Sete de nimic

A treia şi a patra meditaţie în timpul exerciţiilor spirituale de la Ariccia

Există o carte a Bibliei care "ne face să zâmbim, şi să zâmbim salutar despre noi înşine, în loc să facem drame pentru tot şi pentru nimic"; o carte prin care se învaţă că "înţelepciunea este de partea vestitorilor de speranţă şi nu a apocalipticilor predicatori de tragedii". Este cartea lui Iona, figură aleasă de părintele José Tolentino de Mondonça pentru a explica - în dimineaţa zilei de marţi 20 februarie, în a patra meditaţie a exerciţiilor spirituale ţinute la Ariccia pentru papa Francisc şi Curia Romană - o situaţie deosebită în care se poate afla omul: aptia.

Pentru a rămâne în tema generală a exerciţiilor ("Elogiul setei"), este vorba despre acea situaţie în care suntem asaltaţi de o paralizantă "sete de nimic". De fapt, a explicat predicatorul, dacă setea înţeleasă în sensul mai amplu şi existenţial "ne învaţă arta de a căuta, de a învăţa, de a colabora, pasiunea de a sluji", atunci "când renunţăm la sete, începem să murim".

Acesta este un pericol, a avertizat el, care se poate trăi nu numai "la nivel individual", ci se poate experiment şi "în instituţiile şi practicile comunitare. Biserica însăşi se poate lăsa trasă de această derivă a dorinţei de nimic". Între altele, a adăugat el, este un "scurtcircuit" care "loveşte mulţi preoţi" în misiunea lor pastorală, în faţa dificultăţilor, a insucceselor, uneori şi în faţa miilor de lucruri de făcut trăite numai din punct de vedere organizator. În acest impas "este fundamental să nu uităm că inima umană este fragilă şi vulnerabilă. Când ne simţim iubiţi ca o persoană unică, susţinuţi de o reţea de afect şi de însoţire, când simţim că facem o lucrare care ne interesează, ne implică şi ne pasionează, atunci avem certitudinea că existăm. Însă când ne simţim abandonaţi, neînţeleşi şi cu inima rănită de dureri pe care nu suntem în stare să le îngrijim, avem impresia că nu contăm nimic pentru nimeni. Rămâne numai un gol". Este vorba despre o "gaură existenţială" care uneori este umplută "cu angoasă şi cu false paliative cum sunt mondenitatea, alcoolul, social network, consumismul sau hiperactivitatea". În unii, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, reies fragilităţi determinate de "plângeri, eşecuri, accidente", în alţii se manifestă "rănile abandonării sau ale abuzurilor de când erau copii", alţii "trăiesc în sărăcia economică, în barăci sau în lumea a patra".

Este nevoie să se înţeleagă că nu trebuie să se răspundă neapărat la canoane prestabilite: "Fiecare poartă cu sine propria frumuseţe şi suferinţă" şi "frumuseţea umană este, în fond, a ne accepta aşa cum suntem". Numai atunci "ne descoperim iubiţi de Dumnezeu şi preţioşi în ochii lui". Deci este nevoie de o adevărată "terapie a dorinţei". Ca aceea administrată de Domnul lui Iona care era chiar "o fiinţă fără dorinţă", cu mentalitatea unui "funcţionar", un "om alintat care nu suportă să fie contrazis" şi care era "pradă a indolenţei spirituale". Şi cu o bună doză de umor, textul biblic arată cum Domnul depăşeşte "surzenia" lui Iona, care este până la urmă surzenia fiecărui om atunci când este "refractar faţă de conţinutul voinţei lui Dumnezeu". Domnul îl conduce din nou la "o relaţie existenţială nouă, inspirând vitalitate şi încredere".

Aşadar, apatiei şi "tristeţii" care o caracterizează (ca aceea a tânărului bogat din episodul evanghelic) i se opune "terapia dorinţei". Dorinţă care "este dorinţă de viaţă", nu "posesia, ci aşteptarea". Şi dacă, aşa cum spunea Weil, "când avem o sete mare, nu reuşim să stăm un minut în plus fără a bea" şi se ajunge să se strige tare pentru a obţine apa, dorinţa zdruncină apatia, invită la luptă. Şi "inima noastră se maturizează în acea capacitate de a ajunge la punctul de a suferi pentru asta şi pentru cei care sunt iubiţi". Acesta este "drumul urmării, în stilul lui Isus".

În acest sens, Simone Weil cita un text din Apocalips în care mireasa spune: "Vino!". O invocaţie care revelează "necesitatea profundă, necesitate intimă, dureroasă, pe care Biserica o simte în raport cu venirea Duhului". "Vino!", a concluzionat părintele Tolentino de Mondonça, este cuvântul în care "este urma la tot ceea ce avem nevoie, motivaţia strigătului nostru, motivaţia speranţei noastre şi, de multe ori, motivaţia disperării noastre, a eşecului nostru, a oboselii noastre, şi necesitatea de a depăşi toate acestea în Dumnezeu".

"Terapia dorinţei", capacitatea omului de a striga la Domnul "Vino!" pentru a umple setea, poate ajunge dacă devenim conştienţi de o problemă ulterioară: de fapt, se poate întâmpla "să fim complet însetaţi şi să nu ne dăm seama de asta". Şi acesta este aspectul tratat de predicatorul portughez în a treia meditaţie rostită în după-amiaza zilei de luni 19 februarie. O meditaţie care a fost, esenţial, o chemare puternică de a sta cu picioarele pe pământ, de a nu ne tolăni în atâtea pseudo-certitudini intelectuale, să ne dăm seama "de existenţa reală şi nu de ficţiunea de noi înşine la care ne adaptăm de prea multe ori". Trebuie să fim conştienţi, a explicat părintele Tolentino de Mondonça, că "a intra în contact cu propria sete nu este o operaţiune uşoară, dar dacă nu facem asta viaţa spirituală pierde aderenţa la realitatea noastră". Devenim ca un teren aşa de uscat încât ne facem impermeabili pentru că "ploii îi este greu să pătrundă până în straturile interne".

Deci primul lucru este să nu ne fie "frică să recunoaştem setea noastră şi uscăciunea noastră", înţelegând în ce grad de ariditatea interioară suntem. Înainte de toate trebuie să nu "intelectualizăm prea mult credinţa". De fapt, se întâmplă că suntem "preocupaţi mai mult de credibilitatea raţională a experienţei de credinţă decât de credibilitatea sa existenţială, antropologică şi afectivă": se întâmplă, până la urmă, ca "să ne ocupăm mai mult de raţiune decât de sentiment".

Dar cum "să verificăm starea setei noastre"? Literatura poate ajuta pentru că, a explicat predicatorul, ea are caracteristici absolut funcţionale pentru acest obiectiv: de fapt, ea propune o "metaforă integrală a vieţii" şi mai ales ştie să atingă existenţa concretă. Deci poate să fie un suport valabil pentru viaţa spirituală care "nu este prefabricată", ci este "implicată în singularitatea radicală a fiecărui subiect". Astfel, chiar dintr-un text autobiografic al scriitoarei braziliene Clarice Lispector, în care artistul explică modul în care "şi-a dat seama că este însetată", părintele Tolentino de Mondonça s-a inspirat pentru a-i invita pe toţi la o ascultare "profundă a propriei vieţi". De fapt, se poate întâmpla ca, "scufundaţi în rutina noastră zilnică, să avem cea mai mare dificultate chiar şi de a admite că suntem însetaţi". În schimb, cu răbdare, trebuie "interpretată dorinţa care este în noi" şi să n-o confundăm cu "nevoile", cu "necesităţile care se satisfac cu posesia unui obiect". Dorinţa "este o rană deschisă mereu", o aspiraţie care ne transcende, este "dorinţă de infinit". Dorinţa nu este sete de posesie, ci aspiraţie de "a fi iubit, privit, îngrijit, dorit şi recunoscut".

Apoi predicatorul s-a întrebat: în societăţi ca acelea în care trăim, "organizate în jurul consumului", cei botezaţi sunt "o comunitate de doritori? Creştinii au vise?". Trebuie învinse "ispitele autosuficienţei şi autoreferenţialităţii", şi "îmbrăţişate propriile vulnerabilităţi" ajungând până la deschiderea la dorinţă. "Poate că noi creştinii - a concluzionat el - şi îndeosebi noi păstorii, trebuie să valorizăm spiritualitatea setei, mai mult decât structurile. Poate că avem nevoie să regăsim dorinţa, itineranţa şi deschiderea sa mai mult decât codificările în care totul este deja prevăzut, stabilit, garantat". Fără a uita că "credinciosul este un cerşetor de milostivire. Dacă ne simţim în această condiţie, să nu ne îngrijorăm: acesta este locul nostru".

(După L'Osservatore Romano, 21 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.