Reflecţie la duminica întâia din Postul Mare - Anul B - 2018

"S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15)!

Am început împreună cu Isus drumul mântuirii noastre, drumul spre înviere. Dacă ne amintim din Miercurea Cenuşii, când Biserica ne-a vorbit din Evanghelia despre practicile postului, rugăciunii şi milosteniei (cf. Mt 6,1-6.16-18), că ne-a vorbit despre ele ca despre nişte practici biblice vechi (cf. Gen 2,17), ca despre nişte practici sfinte care atrag bunăvoinţa şi mântuirea lui Dumnezeu (cf. Est 4,16; Idt 4,11; Ioel 2,12-18), ca de nişte practici sfinte care schimbă chiar o sentinţă divină (cf. Iona 3,10), ca de nişte practici sfinte care trebuie să însoţească orice convertire şi orice activitate binecuvântată de Dumnezeu (cf. Fap 9,11).

De aceste practici sfinte, post, rugăciune şi fapte bune s-a folosit însuşi Isus chiar de la începutul misiunii sale, spre groaza diavolului, dar spre admiraţia îngerilor şi spre satisfacţia oamenilor, a animalelor şi a întregii creaţii (cf. Mc 1,12-13), acum când s-a împlinit timpul mântuirii, s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, a sosit timpul convertirii şi al credinţei în evanghelie" (cf. Mc 1,15).

Pentru a împlini mântuirea omului şi a creaţiei, Isus, noul Adam, conform planului veşnic, după ce şi-a asumat de bunăvoie condiţia de om, afară de păcat (cf. Evr 4,15), pentru a-i fi supus Tatălui în ascultare până la moartea pe cruce, condiţie a mântuirii noastre (cf. Fil 2,8; Mt 20,28), avea nevoie de bunăvoinţa şi suportul aceluiaşi Tată ceresc. Iar postul, rugăciunea şi faptele de dragoste sunt acte de supunere şi de recunoaştere a acestei nevoi, fapte care atrăgeau bunăvoinţa Tatălui pentru a birui cursele diavolului (cf. Mt 4,1-11; Lc 4,1-13) şi îl ajutau la împlinirea mântuirii de la cruce (cf. 1Pt 3,18).

Aşa cum am spus şi cu alte ocazii, supunerea lui Isus faţă de Tatăl era numai "ca Fiu făcut om" (cf. In 1,14), căci Tatăl şi Isus "sunt una şi egali în mărire" (cf. In 10,30; 17,22; Fil 2,6). Iar această supunere a lui Isus ca Dumnezeu făcut om spre mântuirea noastră (cf. In 1,14), s-a arătat nu numai prin post, rugăciune şi milă, dar s-a arătat şi prin alte fapte de dependenţă asumată faţă de el. Astfel Isus: spunea cuvintele Tatălui (cf. In 8,28; 12,49; 14,24); împlinea voinţa şi faptele Tatălui (cf. In 4,34; 6,38); mulţumea pentru toate Tatălui (cf. In 11,41-42); pregătea programul de urmat împreună cu Tatăl (cf. Mt 14,23; Mc 6,46: Lc 6,12). Deci, deşi era Fiul lui Dumnezeu, Isus nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, în schimb noi, oameni fiind, am păcătuit voind să fim ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5).

Dar să ne oprim la acţiunile lui Isus de astăzi. Isus, mergând pe linia eroilor credinţei din Vechiul Testament: Moise, Ilie, Daniel, Estera, Ezra şi Iuditha, care s-au ajutat de post, rugăciune şi milostenie în misiunile lor, şi-a început şi el misiunea de mântuitor al păcătoşilor şi al întregului univers afectat de păcat, împlinind şi el aceste fapte: postul, rugăciunea şi faptele de dragoste, care atrag bunăvoinţa lui Dumnezeu şi care arată mare dragoste faţă de oameni (cf. In 15,13).

Tatăl ceresc rânduise împreună cu Isus din veşnicie: postul ca remediu al lăcomiei omului; mila ca remediu al căderii din rai prin urcarea Calvarului pietros şi nu saltul falnic de pe templu protejat de îngeri; rugăciunea prin întinderea braţelor pe cruce, spre îmbrăţişarea Tatălui, a omului şi a creaţie, şi nu închinarea la diavol, ca remediu al întinderii mâinilor omului spre pomul oprit. Evangheliştii Matei şi Luca ne vorbesc pe larg despre împlinirea acestor fapte de către Isus la începutul misiunii sale de mântuitor (cf. Mt 4,1-11; Lc 4,1-13).

Când satana l-a văzut pe Isus postind şi rugându-se Tatălui din milă faţă de noi oamenii, a tresărit de groază, a venit să-l tulbure şi să-l abată pe Isus de la ele, oferindu-i nişte scurtături amăgitoare prin care să-l împingă la neascultare faţă de Tatăl, aşa cum făcuse începând cu primii oameni (cf. Gen 3,1-7).

Parafrazând vorbele satanei către lui Isus (cf. Mt 4,1-11; Lc 4,1-13; Mc 1,12-15), le-aş putea reda cam aşa: "Isuse, ce rost să posteşti când eu îţi pot aduce pâine cât un munte pe care tu o poţi face numai cu un cuvânt! Ce rost are să te trudeşti ca să-i câştigi pe oameni când eu ţi-i pot da foarte uşor, căci sunt ai mei! Ce rost au patimile, moartea şi răstignirea dureroasă pentru slava ta veşnică şi a lor, când eu îţi pot da şi ţie şi lor slavă fără nici o durere, făcând doar un gest de reverenţă în faţa mea!" Toate aceste oferte amăgitoare n-au ţinut la Isus, de aceea diavolul a trebuit să plece învins. Nimeni nu-l mai biruise pe diavol până acum. Era începutul sfârşitului domniei lui, dar şi al sclaviei omului.

Este interesant de observat că diavolul ca să pară convingător în minciunile sale, cita incomplet Scriptura pentru a-l împinge pe Isus la neascultare. Citând Psalmul 91,11-12, diavolul a omis cu bună ştiinţă să adauge şi versetul următor 13, care vorbeşte de propria lui zdrobire: "Vei păşi peste lei şi balauri". Leul este simbolul diavolului care rage căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8), dar leu care a fost învins de David (cf. 1Sam 17,34). Balaurul, năpârca şi şarpele este tot simbolul diavolului strecurat în Eden (cf. Gen 3,1-7), dar şarpe căruia Isus, "sămânţa femeii" îi va zdrobi capul la cruce (Gen 3,15).

Deşi foamea era grea, deşi biciuirea şi urcarea Calvarului erau grele, deşi răstignirea şi moartea pe cruce erau grele, misiunea dată lui Isus de Tatăl, salvarea şi aducerea oamenilor în rai, eliberarea creaţiei din mâinile diavolului şi a oamenilor răi, l-au făcut pe Isus să urmeze acest drum dureros cu bucurie şi curaj, cu determinare şi tărie, căci erau spre reuşita misiunii sale. În Eden, fără să-i lipsească nimic, cel dintâi oameni au suferit o triplă înfrângere: prin "pofta cărnii", "pofta ochilor" şi "trufia vieţii" (cf. 1In 2,16). În pustiu, Fiul Omului, lipsit fiind de toate a triumfat asupra şarpelui cel vechi prin puterea pâinii Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Dt 8,3; Mt 4,4).

Isus care a plâns de milă faţă de oameni (cf. Mt 23,37; Lc 13,34), pentru ei nu a făcut numai post, rugăciune şi milă (cf. Mt 4,1-11; Lc 4,1-13), nu a luptat numai cu diavolul şi a predicat (cf. Mc 1,12-15), dar a mers cu bucurie şi la umilinţă, şi la suferinţă, şi la cruce şi la moarte. A suferit pentru că aşa a voit (cf. In 10,18). Dar pătimind, şi murind iar apoi înviind, a mântuit oamenii, animalele şi creaţia, dintr-un cataclism mult mai mare decât potopul de pe vremea lui Noe, despre care ne vorbeşte prima lectură (cf. Gen 9,8-15).

La cruce noi nu am primit numai o speranţă a mântuirii, ci împlinirea mântuirii, am primit fiecare personal germenul vieţii şi mântuiri veşnice odată Botezul nostru (cf. 1Pt 3,21-22). De aceea, prin rugăciunea psalmului 25, cântat de noi astăzi, Biserica cheamă toată omenirea să iasă în întâmpinarea lui Isus aflat în glorie şi care stă să revină pentru a ne lua cu el (cf. In 14,2-3) şi a ne face casnicii lui Dumnezeu cu sfinţii şi îngerii (cf. Ef 2,19), căci Isus este scopul şi raţiunea de a fi a omenirii.

Deci, glorificarea lui Isus cel îmbrăcat cu trupul nostru la dreapta Tatălui (cf. Evr 9,12; 10,12) ne vorbeşte mult mai bine decât curcubeul, căci el ne spune nu numai că am scăpat de o judecată şi de o pedeapsă mult mai grozave decât potopul, dar ne spune că prin glorificarea sa de după patima, moartea şi învierea sa, am ajuns deja cetăţeni ai cerului promis şi casnicii lui Dumnezeu (cf. Fil 3,20; Ef 2,19). Ba mai mult, ne spune că împreună cu Isus, unul fiecare din noi cei botezaţi, am devenit "un curcubeu şi o lumină" pentru cei care doresc mântuirea (cf. Mt 5,14-16), căci asemenea unui curcubeu noi strălucim astăzi în Cristos de toate culorile virtuţilor şi ale fericirii.

Spre învăţătura noastră să revenim la cele trei practici ale Postului Mare: postul, rugăciunea şi pomana, practici care atrag bunăvoinţa şi binecuvântarea divină, practici în care s-a exercitat şi Isus nu numai la începutul vieţii sale, dar şi în toată viaţa sa, căci el nu a avut pe pământ loc unde să-şi plece capul (cf. Mt 8,20), nu a avut resurse, ci era ajutat de femeile cu stare (cf. Lc 8,3) şi pescuia pentru a plăti dările către templu (cf. Mt 17,27).

Deci, asemenea drepţilor din Vechiul Testament, Isus, călăuzit de Duhul Sfânt, s-a exercitat în post, rugăciune şi milostenie, nu numai la începutul activităţii sale, dar şi toată viaţa lui, ceea ce i-a adus suportul Tatălui şi al Duhului Sfânt în reuşita mântuirii, prin înfrângerea diavolului şi a morţii (cf. 1In 3,8; 1Cor 15,54; Mt 4,11; Lc 4,13), şi prin deschiderea porţilor cerului pentru credincioşi (cf. Fap 7,56).

De la Isus au învăţat apostolii şi prima comunitate creştină ca să-şi înceapă misiunea cu post şi rugăciune. De exemplu, la trimiterea lui Paul şi Barnaba în misiune, întreaga comunitate creştină din Antiohia a postit şi s-a rugat (cf. Fap 13,1-3). Şi ce apostolat rodnic au avut au avut Paul şi Barnaba! Apoi Paul la rânduirea de noi prezbiteri, a implicat iar întreaga comunitate la post şi rugăciune (cf. Fap 14,23). Şi ce ucenici sfinţi au avut! Să nu mai vorbim de strângerea de ajutoare pentru săracii din Ierusalim, prin care Bisericile darnice din Roma, Macedonia, Ahaia şi Corint, au crescut în credinţă şi în număr (cf. Rom 15,25-26; 1Cor 16,1; 2Cor 9,1). Iată de ce multe comunităţi de astăzi nu progresează nici în credinţă şi nici în număr.

Încă din Vechiul Testament, căsătoria a fost o acţiune tainică şi mântuitoare pentru orice om. Căsătoriile reuşite, fără amestecul diavolului şi cu ajutorul maxim al lui Dumnezeu sunt cele pregătite din timp, sunt cele în încheiate în credinţă şi nu cele nepotrivite în credinţă, sunt cele prefaţate de post şi rugăciune, cele prefaţate de abstinenţă de la păcat. Am văzut în gândurile de mai sus că cele mari reuşite din viaţa lui Isus, a apostolilor şi a sfinţilor, au început cu Dumnezeu, au început cu refuzul păcatului, au început cu post, rugăciune şi milostenie, căci acolo unde este Dumnezeu, diavolul nu are putere şi fuge. Avem în Biblie multe căsătorii, însă Biserica citeşte la nunţi căsătoria lui Tobit cu Sara, cei care şi-au pregătit căsătoria lor fericită din care a fugit satana şi a intrat Dumnezeu, rugându-se şi postind şi făcând milostenie din tinereţe, fugind de căsătoria cu păgânii şi fără să se întineze trupeşte înainte de căsătorie: "Şi acum, Doamne, tu ştii că nu din neînfrânare o iau pe această soră de soţie, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte a te îndura de mine şi de ea şi fă-ne să ajungem împreună sănătoşi la bătrâneţe" (Tob 8,7). Toate aceste elemente sunt semnul călăuzirii Duhului Sfânt (cf. Mc 1,12). Cine are urechi de auzit, să audă (cf. Mc 4,9).

Ca şi la Isus diavolul vine la fiecare om şi-i spune: De ce să asculţi de Dumnezeu şi să te căsătoreşti în credinţă şi să fii curat până la altar, când eu îţi dau eu plăcerea fără căsătorie, cum le dau şi altora bani fără să muncească, diplome fără şcoală, funcţii fără specialitate. Zice că dă toate acestea, dar ce nu spune nu este numai pentru cât timp şi cu ce preţ, dar nu spune nici că devii sclavul lui, nici că pierzi ajutorul lui Dumnezeu în viaţă, nici că trăieşti în lacrimi şi nici că îţi ia fericirea veşnică după moarte.

Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867) un poet francez, spunea că cea mai mare şiretenie a diavolului este să ne facă să credem că el nu există, să ne facă să credem că suntem liberi şi că nici o forţă străină nu ne influenţează. Dar în realitate este o luptă crâncenă. Ne mângâie însă gândul că în această luptă îi avem alături pe Cristos, pe îngeri şi pe sfinţi, adică pe toţi cei care l-au învins. Isus l-a învins pe diavol cu un cuvânt biblic corect. Sfânta Fecioară Maria l-a învins pe diavol la Lourdes cu o simplă privire curată. Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) l-a învins totdeauna pe diavol prin rugăciune şi post. Să ne folosim de post, rugăciune şi pomană, de celelalte arme ale lui Dumnezeu (cf. Ef 6,11-12) şi să-i chemăm în ajutor pe Isus şi pe sfinţi ca să ne ajute în lupta noastră cu ispititorul.

Închei accentuând că nu trebuie să uităm că Dumnezeu a cerut oamenilor postul ca semn de binecuvântare, dar şi semn de ascultare faţă de el, încă din Eden: "Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit" (cf. Gen 2,17). Să nu uităm că pe parcursul timpului Dumnezeu a cerut şi rugăciunea şi pomana, pe care ni le-a transmis prin profeţii săi, aşa cum ne-a revelat Isus prin cuvânt (cf. Mt 6,1-6-16-18) şi prin practică (cf. Lc 4,1-13). Să nu uităm că apostolii şi sfinţii Bisericii au folosit cu succes aceste practici sfinte şi le-au adus până la noi (cf. Fap 13,1-3; 2Cor 9,1). Să nu uităm să le transmitem mai departe. Să uităm că cine împlineşte aceste practici sfinte primeşte binecuvântare spre mântuire şi putere contra satanei, iar cine nu le împlineşte încă, să creadă în evanghelie şi să se convertească (cf. Mc 1,15).

Pr. Ioan Lungu

* * *

Duminica 1 din Postul Mare. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 14.