să răspund la această întrebare, de aceea numesc numai un semn infailibil de recunoaştere: umilinţa. Biserica catolică, de-a lungul secolelor, şi-a dat o întreagă serie de criterii obiective în vederea "canonizării" sfinţilor. A acumulat în asta o experienţă neîndoielnică şi înţeleaptă, mereu în curs de perfecţionare. Dacă pot să-mi permit un auspiciu este ca aceste criterii să reflecte tot mai mult idealul biblic amintit de Conciliu, dând nouă limfă doctrinei scolastice a sfinţeniei dominante până acum, bazate pe "virtuţi". Tocmai pentru aceasta am ales ca temă a meditaţiilor de Postul Mare sinteza biblică cea mai completă şi mai compactă a unei sfinţenii întemeiate pe kerygma, care este cea trasată de sfântul Paul în partea parenetică a Scrisorii către Romani (cap. 12-15).

(După L'Osservatore Romano, 23 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.