Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile și Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Întâlnirea cu episcopii

Palatul arhiepiscopal (Lima – Peru)

Duminică, 21 ianuarie 2018

Iubiți frați întru episcopat,

Mulțumesc pentru cuvintele pe care mi le-au adresat cardinalul arhiepiscop de Lima și președintele Conferinței Episcopale în numele tuturor celor prezenți. Doream să mă întâlnesc cu voi. Păstrez o amintire frumoasă a vizitei ad limina de anul trecut. Cred că atunci am vorbit despre multe lucruri și de aceea ceea ce voi spune astăzi nu va fi foarte lung.

Zilele petrecute printre voi au fost foarte intense și gratificatoare. Am putut să ascult și să trăiesc diferitele realități care formează această țară – o reprezentare – și să împărtășesc de aproape credința sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, care ne face atâta bine. Mulțumesc pentru oportunitatea de a putea „atinge” credința poporului, a acestui popor pe care Dumnezeu vi l-a încredințat. Și cu adevărat aici nu se poate să nu atingi! Dacă tu nu atingi credința poporului, credința poporului nu te atinge pe tine; însă a fi aici, cu străzile pline, este un har și trebuie să ne punem în genunchi.

Motoul acestei călătorii ne vorbește despre unitate și despre speranță. Este un program greu, dar în același timp stimulant, care ne face să ne gândim la acțiunile sfântului Toribiu de Mogrovejo, arhiepiscop al acestui sediu și patron al episcopatului latinoamerican, un exemplu de „constructor de unitate eclezială”, cum l-a definit predecesorul meu sfântul Ioan Paul al II-lea în prima sa călătorie apostolică în această țară[1].

Este semnificativ că acest sfânt episcop este reprezentat în portrete ca un „nou Moise”. Așa cum știți, în Vatican se păstrează un tablou care-l reprezintă pe sfântul Toribiu care traversează un mare fluviu, ale cărui ape se deschid la trecerea sa ca și cum ar fi vorba de Marea Roșie, pentru ca să poată ajunge pe malul celălalt unde îl așteaptă un grup numeros de indigeni. În spatele sfântului Turibiu este o mare mulțime de persoane, care este poporul credincios care-l urmează pe păstorul său în opera evanghelizării[2]. Acest tablou se află în Pinacoteca Vaticana. Această imagine frumoasă îmi oferă ideea pentru a centra pe ea reflecția mea cu voi. Sfântul Toribiu, omul care a știut să ajungă pe malul celălalt.

Îl vedem încă din momentul în care primește mandatul de a veni în aceste ținuturi cu misiunea de a fi părinte și păstor. A părăsit un teren sigur pentru a intra într-un univers total nou, necunoscut și plin de provocări. A mers spre o țară promisă condusă de credință ca „fundament a ceea ce se speră” (Evr 11,1). Credința sa și încrederea sa în Domnul l-au determinat atunci și îl vor determina toată viața sa să treacă pe malul celălalt, unde El îl aștepta în mijlocul unei mulțimi.

  1. A voit să meargă pe malul celălalt în căutarea celor de departe și a celor risipiți. În acest scop a trebuit să lase comoditățile din episcopie și să parcurgă teritoriul încredințat lui, în vizite pastorale continue, încercând să ajungă și să stea acolo unde era nevoie, și câtă nevoie era! Trebuia să meargă la toți pe cărări care, după cum spune secretarul său, era mai mult pentru capre decât pentru persoane. Trebuia să înfrunte cele mai diferite clime și ambiente; „de 22 de ani de episcopat – 22 și o bucățică –, 18 i-a petrecut în afara orașului Lima, în afara orașului său, parcurgând de trei ori teritoriul său”[3], care se întindea de la Panama până la începutul căpităniei din Chile, care nu știu unde începea în acele timpuri – probabil la înălțimea din Iquique, nu sunt sigur – dară până la începutul căpităniei din Chile. Ca una dintre diecezele voastre, nimic mai mult! Optsprezece ani parcurgând de trei ori teritoriul său, știa că aceasta era unica formă de pastorație: a fi aproape distribuind darurile lui Dumnezeu, îndemn pe care-l dădea încontinuu și preoților săi. Dar nu făcea asta cu cuvintele ci cu mărturia sa, fiind el însuși în prima linie în evanghelizare. Astăzi l-am numi un episcop „al străzii”. Un episcop cu pingelele consumate de la mers, de la întâlnirea pentru „a vesti Evanghelia tuturor, în toate locurile, în toate ocaziile, fără încetare, fără repulsii și fără frică. Bucuria Evangheliei este pentru tot poporul, nu poate să excludă pe nimeni”[4]. Cât de bine știa asta sfântul Turibiu! Fără frică și fără repulsii a intrat în continentul nostru pentru a anunța Vestea Bună.
  2. A voit să ajungă pe malul celălalt nu numai geografic ci și cultural. Așa a promovat cu multe mijloace o evanghelizare în limba nativă. Cu al treilea Conciliu din Lima a hotărât ca toate catehismele să fie realizate și traduse în quechua și în aymara. A determinat clerul să studieze și să cunoască limba credincioșilor lor pentru a putea administra sacramentele în mod comprehensibil. Eu mă gândesc la reforma liturgică a lui Pius al XII-lea, când a început cu asta să reia pentru toată Biserica, Pius al XII-lea. Vizitând poporul său și trăind cu el și-a dat seama că nu era suficient să ajungă la el numai fizic, ci era necesar să învețe să vorbească limbajul celorlalți: numai așa Evanghelia putea să fie înțeleasă și să pătrundă în inimi. Cât de urgentă este această viziune pentru noi, păstori din secolul al XXI-lea, cărora ne revine să învățăm un limbaj total nou cum este cel digital, ca să dau un exemplu. A cunoaște limbajul actual al tinerilor noștri, al familiilor noastre, al copiilor… Cum a știut să vadă bine sfântul Toribiu, nu este suficient numai a ajunge într-un loc și a ocupa un teritoriu, trebuie să se poată demara procese în viața persoanelor pentru ca credința să-și înfigă rădăcini și să fie semnificativă. Și în acest scop trebuie să vorbim limba lor. Trebuie să ajungem acolo unde se generează noi teme și paradigme, să se ajungă cu Cuvântul lui Dumnezeu la nucleele cele mai profunde ale sufletului orașelor noastre și ale popoarelor noastre[5]. Evanghelizarea culturii ne cere să intrăm în inima culturii însăși pentru ca aceasta să fie luminată din interior de Evanghelie. Într-adevăr m-a înduioșat, alaltăieri, la Puerto Maldonado, când – printre nativii prezenți, de atâtea etnii – m-a înduioșat când trei mi-au adus o stolă: toți pictați, cu hainele lor, erau diaconi permanenți! Curaj, curaj, așa făcea Toribiu. În acea epocă nu erau diaconi permanenți, erau cateheți, dar în limba lor, în cultura lor, și el s-a situat acolo… M-a înduioșat să-i văd pe acei diaconi permanenți.
  3. A voit să ajungă pe malul celălalt al carității. Pentru patronul nostru evanghelizarea nu putea să aibă loc fără caritate. De fapt, știa că forma cea mai sublimă a evanghelizării era să plăsmuiască în propria viață dăruirea lui Cristos din iubire față de orice om. Fiii lui Dumnezeu și fiii diavolului se manifestă în asta: cine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu, și nici cel care nu-l iubește pe fratele său (cf. In 3,10). În vizitele sale a putut constata abuzurile și excesele pe care le îndurau populațiile originare, și astfel n-a ezitat, în 1585, să-l excomunice pe guvernatorul din Cajatambo, înfruntând un întreg sistem de corupție și o rețea de interese care „atrăgea ostilitatea multora”, inclusiv a viceregelui[6]. Astfel ne arată păstorul care știe că binele spiritual nu poate să fie separat niciodată de binele material justă și cu atât mai puțin când este pusă în pericol integritatea și demnitatea persoanelor. Profeție episcopală căreia nu-i este frică să denunțe abuzurile și excesele comise împotriva poporului său. Și în acest mod știe să amintească în cadrul societății și al comunităților că întotdeauna caritatea trebuie să fie însoțită de dreptate și nu există autentică evanghelizare care să nu vestească și să nu denunțe orice lipsă împotriva vieții fraților noștri, în special împotriva vieții celor mai vulnerabili. Este un avertisment împotriva oricărui tip de cochetărie lumească ce ne leagă mâinile pentru unele micimi… Libertatea Evangheliei…
  4. A voit să ajungă pe malul celălalt în formarea preoților săi. A întemeiat primul seminar după Conciliul [din Trento] în această zonă a lumii, promovând astfel formarea clerului nativ. A înțeles că nu era suficient să meargă în toate părțile și să vorbească aceeași limbă, că era necesar ca Biserica să poată genera păstori locali proprii și astfel va deveni mamă rodnică. De aceea a apărat hirotonirea metișilor – când ea era foarte discutată – încercând să favorizeze și să stimuleze ca clerul, dacă trebuia să se distingă în ceva, să fie prin sfințenia păstorilor și nu prin originea etnică[7]. Și această formare nu se limita numai la studiul din seminar, ci continua în vizitele continue pe care li le făcea, era aproape de preoții săi. Acolo putea să atingă cu mâna starea preoților săi, și să se îngrijească de ei. Relatează legenda că la vesperele de Crăciun, sora lui i-a dăruit o cămașă de îmbrăcat în timpul sărbătorilor. În acea zi el s-a dus să viziteze un preot și văzând condițiile în care trăia, și-a dat cămașa jos și i-a dat-o lui[8]. Este păstorul care îi cunoaște pe preoții săi. Încearcă să ajungă la ei, să-i însoțească, să-i stimuleze, să-i avertizeze – le-a amintit preoților săi că erau păstori și nu negustori și de aceea trebuiau să aibă grijă de indigeni și să-i apere ca fii[9]. Însă nu face asta stând la birou și astfel poate cunoaște oile sale și ele recunosc în glasul său glasul Bunului Păstor.
  5. A voit să ajungă pe malul celălalt, cel al unității. A promovat în mod minunat și profetic formarea și integrarea de spații de comuniune și participare între diferitele componente ale poporului lui Dumnezeu. A evidențiat asta sfântul Ioan Paul al II-lea când, în aceste ținuturi, vorbind episcopilor a spus: „Conciliul al III-lea din Lima este rezultatul acestei tensiuni, prezidat, încurajat și condus de sfântul Toribiu, care a dat ca roade o prețioasă comoară de unitate în credință, norme pastorale și de organizare și în același timp inspirații valoroase pentru dorita integrare latinoamericană”[10]. Știm bine că această unitate și acest consens a fost precedată de mari tensiuni și conflicte. Nu putem să negăm tensiunile – există –, diversitățile – există –; este imposibilă o viață fără conflicte. Însă acestea cer de la noi, dacă suntem oameni și creștini, să le înfruntăm și să le acceptăm. Dar să le acceptăm în unitate, în dialog onest și sincer, privindu-ne în față și păzindu-ne de tentația fie de a ignora ceea ce s-a întâmplat fie de a rămâne prizonieri și fără orizonturi care să permită să găsim căi care să fie de unitate și de viață. Este izvor de inspirație, în drumul nostru de Conferință Episcopală, să ne amintim că unitatea va prevala mereu asupra conflictului[11]. Iubiți frați episcopi, lucrați pentru unitate, nu rămâneți prizonieri ai dezbinărilor care reduce și limitează vocația la care am fost chemați: să fim sacrament de comuniune. Nu uitați că ceea ce atrăgea în Biserica primară era să se vadă cum se iubeau. Aceasta era – este și va fi – cea mai bună evanghelizare.
  6. Și pentru sfântul Toribiu a venit momentul să plece spre malul definitiv, spre acel ținut care-l aștepta și pe care-l gusta în continua sa părăsire a malului. Această nouă plecare n-o făcea singur. Ca în tabloul pe care-l comentam la început, mergea să-i întâlnească pe sfinți urmat de o mare mulțime în spatele său. Este păstorul care a știut să umple valiza sa cu fețe și cu nume. Ei erau pașaportul său pentru cer. Până acolo încât n-aș vrea să neglijez nota finală, momentul în care păstorul își încredința sufletul lui Dumnezeu. A făcut asta într-un cartier în mijlocul poporului său și un aborigen îi cânta din flaut pentru ca sufletul păstorului său să se simtă în pace. Fraților, să dea Dumnezeu ca atunci când va trebui să facem ultima călătorie, să putem trăi aceste lucruri. Să-i cerem Domnului ca să ne dea asta[12].

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Discurs adresat episcopatului peruan (2 februarie 1985), 3.

[2] Cf. Minunea sfântului Turibiu, Pinacoteca Vaticana.

[3] J.M. Bergoglio, Omilia la celebrarea euharistică, Aparecida (16 mai 2007).

[4] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 23.

[5] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 74.

[6] Cf. Ernesto Rojas Ingunza, El Perú de los Santos, în: Kathy Perales Ysla (coord.), Cinco Santos del Perú. Vida, obra y tiempo, Lima (2016), 57.

[7] Cf. José Antonio Benito Rodríguez, Santo Toribio de Mogrovejo, în: Kathy Perales Ysla (coord.), Cinco Santos del Perú. Vida, obra y tiempo, 178.

[8] Cf. ibid., 180.

[9] Cf. Juan Villegas, Fiel y evangelizador. Santo Toribio de Mogrovejo, patrono de los obispos de América Latina, Montevideo (1984), 22.

[10] Discurs adresat episcopatului peruan (2 februarie 1985), 3.

[11] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 226-230.

[12] Cf. J.M. Bergoglio, Omilia la celebrarea euharistică, Aparecida (16 mai 2007).


 

lecturi: 12.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat