Întâlnirea cu părintele Iosif Matei mi-a schimbat viaţa

Era un început de noiembrie trist al anului 2015, când paşii m-au purtat spre Italia, poposind pentru câteva zile în casa mamă a "Surorilor Misionare ale Pătimirii lui Isus", care se află la Villanova, Mondovì (Italia). Mă însoţea în această călătorie sora Elisabetta Barolo, o dragă şi constantă prietenă care-şi desfăşoară de circa 20 de ani misiunea la Butea în cadrul aceleiaşi congregaţii. Aflasem cu ceva timp în urmă că aveam cancer într-o formă avansată şi urma să fiu operată în Italia, unde eram misionară de circa 12 ani.

Aşa l-am cunoscut pe părintele Iosif Matei.

Madre Chiara, superioara Congregaţiei, mi-a vorbit despre el.

"Ştii, avem aici, în casa noastră, un drag oaspete, pe care noi toţi îl considerăm un sfânt. Este de mai mulţi ani paralizat la pat şi viaţa lui în toţi aceşti ani de suferinţă a fost dedicată rugăciunii. Vino să-l saluţi şi să-i ceri să se roage şi pentru tine!"

Nu ştiam atunci cine este părintele Iosif Matei, dar doream mult să vorbesc cu el, să mă confesez lui. Mă aflam încă în acea stare de şoc pe care ţi-o dă verdictul unei boli necruţătoare şi mărturisesc sincer că îmi era teamă. Aveam mare nevoie de încurajări şi îndeosebi de rugăciuni. M-am dus cu mare bucurie şi speranţă la întâlnirea cu părintele Iosif.

Când am intrat în camera Sfinţiei Sale, privirea mi s-a oprit la patul în care se afla părintele. Părea răstignit pe acel pat devenit crucea lui. Era conectat la tot felul de aparate pentru a putea respira şi mânca. Doar o mână îi atârna inertă, ieşind de sub cearşaful care-i acoperea trupul vlăguit de boală şi suferinţă. Încă nu îndrăzneam să-i întâlnesc privirea. Era pentru întâia oară când vedeam un om ţintuit la pat, care nu se putea mişca de loc şi care trăia şi respira doar datorită aparatelor. Cuvintele pe care voiam să le rostesc refuzau parcă să iasă din gura mea. Rămăsesem mută în faţa unei asemenea suferinţe, dându-mi seama că suferinţa mea era atât de neînsemnată faţă de ceea ce mi se perinda înaintea ochilor în acele momente.

Sora părintelui Iosif m-a încurajat să-i vorbesc. Mi-a spus că părintele nu vorbeşte, dar vede şi aude bine. Abia mi-am ridicat privirea, salutându-l cu sfială.

Am început să-i vorbesc mărturisindu-i că venisem cu intenţia de a cere rugăciuni, dar că în acele momente nu mai îndrăzneam să o fac. Dar părintele Iosif a insistat din priviri. Sora Maria mi-a spus: părintele te ascultă. Când i-am întâlnit privirea am rămas uimită de discrepanţa dintre trupul lui suferind şi ochii care emanau lumină şi bucurie. Nu era suferinţă în acea privire luminoasă, nici resemnare, era o privire dătătoare de speranţă, erau ochi care parcă surâdeau cuiva numai de el văzut, ochi care priveau dincolo de noi. Avea o privire transfigurată de iubire şi recunoştinţă. Atunci am înţeles de ce părintele Iosif le spunea tuturor să nu se roage pentru vindecarea lui, căci el oferă această suferinţă Celui care a suferit pentru noi toţi murind pe crucea mântuirii noastre.

În timp ce vorbeam, părintele mă privea şi mă asculta cu atenţie. Am încercat să nu-l obosesc prea mult, ştiind că sunt multe persoane care vin la el, cu aceleaşi cereri.

Când am terminat, sora Maria a luat un tabel cu alfabetul şi, privindu-l atent pe părintele, începea cu mâna să-i arate literele. Părintele alegea literele clipind din ochi la fiecare literă aleasă. Aşa mi-a răspuns alegând două cuvinte: CREDINŢĂ şi CURAJ!

Aceste două cuvinte m-au însoţit pe tot parcursul calvarului meu şi întâlnirea cu părintele Iosif m-a ajutat foarte mult în "înaintarea mea în larg". Ştiu că s-a rugat pentru mine, aşa cum s-a rugat poate pentru mii de persoane în toţi aceşti ani de suferinţă.

Cei zece ani în care a fost ţintuit la pat şi conectat la aparate au fost un mers lin pe ape către Isus, o înaintare în larg făcută fără ezitare, cu iubire şi sacrificiu.

Părintele Iosif ajunsese la acel abandon total în Dumnezeu, încât nu avea cum să se mai scufunde şi să spună "Doamne, salvează-mă!" Înainta călăuzit de lumina divină, acceptând dulcea povară a crucii Mântuitorului nostru devenită şi crucea lui.

Sfântul Ioan al XXIII-lea, aflându-se pe patul de suferinţă, spunea următoarele cuvinte: "Acest pat este un altar. Altarul îşi vrea jertfa. Iată-mă pregătit".

Şi părintelui Iosif patul îi devenise altar. Nu se lamenta niciodată. Pentru el suferinţa devenise un privilegiu, un dar suprem pe care îl oferea lui Dumnezeu. Era tot ceea ce putea să-i ofere. Era modul lui de a participa la suferinţa celui care a murit pentru noi pe cruce, el însuşi purtându-şi crucea la poalele crucii Celui Răstignit!

Mulţi dintre noi, când suntem greu încercaţi, îi cerem lui Dumnezeu să ne vindece, să ne ajute să trăim. Ne agăţăm cu disperare de viaţă pentru că ştim că ea este un dar unic de la Dumnezeu, care nu se repetă. Am vrea să fim cât mai mult lângă cei dragi nouă şi uneori poate că ne vine foarte greu să spunem: "Doamne, facă-se voia ta", aşa cum ne-a învăţat Isus în rugăciunea "Tatăl nostru".

Părintele Iosif nu se ruga pentru viaţa sa pământească, ci pentru cea veşnică. Aceasta era ţinta lui, iar anii care au urmat au fost ani de suferinţă asumată, de purificare, de întărire a credinţei.

Avem întotdeauna de învăţat de la astfel de creştini şi nu sunt puţini cei care pot fi pentru noi puncte de reper, modele de urmat. Noi, creştinii am avut privilegiul să trăim în timpul lor, să fim contemporani cu sfinţi precum Ioan Paul al II-lea, Maica Tereza de Calcutta. Ce mare privilegiu! Ce modele de urmat! Ce exemplu pentru a avea noi înşine tăria de a ne accepta propria cruce!

Părintele Iosif a înţeles şi a acceptat! Când boala l-a ţintuit la pat, nu l-a întrebat pe Dumnezeu: De ce? Dimpotrivă, i-a mulţumit. Ştia că începea marea călătorie. Ultima. Mersul pe ape. Înainta în larg avându-l în faţă pe Isus, care-i spunea: "Vino!" S-a abandonat cu toată fiinţa lui celui care-l chema spre dânsul, pentru că era cel care-l salvase de veşnicia morţii. Nu-i mai era teamă că se va scufunda pentru că înţelesese deja ceea ce mulţi dintre noi nu înţeleg într-o viaţă de om: că suntem doar simpli pelerini în lumea aceasta şi că Dumnezeu Tatăl nu ne-a creat ca să moştenim pământul. Aici, pe pământ, suntem doar în trecere, fie că trăim mai mulţi sau mai puţini ani. Locuinţa noastră adevărată este în cer.

Sunt oameni pe care-i întâlneşti doar o dată în viaţă, dar care îţi pot schimba radical viaţa. Un astfel de om a fost pentru mine părintele Iosif Matei. Un om al rugăciunii sau "un suflet de rugăciune", cum ar spune maica Margherita Lazzari, fondatoarea Congregaţiei "Misionarele Pătimirii lui Isus", un adevărat PREOT, un SFÂNT.

Părinte Iosif, de acolo, din Casa Tatălui, continuaţi să vă rugaţi pentru noi toţi, pentru această lume suferindă, care încă mai rătăceşte pe cărări greşite!

Dumnezeu să vă primească cu braţele deschise în locuinţa celestă, unde, atins de aripa veşniciei, să gustaţi din prea plinul iubirii sale infinite! Amin!

Mariana Ghergu

* * *

A trecut la Domnul pr. Iosif Matei

lecturi: 18.