Cu sensibilitate maternă

De cardinal Peter Kodwo Appiah Turkson

Mesajul papei Francisc pentru a XXVI-a Zi Mondială a Bolnavului începe cu cuvintele lui Isus pe cruce adresate Mariei şi lui Ioan, care ne introduc la încredinţarea reciprocă. Este un gest de iubire şi de duioşie care aminteşte de preocuparea şi de ocuparea faţă de cineva, de acea relaţionalitate care ne constituie, fără de care n-ar exista speranţă, ci numai suferinţă şi frică.

Reciprocitatea „fiu-mamă” este o proximitate lipsită de propuneri dominatoare şi este regenerată intim de capacitatea de ascultare, de o sensibilitate capabilă să se lase implicată, fără stereotipuri. Toţi suntem fii, nevoiaşi e adevărat, dar şi capabili de îngrijire, după exemplul a ceea ce Mama noastră, Maria, a făcut cu inteligenţă şi circumspecţie, cu o grijă fără margini.

Pentru aceasta este nevoie de „empatie” care denotă proximitate, relaţie, solidaritate, altruism şi primire. Empatia este fundamentală în procesele de împărtăşire a emoţiilor ca relaţie cognitivă şi afectivă: este invocată în spitale, în locurile de durere, doliu şi boală. Este chemată să întărească strategiile de muncă ale lucrătorilor sanitari, ale formatorilor şi ale asistenţilor sociali. Trimite la virtuţi care sunt promovate de „sensibilitatea maternă”, care nu aparţine în mod necesar mamelor de fapt, nu are nimic sentimentalist şi retoric: este o creativitate puternică şi determinată, este un acces la adevărul vehiculat de atenţie şi de iubire. „Inima de mamă” este în acelaşi timp „inteligenţă de mamă” la care sunt legate flexibilitatea, capacitatea de adaptare la situaţii neprevăzute. Este acest tip de apropiere inteligentă care promovează diferitele forme de subsidiaritate îndreptate spre satisfacerea de nevoi la care subiectul nu poate face faţă singur.

Cum afirmă papa în mesaj, „vocaţia maternă a Mariei, vocaţia de îngrijire faţă de fiii săi, trece la Ioan şi la toată Biserica”. Această vocaţie maternă se exprimă fie în angajarea de a îngriji cu competenţă şi eficienţă, fie în registrele calde ale duioşiei şi ale îngrijirii. Îngrijirea Bisericii este îndreptată spre bolile spirituale şi spre cele fizice, este îndreptată spre toţi oamenii şi spre omul întreg, o îngrijire care nu contrapune îngrijirea şi faptul de a avea grijă, eficacitatea tratamentelor şi calitatea relaţională.

În angajarea de îngrijire a Bisericii este fundamentală „proximitatea responsabilă” care înseamnă şi „îngrijire a comunicării”. Datoria de a spune adevărul nu poate să fie disjunsă de „împărtăşirea” adevărului comunicat; nu este vorba numai de a transfera o informaţie, ci de a asigura disponibilitatea de a avea grijă de celălalt. Adevărul autentic este duşman al minciunii dar nu al speranţei. Datoria de a spune adevărul nu echivalează cu dreptul de a traumatiza pacienţii printr-o comunicare rece şi grăbită; echivalează în schimb cu datoria de a-l duce pe pacient să cunoască propriile condiţii pentru a putea participa, cu medicul şi cu propriile rude, la procesele decizionale care-l privesc, mai ales în fazele conclusive ale vieţii sale.

Urmând invitaţia papei Francisc, atenţia maternă merge dincolo de limbajul uscat al lucrurilor de făcut, dar se inspiră din vocabularul încrederii şi al duioşiei. Acest ultim registru se înrădăcinează în conştiinţa limitei, o înţelepciune care previne fie îndârjirile clinice, fie cererile de eutanasie, alegeri dictate de angoasa limitei umane.

Relaţia de îngrijire implică reciprocitate, o relaţie în care toţi se simt recunoscuţi. Există riscul ca bolnavul să fie tratat în grabă şi fără competenţa adecvată, dar există şi riscul ca acel caregiver să devină un „eu transparent” care vede nevoile celorlalţi, fără ca să fie recunoscute nevoile sale.

Suntem într-o fază istorică în care este urgentă organizarea sănătăţii în teritoriu, dată fiind creşterea populaţiei în vârstă cu patologii cronice şi degenerative. Îngrijirile pe care caregiver le prestează altora trebuie să fie compatibile cu cele pe care le rezervă sieşi, în aşa fel încât să evite situaţiile de burnout. În schimb tăierile economice la sănătate, cultura rebutului, provoacă dezumanizare, ritmuri de muncă nerespectuoase, gestiunea continuă de situaţii de urgenţă.

Biserica în decursul secolelor „a simţit puternic slujirea faţă de bolnavi şi suferinzi ca parte integrantă a misiunii sale şi nu numai că a favorizat printre creştini înflorirea diferitelor opere de milostivire, ci a şi exprimat din sânul său multe instituţii călugăreşti cu finalitatea specifică de a promova, a organiza, a îmbunătăţi şi a extinde asistenţa dată bolnavilor” (Dolentium hominum, nr. 1).

Angajarea continuă astăzi atât în ţările mai bogate cât şi în cele sărace. În primele sănătatea este interpretată drept calitate a vieţii şi bunăstare. Este o noţiune amplă şi complexă, care, într-o cultură hedonistă şi utilitaristă, riscă să fie condiţionată de alte standarde competitive, o concepţie care-i poate discrimina pe cei care nu pot să fie autonomi, eficienţi şi cooperativi. Aici Biserica aminteşte demnitatea şi indisponibilitatea fiecărei vieţi umane, chiar şi atunci când este deosebit de vulnerabilă.

În ţările mai sărace sănătatea este pur şi simplu „lipsa bolii”, dar rămâne adesea un ideal la care greu se poate ajunge, dată fiind sărăcia şi lipsa de organizare sanitară. Aici Biserica se angajează să şteargă bolile care ameninţă viaţa încă din copilărie, să îmbunătăţească condiţiile igienico-sociale care provoacă pandemii. Pretutindeni Biserica nu încetează să îngrijească, şi atunci când vindecarea nu este posibilă, pentru ca „persoana bolnavului să fie respectată în demnitatea sa şi menţinută mereu în centrul procesului de îngrijire”.

Privirea spre istoria carităţii Bisericii în favoarea bolnavilor ajută la proiectarea viitorului. Angajarea Bisericii s-a exprimat în favoarea umanizării sănătăţii, recunoscând în fiecare fiinţă umană o persoană şi nu un lucru.

Pastoraţia sănătăţii are ca misiune promovarea civilizaţiei creştine a îngrijirii. Este o misiune vastă, înseamnă a avea incidenţă asupra a ceea ce condiţionează sănătatea: cultura, sistemele sanitare, factorii ambientali, politicile economice, ale muncii şi ale familiei. Antropologia subînţeleasă nu este cea a autosuficienţei, ci aceea a fragilităţii, a dublei legături – activă şi pasivă – a faptului de a ajuta şi a faptului de a fi ajutaţi.

Tot mai mult termenul îngrijire ar trebui să intre în vocabularul politicii, adoptând măsuri capabile să garanteze, la preţuri accesibile, furnizarea de medicamente esenţiale pentru supravieţuirea persoanelor lipsite, fără a neglija cercetarea şi dezvoltarea de tratamente care, deşi nu sunt relevante pentru piaţă din punct de vedere economic, sunt determinante pentru a salva vieţi umane.

Suntem chemaţi să fim conştiinţă critică şi orientantă, fie în faţa creşterii inegalităţilor şi discriminărilor sociale, fie în faţa riscurilor ambientale. Binele sănătate este un bine relaţional şi nu poate face abstracţie de binele comun.

Trebuie să fim conştienţi de dificultatea pe care o are contemporaneitatea în găsirea unui echilibru între autonomia individuală şi responsabilitatea publică tocmai pentru că a devenit străină noţiunea de bine comun. Cu prevalarea raţionalităţii instrumentale şi a logicii efemerului se evaporă graniţele între lucruri şi persoane şi totul devine utilizabil şi exploatabil, este urgent să se repună în centru persoana.

Pentru aceste motive pastoraţia sănătăţii se inserează în slujire mai amplă adusă dezvoltării umane integrale şi are nevoie de competenţe care se formează prin studiul riguros şi cercetare. Studiul ajută să nu se piardă din vedere rădăcinile spirituale şi ecleziale ale acţiunii, cu scopul de a nu fi activişti, ci de a acţiona în favoarea celui care suferă, în mod interior şi inclusiv, fără prezumţie, protagonisme şi resemnare, ştiind să se recunoască faţa lui Isus în clarobscurele vieţii.

(După L'Osservatore Romano, 11 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.