La şcoală la femei

A cincea şi a şasea meditaţie în timpul exerciţiilor spirituale la Ariccia

La şcoală la femei: iată propunerea sugerată de părintele José Tolentino de Mendonça, miercuri dimineaţa, 21 februarie 2018, în timpul exerciţiilor spirituale pe care le predică papei Francisc şi Curiei Romane în "Casa Divin Maestro" la Ariccia.

"Evanghelia lui Luca este aceea care păstrează mai mult amintirea femeilor", a afirmat preotul în a şasea meditaţie. Şi "acest cortegiu feminin de figuri care străbate Evanghelia va putea desigur să fie observat în maniere diferite, dar un lucru este sigur: nu-l putem ignora". Mai ales "trebuie să ne întrebăm dacă nu suntem noi cei care construim anumite invizibilităţi istorice, care sunt mai mult rezultatul unei ascunderi decât al unei absenţe: femeile nu sunt absente din Evanghelii, este o realitate de fapt. Însă trebuie să învăţăm să apreciem mai bine prezenţa lor".

"În aceste femei, aşa de diferite prin vârstă, condiţii existenţiale, economice şi chiar morale - a afirmat el - putem percepe un stil singular de căutare a lui Isus şi de ucenicie genuină: lumea femeilor şi modul lor de a acţiona ne evanghelizează şi fac asta cu un limbaj al lor, cu o gramatică vitală, cu o sete pe care dacă am asculta-o am avea totul de câştigat, dacă nu pentru că ea continuă să fie modul de a se exprima al perifericilor, al celor simpli, al celor din urmă".

"Femeile din Evanghelie se exprimă de preferinţă cu gesturile - a relevat el - şi credinţa lor este contrariul abstracţiei: se angajează mai mult în dedicarea slujirii ascunse decât în preocuparea de a discuta cu leadership-ul sau de a fi mereu cu un pas înainte". Luca, a afirmat predicatorul, "scrie că femeile erau cu Isus exact ca cei doisprezece: făceau din destinul său propriul destin". Însă în plus "slujeau: în gramatica lui Isus nu există verb mai nobil nici mai religios", aşa încât "din gura lor nu ies întrebări sau comentarii" tocmai pentru că "reprezintă o poziţie profund evanghelică". Şi astfel femeile "sunt străine de întrebările care încearcă să-l prindă în capcană pe Isus; mai mult, o singură dată Luca relatează că din inima mulţimii a ieşit strigătul irezistibil şi clarificator al unei femei anonime: «Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt»".

Este un fapt că, a afirmat părintele José Tolentino de Mendonça, "în mod obişnuit în pieţe glasul femeilor nu se face auzit sau este perceput tremurând; dar acel strigăt numai o femeie putea să-l scoată pentru că vorbeşte despre gestaţie şi creştere". Aşadar, "cu femeile există un flux de realităţi care intervine să modeleze credinţa" şi n-o face "prizonieră a raţionalismului, a doctrinei trăite în mod mecanic, a ritului, aşa cum în schimb se întâmplă adesea cu a noastră".

"În mod curios - a afirmat preotul - unul din elementele care uneşte personajele feminine din Luca sunt lacrimile". Şi lacrimile "spun că Dumnezeu se întrupează în vieţile noastre, în eşecurile noastre, în întâlnirile noastre: şi Cristos plânge şi ia asupra sa condiţia noastră". Iată că "femeile din Evanghelii acordă drept de cetăţenie lacrimilor, arătând cât de mare este importanţa acestui semn: ne explică sacramentul setei". Şi, de altfel, "şi plânsul unui nou-născut este deja sete de relaţie".

Apoi, este "interesant cum mulţi sfinţi, între care Ignaţiu de Loyola şi Francisc de Assisi, plângeau copios". Preotul a făcut referinţă şi la "psihanalista Julia Kristeva, necredincioasă, care spunea că atunci când un pacient deprimat ajungea să plângă pe fotoliu, se întâmpla un lucru foarte important: începea să se distanţeze de ispita sinuciderii pentru că lacrimile nu relatează dorinţa de a muri ci «setea noastră de viaţă»".

Aşadar, "biografia poate să fie relatată şi prin lacrimi: Dumnezeu le cunoaşte pe toate şi le primeşte ca pe o rugăciune", a adăugat predicatorul, amintind că pentru Grigore din Nazianz "lacrimile sunt într-un anumit sens un al cincilea botez". În timp ce "Nelson Mandela, în închisoare, şi-a regăsit ochii aşa de ruinaţi încât a pierdut capacitatea de a vărsa lacrimi dar nu setea de dreptate".

Imaginea cea mai puternică pe care părintele José Tolentino de Mendonça a relansat-o este aceea a "femeii nenumite, discipola lui Isus in pectore" pe care Luca o relatează la capitolul 7, versetele 36-50): "intră şi iese în tăcere din casa fariseului care-l găzduieşte pe Isus" şi nu numai că ne aminteşte de forţa "religiozităţii populare", ci "cu Isus ne invită să vedem nou, trecând pe un drum neobişnuit şi descumpănitor".

În schimb "setea lui Isus" a fost firul conducător al celei de-a cincea meditaţii, propusă marţi după-amiază. Tocmai "setea lui Isus, cea corporală în ora Calvarului, dovadă a întrupării sale şi semn al realismului morţii sale, şi cea simbolică şi spirituală este cheia vitală de acces - a afirmat părintele José Tolentino de Mendonça - pentru a percepe sensul profund al vieţii sale şi al morţii sale".

Şi în această meditaţie avem de-a face cu o femeie: de fapt, în întâlnirea cu samariteana, "Isus cere de băut, dar El e cel care dă de băut". Şi "acea sete nu este numai fizică, ci şi spirituală: setea lui Isus este mereu, şi pe Calvar, de a încredinţa duhul, de a-l transmite, de a-l comunica". Şi asta "vorbeşte şi despre setea noastră, o sete existenţială care se potoleşte făcând să conveargă viaţa noastră spre viaţa sa". Aşadar pentru noi "a ne fi sete înseamnă a ne fi sete de El".

"Setea lui Isus permite aşadar - a explicat predicatorul - să se înţeleagă setea care există în inima umană şi să ne dispunem s-o slujim, răspunzând la setea lui Dumnezeu, la lipsa de sens şi de adevăr, la dorinţa care subzistă în orice fiinţă umană de a fi mântuit, chiar dacă este o dorinţă ocultă sau îngropată sub reziduurile existenţiale". Ne amintesc bine asta, a concluzionat el, Maica Tereza şi Jean Vanier: "Setea lui Isus este sete de iubire faţă de persoanele luate aşa cum sunt, cu sărăciile şi rănile lor, măşti şi mecanisme de apărare, şi cu toată frumuseţea lor". Precum şi cu certitudinea că "Duhul Sfânt este marele protagonist şi forţa motrice a istoriei Bisericii şi a fiecărui creştin" şi "ne spune că creştinismul este şi prezent şi viitor".

(După L'Osservatore Romano, 22 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.