Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 52-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale

13 mai 2018

"Adevărul vă va elibera" (In 8,32).
Fake news şi jurnalismul de pace

Iubiţi fraţi şi surori,

În proiectul lui Dumnezeu, comunicarea umană este o modalitate esenţială pentru a trăi comuniunea. Fiinţa umană, chip şi asemănare a Creatorului, este capabilă să exprimă şi să împărtăşească ceea ce este adevărat, bun, frumos. Este capabilă să relateze propria experienţă şi lumea şi să construiască astfel amintirea şi înţelegerea evenimentelor. Însă omul, dacă urmează propriul egoism orgolios, poate să se folosească greşit şi de facultatea de a comunica, aşa cum arată încă de la început episoadele biblice despre Cain şi Abel şi despre turnul Babel (cf. Gen 4,1-16; 11,1-9). Alterarea adevărului este simptomul tipic al acestei distorsiuni, atât pe plan individual, cât şi pe cel colectiv. Dimpotrivă, în fidelitate faţă de logica lui Dumnezeu, comunicarea devine loc pentru a exprima propria responsabilitate în căutarea adevărului şi în construirea binelui. Astăzi, într-un context de comunicare tot mai rapidă şi în cadrul unui sistem digital, asistăm la fenomenul "ştirilor false", aşa-numitele fake news: el ne invită să reflectăm şi mi-a sugerat să dedic acest mesaj temei adevărului, aşa cum au făcut deja de mai multe ori predecesorii mei începând de la Paul al VI-lea (cf. Mesaj 1972: Comunicaţiile sociale în slujba adevărului). Astfel aş vrea să ofer o contribuţie angajării comune pentru a preveni răspândirea ştirilor false şi pentru a redescoperi valoarea profesiei jurnaliste şi responsabilitatea personală a fiecăruia în comunicarea adevărului.

1. Ce este fals în "ştirile false"?

Fake news este un termen discutat şi obiect de dezbatere. În general se referă la dezinformarea răspândită online sau în media tradiţionale. Cu această expresie ne referim, aşadar, la informaţii nefondate, bazate pe date inexistente sau deformate şi care au ca ţintă să-l înşele şi chiar să-l manipuleze pe cititor. Răspândirea lor poate să răspundă la obiective voite, să influenţeze alegerile politice şi să favorizeze profituri economice.

Eficacitatea acestor fake news este datorată în primul rând naturii lor mimetice, adică acelei capacităţi de a apărea plauzibile. În al doilea rând, aceste ştiri, false, dar verosimile, sunt înşelătoare, în sensul că sunt apte să capteze atenţia destinatarilor, bazându-se pe stereotipuri şi prejudecăţi răspândite în cadrul unui ţesut social, exploatând emoţii uşoare şi imediat de provocat, cum sunt neliniştea, dispreţul, furia şi frustrarea. Răspândirea lor poate să se bazeze pe o folosire manipulatoare a social network şi a logicilor care-i garantează funcţionarea: în acest mod conţinuturile, deşi lipsite de fundament, câştigând o atare vizibilitate încât chiar şi dezminţirile autoritare cu greu reuşesc să le zăgăzuiască daunele.

Dificultatea de a dezvălui şi a dezrădăcina fake news este datorată şi faptului că persoanele interacţionează adesea în cadrul unor ambiente digitale omogene şi impermeabile la perspective şi opinii divergente. Rezultatul acestei logici a dezinformării este că în loc să existe o confruntare serioasă cu alte surse de informare, lucru care ar putea să pună pozitiv în discuţie prejudecăţile şi să deschidă un dialog constructiv, se riscă să se devină actori involuntari în răspândirea de opinii subversive şi nefondate. Drama dezinformării este discreditarea celuilalt, reprezentarea sa ca duşman, până la o demonizare care poate alimenta conflicte. Ştirile false revelează astfel prezenţa de atitudini în acelaşi timp intolerante şi hipersensibile, cu singurul rezultat că aroganţa şi ura riscă să se răspândească. În ultimă analiză, la asta conduce falsitatea.

2. Cum putem să le recunoaştem?

Niciunul dintre noi nu se poate scuti de responsabilitatea de a contrasta aceste falsităţi. Nu este o acţiune uşoară, deoarece dezinformarea se bazează adesea pe discursuri variate, în mod voit evazive şi în mod subtil înşelătoare, şi se foloseşte uneori de mecanisme rafinate. De aceea sunt lăudabile iniţiativele educative care permit să se înveţe cum să se citească şi să se evalueze contextul comunicativ, învăţând să nu fie divulgatori inconştienţi de dezinformare, ci actori ai dezvăluirii sale. Sunt la fel de lăudabile iniţiativele instituţionale şi juridice angajate în a defini normative menite să blocheze fenomenul, precum şi cele întreprinse de tech şi media company, menite să definească noi criterii pentru verificarea identităţilor personale care se ascund în spatele milioanelor de profiluri digitale.

Însă prevenţia şi identificarea mecanismelor dezinformării cere şi un discernământ profund şi atent. De fapt, este de demascat ceea ce s-ar putea defini ca "logică a şarpelui", capabil peste tot să se camufleze şi să muşte. Este vorba despre strategia utilizată de "şarpele viclean", despre care vorbeşte Cartea Genezei, care, la începuturile umanităţii, s-a făcut artizan al primei "fake news" (cf. Gen 3,1-15), care a dus la consecinţele tragice ale păcatului, concretizate după aceea în primul fratricid (cf. Gen 4) şi în alte nenumărate forme de rău împotriva lui Dumnezeu, a aproapelui, a societăţii şi a creaţiei. Strategia acestui abil "tată al minciunii" (In 8,44) este tocmai imitarea, o seducţie sfâşietoare şi periculoasă care se impune în inima omului cu argumente false şi atrăgătoare. De fapt, în relatarea păcatului strămoşesc ispititorul se apropie de femeie prefăcându-se că îi este prieten, că se interesează de binele său şi începe discursul cu o afirmaţie adevărată, dar numai în parte: "A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncaţi din niciun pom al grădinii?" (Gen 3,1). Ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Adam nu era în realitate să nu mănânce din niciun pom, ci numai dintr-un pom: "Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci" (Gen 2,17). Femeia, răspunzând, îi explică şarpelui, dar se lasă atrasă de provocarea sa: "Numai din rodul pomului din mijlocul grădinii a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»" (Gen 3,2). Acest răspuns are ceva legalist şi pesimist: dând credibilitate falsificatorului, lăsându-se atrasă de modul său de a prezenta lucrurile, femeia se rătăceşte. Astfel, mai întâi acordă atenţie asigurării sale: "Nicidecum nu veţi muri!" (v. 4). Apoi deconstrucţia ispititorului asumă o aparenţă credibilă: "Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul" (v. 5). În sfârşit, se ajunge la discreditarea recomandării paterne a lui Dumnezeu, care era îndreptată spre bine, pentru a urma atracţia seducătoare a duşmanului: "Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut ochilor şi că pomul era de dorit" (v. 6). Acest episod biblic revelează, aşadar, un fapt esenţial pentru discursul nostru: nicio dezinformare nu este nevătămătoare; dimpotrivă, încrederea în ceea ce este fals, produce consecinţe nefaste. Şi o deformare a adevărului în aparenţă uşoară poate să aibă efecte periculoase.

De fapt, în joc este dorinţa noastră intensă. Fake news devin adesea virale, adică se răspândesc în mod rapid şi cu greu de blocat, nu din cauza logicii de împărtăşire care caracterizează social media, cât mai degrabă din cauza bazării lor pe dorinţa nesătulă care se aprinde cu uşurinţă în fiinţa umană. Înseşi motivaţiile economice şi oportuniste ale dezinformării au rădăcina lor în setea de putere, de avere şi de profit, care în ultimă analiză ne face victime ale unei încurcături mult mai tragice decât orice manifestare a sa: aceea a răului, care se mişcă din falsitate în falsitate pentru a ne fura libertatea inimii. Iată pentru ce a educa la adevăr înseamnă a educa la a discerne, la a evalua şi la a pondera dorinţele şi înclinaţiile care se mişcă înlăuntrul nostru, pentru a nu ne găsi lipsiţi de bine "căzând" la fiecare ispită.

3. "Adevărul vă va elibera" (In 8,32)

Contaminarea continuă cu un limbaj înşelător ajunge de fapt să întunece interioritatea persoanei. Dostoievski a scris ceva important în acest sens: "Cine se minte pe sine însuşi şi ascultă propriile minciuni ajunge până acolo încât să nu mai poată distinge adevărul, nici înlăuntrul său, nici în jurul său, şi astfel începe să nu mai aibă stimă nici de sine însuşi, nici de alţii. Apoi, de vreme ce nu mai are stimă de nimeni, încetează şi să iubească şi atunci, în lipsa iubirii, pentru a se simţi ocupat şi pentru a se distrage se abandonează patimilor şi plăcerilor vulgare şi din cauza viciilor sale devine ca o bestie; şi toate acestea derivă din faptul de a minţi încontinuu, pe alţii şi pe sine însuşi" (Fraţii Karamazov, II, 2).

Aşadar, cum să ne apărăm? Cel mai radical antidot la virusul falsităţii este să ne lăsăm purificaţi de adevăr. În viziunea creştină adevărul nu este numai o realitate conceptuală, care se referă la judecarea lucrurilor, definindu-le adevărate sau false. Adevărul nu este numai faptul de a aduce la lumină lucruri întunecate, "a dezvălui realitatea", aşa cum vechiul termen grec care-l desemnează, aletheia (de la a-lethes, "neascuns"), ne face să credem. Adevărul are de-a face cu întreaga viaţă. În Biblie, poartă cu sine semnificaţiile de sprijin, soliditate, încredere, cum dă de înţeles rădăcina 'aman, de la care provine şi Amin-ul liturgic. Adevărul este cel pe care ne putem sprijini pentru a nu cădea. În acest sens relaţional, singurul cu adevărat credibil şi demn de încredere, pe care se poate conta, adică "adevărat", este Dumnezeul viu. Iată afirmaţia lui Isus: "Eu sunt adevărul" (In 14,6). Aşadar, omul descoperă şi redescoperă adevărul atunci când îl experimentează în el însuşi ca fidelitate şi credibilitate a celui care-l iubeşte. Numai asta îl eliberează pe om: "Adevărul vă va elibera" (In 8,32).

Eliberarea de falsitate şi căutarea relaţiei: iată cele două ingrediente care nu pot să lipsească pentru ca vorbele şi gesturile noastre să fie adevărate, autentice, credibile. Pentru a discerne adevărul trebuie analizat ceea ce însoţeşte comuniunea şi promovează binele şi ceea ce, dimpotrivă, tinde să izoleze, să dezbine şi să contrapună. Aşadar, adevărul nu se câştigă cu adevărat atunci când este impus drept ceva extrinsec şi impersonal; apare în schimb din relaţii libere între persoane, în ascultarea reciprocă. În afară de asta, nu se încetează niciodată să se caute adevărul, pentru că mereu poate să se strecoare ceva fals, chiar şi când se spun lucruri adevărate. De fapt, o argumentare impecabilă se poate baza pe fapte de netăgăduit, dar dacă este folosită pentru a-l răni pe celălalt sau pentru a-l discredita în ochii altora, oricât de justă ar putea să apară, nu este locuită de adevăr. Din roade putem distinge adevărul enunţărilor: dacă provoacă polemică, alimentează dezbinări, inspiră resemnare sau dacă, în schimb, conduc la o reflecţie conştientă şi matură, la dialogul constructiv, la o activitate profitabilă.

4. Pacea este adevărata ştire

Cel mai bun antidot împotriva falsităţilor nu sunt strategiile, ci persoanele: persoane care, libere de dorinţa intensă, sunt gata să asculte şi prin truda unui dialog sincer lasă să reiasă adevărul; persoane care, atrase de bine, se responsabilizează în folosirea limbajului. Dacă drumul de ieşire din răspândirea dezinformării este responsabilitatea, deosebit de implicat este cel care prin funcţie este ţinut să fie responsabil în a informa, adică jurnalistul, păzitor al ştirilor. El, în lumea contemporană, nu desfăşoară numai o meserie, ci o adevărată misiune. Are îndatorirea, în frenezia ştirilor şi în vârtejul scoop-urilor, să amintească faptul că în centrul ştirii nu sunt rapiditatea în a o da şi impactul asupra audience, ci persoanele. A informa înseamnă a forma, înseamnă a avea de-a face cu viaţa persoanelor. Pentru aceasta acurateţea surselor şi păzirea comunicării sunt adevărate procese de dezvoltare a binelui, care generează încredere şi deschid căi de comuniune şi de pace.

De aceea doresc să adresez o invitaţie de a promova un jurnalism de pace, neînţelegând cu această expresie un jurnalism "cumsecade", care să nege existenţa de probleme grave şi să asume tonuri îndulcite. Dimpotrivă, înţeleg un jurnalism fără prefăcătorii, ostil falsităţilor, sloganelor cu efect şi declaraţiilor bombastice; un jurnalism făcut de persoane pentru persoane şi care se înţelege ca slujire adusă tuturor persoanelor, în special celor - sunt majoritatea în lume - care nu au glas; un jurnalism care să nu ardă ştirile, ci să se angajeze în căutarea motivelor reale ale conflictelor, pentru a favoriza înţelegerea lor din rădăcini şi depăşirea prin demararea de procese virtuoase; un jurnalism angajat să indice soluţii alternative la escalation a zgomotului şi violenţei verbale.

Pentru aceasta, inspirându-ne dintr-o rugăciune franciscană, am putea să ne adresăm astfel Adevărului în persoană:

Doamne, fă din noi instrumente ale păcii tale.
Fă-ne să recunoaştem răul care se strecoară într-o comunicare care nu creează comuniune.
Fă-ne capabili să eliminăm otrava din judecăţile noastre.
Ajută-ne să vorbim despre alţii ca despre fraţi şi surori.
Tu eşti fidel şi vrednic de încredere; fă ca vorbele noastre să fie seminţe de bine pentru lume:
unde este zgomot, fă să practicăm ascultarea;
unde este învălmăşeală, fă să inspirăm armonie;
unde este ambiguitate, fă să aducem claritate;
unde este excludere, fă să aducem împărtăşire;
unde este senzaţionalism, fă să folosim sobrietate;
unde este superficialitate, fă să punem întrebări adevărate;
unde este prejudecată, fă să provocăm încredere;
unde este agresivitate, fă să aducem respect;
unde este falsitate, fă să aducem adevăr.
Amin.

Vatican, 24 ianuarie 2018,
comemorarea Sfântului Francisc de Sales

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 39.