O ştire care trebuie redimensionată

Clonarea maimuţelor

De GianPaolo Dotto

Este scris în evanghelii că Isus îi vindeca pe leproşi, îi făcea pe paralitici să meargă şi pe orbi să vadă, rechema la viaţă persoane deja moarte. Făcând asta, El a voit să redea speranţă şi viaţă celui care nu le mai avea, fără a se preocupa că încalcă legile sabatului, nici cele ale naturii. Comunitatea ucenicilor săi are misiunea de a-i urma exemplul, continuând să fie izvor de forţă pozitivă, de lumină care conduce şi stimulează să meargă înainte. Şi în domeniul biomedical ar fi important ca Biserica să se pună ca far de inspiraţie şi incitare spre o înţelegere şi un tratament mai bune ale persoanei umane în totalitatea sa, ajutând în acelaşi timp la găsirea pericolelor care o ameninţă. Ca în orice alt domeniu, nu ne putem opune progresului ci trebuie să-l favorizăm, încercând cu o informare onestă să-i canalizăm energiile şi să deschidem noi posibilităţi.

Aceste consideraţii pot să fie de ajutor şi în faţa recentei publicări despre clonarea maimuţelor, o ştire care a provocat multă senzaţie datorită posibilităţii ca o asemenea procedură să poată fi folosită într-o zi pentru clonarea de fiinţe umane. Nu ascund, cu titlu complet personal, că sunt sceptic cu privire la această eventualitate, aşadar mult mai puţin preocupat faţă de cei care deja au vorbit şi au scris despre asta. În schimb văd oportunităţi interesante pentru rezultatul obţinut acum, care este însă numai un succes tehnico-aplicativ, fără nicio noutate ştiinţifică substanţială.

În ceea ce priveşte clonarea umană, dacă prin aceasta se înţelege posibilitatea naturală de a genera doi indivizi identici din punct de vedere genetic, trebuie notat că aceştia din urmă există deja în mare număr în populaţia umană: sunt gemenii identici homozigoţi, născuţi din divizarea unui unic ovul fecundat. De fapt, chiar dacă patrimoniul genetic al acestor indivizi este identic, ei sunt persoane diferite, fiecare cu propria voinţă şi demnitate, şi nu nişte monştri sau nişte roboţi care se echivalează şi care simt şi se comportă în mod identic.

În acelaşi mod, dacă eventual într-o zi, cu un proces care trebuie să se definească repugnant şi care trebuie deci respins, s-ar ajunge la clonarea unui individ cu informaţie genetică identică cu cea a altuia, cei doi n-ar fi niciodată aceeaşi persoană. Aşa cum bine a fost indicat din mai multe părţi, probabilitatea ca asta să se întâmple - şi ca asta să se întâmple fără erori - este foarte scăzută şi apoi nu se ştie câte mame surogat ar fi necesare. În orice caz, aceste improbabile clone umane ar fi oricum diferite de părinţii lor şi, ca în familia umană a regelui Lear, copiii ar putea să se răzvrătească împotriva celui care i-a născut şi să ducă la distrugere.

În momentul actual, există cu totul alte pericole şi, din păcate, şi realităţi de care este necesar să ne ocupăm. Prima este aceea a uterelor închiriate, o practică de acum răspândită care reduce maternitatea la un schimb comercial cuantificabil în termeni de timp şi de bani. Al doilea nod, şi mai concret şi destabilizator, este cel al transplantului de organe, înţelese ca părţi care nu funcţionează şi care, pentru un anumit preţ, pot fi schimbate. Mai mult decât o ipotetică clonare umană, asta duce în mod inevitabil la consecinţe care sunt deja în desfăşurare în lume, adică la traficul de organe în dauna celor mai săraci.

Apoi trebuie să se ia în considerare, cu privire la ştirea despre clonarea maimuţelor, motivul unei aşa senzaţii şi cui poate folosi asta. Aşa cum s-a amintit deja, ceea ce a fost publicat nu conţine nimic cu adevărat inovator şi motivul pentru care a apărut într-o revistă de prim plan este pentru că, în loc de clonarea unei capre sau a unui porc, este vorba acum despre maimuţe. La baza deciziilor editoriale există adesea consideraţii de publicitate mediatică şi de impact factor căruia i se dă o importanţă cel puţin echivalentă cu aceea a valorii ştiinţifice. Şi comentariile care se înmulţesc, inclusiv prezentul comentariu, riscă să dea o importanţă excesivă unei actualităţi efemere şi să ridice mari pâlcuri de praf care din fericire se risipesc după aceea.

Oricum am ajuns la miezul problemei, adică la ce anume face maimuţa aşa de interesantă şi cât este de importantă, dar şi problematică din punct de vedere etic, manipularea genetică dar şi experimentarea pe acest animal apropiat de om. Răspunsul mai imediat şi uşor este unul singur: creierul. Între toate funcţiile esenţiale, cea cerebrală este desigur cea mai importantă. Ea se traduce în activitate psihologică, cognitivă şi socială a acestor animale cu similitudini foarte evidente cu ale noastre, până acolo încât în ţări călăuză ca Statele Unita cercetarea pe maimuţe superioare, de exemplu cimpanzeul, a fost de acum abolită.

Cercetarea biomedicală care se bazează pe primate non-umane rămâne totuşi indispensabilă pentru anumite tipuri de patologii (ca boala Alzheimer sau Parkinson) pentru care nu există alternative adecvate. Articolul despre clonare propune în acest sens o metodă eficientă pentru a produce maimuţe toate egale între ele: un avantaj pentru cercetarea farmacologică, din moment ce elimină o variabilitate de răspuns datorat diversităţii echipamentului genetic. Cum bine ştie cel care se ocupă de aceste studii, răspunsul la un medicament sau la o schimbare genetică a unui trunchi de animale poate de fapt să fie complet diferit de cel la un altul, cu rezultatul că răspunsul omogen care se poate obţine - chiar dacă statistic foarte semnificativ - ar avea importanţă biologică incertă.

Acestea nu sunt aspecte secundare, dacă se iau în considerare eforturile şi finanţările uriaşe care au fost dedicate de-a lungul anilor acestor cercetări pe animale, cu rezultate numai foarte puţine transferabile la om.

O a doua perspectivă mai interesantă ridicată de articolul despre care vorbim este utilizarea tehnicii de clonare pentru a introduce în mod eficace mutaţii genetice precise într-un organism matur, care apoi să poată fi studiat ca model pentru patologii specifice. Şi aici se riscă să se studieze un model animal care nu este identic, chiar dacă asemănător, cu omul, şi nu se ia în consideraţie marea varietate care există la nivelul populaţiei umane în ceea ce priveşte, de exemplu, sexul şi etnia. Pentru aceasta, în cercetarea biomedicală avansată o ia înainte personalised medicine, adică studiul fiecărui individ în sine, în unicitatea sa genetică şi, în acelaşi timp, biologică. În acest sens, multă cercetare din viitor - care este deja astăzi o realitate - se bazează pe posibilităţile de manipulare genetică directă a celulelor umane somatice şi pe capacitatea de a le transforma în celule staminale pentru reconstituirea de întregi ţesuturi şi organe.

Cine ştie dacă Biserica, drept comunitate de credincioşi care se simt în centrul creaţiei cu sfântul Paul şi sfântul Francisc, nu se poate face promotoare a acelor forme de cercetare inovatoare care nu fac zgomot în mass-media dar care aduc speranţe concrete pentru ca paraliticii să poată merge şi orbii să vadă.

(După L'Osservatore Romano, 28 ianuarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.