Reflecţie la octava mondială de rugăciuni pentru unitatea creştinilor - 2018

"Dreapta ta, Doamne, s-a glorificat prin putere" (Ex 15,6).

Duminică, 21 ianuarie 2018, la ora 10.00, în biserica parohială din Tomeşti, Decanatul de Iaşi, a avut loc un moment de celebrare, de meditare şi de rugăciune pentru unitatea creştinilor, de faţă fiind creştinii catolici din Tomeşti şi câţiva vizitatori de ocazie dintre fraţii ortodocşi.

De 110 ani, în perioada 18-25 ianuarie, are loc Octava Mondială de Rugăciuni pentru Unitatea Creştinilor. Această dată a fost propusă în anul 1908 de către Paul Wattson (1863-1940), un preot anglican din Statele Unite, convertit la catolicism în anul 1909, şi a fost adoptată de toate bisericile. Această perioadă acoperă timpul dintre sărbătoarea Catedra sfântului apostol Petru şi cea a convertirii sfântului apostol Paul, nişte sărbători grăitoare pentru cei care doresc unitatea cerută de Isus (cf. In 17,21).

Însăşi expresia "octava mondială de rugăciuni" spune că ceva rău s-a întâmplat şi că acum împreună cu Dumnezeu cel întreit şi unic, privind la unitatea Preasfintei Treimi, voim să reparăm răul făcut. Biserica în practica ei, chiar de la început, proceda la mai multe zile de rugăciuni numai în cazuri de calamităţi sau tragedii. Deci, prin această "octava mondială de rugăciuni" la care suntem chemaţi să ne rugăm toţi creştinii de pe pământ, Biserica vrea să ne spună că o mare "tragedie" şi o mare "calamitate" s-au întâmplat: unitatea Bisericii lui Isus a fost ruptă, turma a fost risipită şi lupul este în mijlocul turmei răpind după plac (cf. In 10,12). Satana şi acoliţii săi cu chip de lumină şi cu nume din numele lui Dumnezeu (cf. 2Cor 11,14), dar în realitate "lupi strecuraţi în turmă" (cf. Mt 7,15; Fap 20,29), în timp ce îşi râd satisfăcuţi de isprava lor rea, preventiv pentru a nu fi deranjaţi din delectarea lor malefică, strigă că sunt "agresaţi" de "oiţele şi mieluşeii" care cer ca unitatea turmei să fie refăcută. Apoi după ce sugerează că unitatea este o utopie, un ideal, un vis frumos, dar nerealist şi nerealizabil, clamează unitatea cerută de Isus ca fiind o "erezie periculoasă", ca cei interesaţi să nu o mai caute.

Iată ce au făcut şi fac "lupii strecuraţi în Biserică", îl fac pe Isus şi pe ucenicii lui fideli, eretici.

Creştinii primelor veacuri, ca şi primii oameni, n-au fost atenţi la cuvintele divine de a veghea care le-au fost adresate: "Luaţi seama, dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele său. Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor băga între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi" (Fap 20,28-31). Şi astfel "balaurul cel mare de la început" (Ap 12,9), - balaur însemnând şarpe cu două sau mai multe capete, iar satana este un astfel balaur care are atâtea capete câţi diavoli îl urmează (cf. Mc 5,9; Lc 8,30), balaur care, după ce i-a dezbinat pe oameni în Eden şi apoi l-a golit, i-a dezbinat acum şi pe oamenii din Biserică, "anticamera paradisului", care prin intrarea satanei şi a oamenilor săi a început prin a avea două capete, mai târziu şapte, iar acum are capete fără număr, prin care speră să o distrugă (cf. Ap 12,3-4). Numai că au uitat zisa Domnului că "porţile iadului" nu vor birui Biserica fondată de el pe credinţa lui Petru (cf. Mt 16,16-18).

Ce sunt oare atâtea "căpetenii" ivite fără mandat de la Domnul în turma Tatălui, decât expresia balaurului cu multe capete intrat în Biserică ca să o distrugă? În Biblie satana este prezentat sub figuri fioroase şi destructive ca: lupul care sfâşie (cf. In 10,12), leul care rage căutând pradă (cf. 1Pt 5,8) şi balaurul care stă să înghită suflete (Cf. Ap 12,3-4). Dar să ascultăm ceea ce ne spune Scriptura: "Va veni o zi în care Domnul va lovi cu sabia lui cea aspră, mare şi tare leviatanul, Babilonul, şarpele fugar (Asur) şi leviatanul, şarpele inelat (Babel), şi va ucide balaurul de lângă mare (Egiptul)" (Is 27,1). Aici balaurul cel mare este personificat în popoarele vrăjmaşe lui Israel, poporul Domnului.

Rana sufletească a despărţirii dintre fraţii creştini a fost şi este o rană dureroasă şi greu de suportat pentru adevăraţii fii ai Bisericii, care sunt nevoiţi să trăiască despărţiţi şi în ură impusă, în numele credinţei şi iubirii. Grea robie a creştinilor căzuţi în mâinile, "cailor pe care-i călăreşte satana pentru a face rău Bisericii", cum plastic se exprimă marele Origene (185-254). Despărţirea creştinilor a fost şi rămâne o lucrare a lui satan, cel care a ieşit din corurile îngerilor pentru a strica planul de fericire a lui Dumnezeu pentru îngeri şi pentru om, pentru a impune planul său destructiv: "Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază noapte, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca cel Preaînalt" (Is 14,13-14).

În textul propus în anul acesta 2018 de Biserică pentru hrană, meditaţie şi speranţă, text pregătit de creştinii ecumenici din Caraibe, oameni care mult timp au fost sub jug străin, dar acum s-au eliberat, ne dă tocmai această speranţă: Domnul va birui pentru Biserica sa balaurul schismelor de orice fel, aşa cum Dumnezeu a biruit pentru evrei jugul, balaurul egiptean. Şi atunci creştinii eliberaţi de jugul dezbinării, asemenea evreilor eliberaţi de sub jugul egiptean, vor putea cânta cu bucurie Domnului: "Dreapta ta, Doamne, s-a glorificat prin putere" (Ex 15,6)! Domnul va reface unitatea Bisericii sale în ciuda opoziţiei tuturor duşmanilor, ba chiar şi atunci când cei care o caută acum poate o vor uita.

Lucifer, deşi a fost cel mai strălucitor dintre îngeri, cu toate acestea Domnul Cristos a fost ales căpetenie peste îngeri (cf. Evr 1,1-14). Iar satana s-a răsculat împărţind în două ceata îngerilor.

Între apostoli unii l-au întâlnit pe Isus mai întâi, dar primul chemat, apoi primul făcut căpetenie peste ei, a fost Petru (cf. Mt 16,16-18). Unii care au primit putere de la oameni şi nu de la Cristos ca Petru, plini de mândrie şi cugetând luciferic în inima lor, au socotit că lor şi cetăţilor lor li s-ar cuveni primatul, şi astfel au rupt Biserica, cămaşa fără cusătură a lui Isus, aruncând şi ţinând în lacrimi creştini fără număr. Şi care cu cât văd mai multe lacrimi, cu atât se simt mai bine, căci împreună cu "tatăl minciunii" (cf. In 8,44) trăiesc din lacrimile oamenilor.

Însă ceea ce au uitat: lupii, leii şi balaurii strecuraţi în Biserică, este, aşa cum spune textul propus pentru anul acesta, 2018, Dumnezeu va învinge balaurul dezbinării oricât de multe capete ar avea (cf. Ex 15,6), aşa cum a învins în decursul istoriei şi alţi balauri cu chip de om (cf. Is 27,1). Chiar dacă acum cu plugul şi condeiul falsifică istoria căutând să amăgească pe cât mai mulţi, se amăgesc de fapt pe ei înşişi, căci se exclud de la împărăţia cerurilor (cf. 1Cor 6,9-10; Gal 5,21), căci dreapta lui Dumnezeu s-a glorificat prin putere.

Să nu credem că ruperea unităţii Bisericii au făcut-o creştinii cei buni din răsărit sau apus, ci lupii, leii şi balaurii strecuraţi în Biserica din răsărit şi apus; şi nici să nu credem că ruperea unităţii Bisericii doare numai pe creştinii din apus sau numai pe cei din răsărit, căci ruperea unităţii doare întreaga Biserica. Îmi vin în minte acum nişte fraţii ortodocşi, sfinţii Ciril (827-869) şi Metodiu (815-885), care, deşi prigoniţi de opozanţii unităţii, au luptat până în ultima clipă a vieţii lor pentru unitatea creştinilor voită de Isus. Amintesc apoi de sfântul Iosafat (1580-1623), un alt creştin ortodox pe care l-a durut ruperea unităţii Bisericii, şi care a lucrat pentru refacerea ei chiar cu preţul vieţii. Să ne gândim la apoi la ortodocşii din Ardeal şi din Ucraina, care la 1700 s-au unit cu Biserica Romei. Să ne gândim apoi şi la protestanţii: Paul Wattson 1908, James Haldane 1820, Ignatius Spencer 1840, Lambeth 1867, care plini de durere au iniţiat şi susţinut rugăciunile şi întâlnirile pentru unitate. Plini de Duhul Sfânt, toţi aceştia au lansat strigătul sfâşietor: "Creştini din toate ţările, uniţi-vă!" Să ne gândim şi la anglicanii şi la luteranii care în ultimele timpuri cer insistent unirea cu Roma. Să nu uităm apoi de Biserica Catolică care a militat şi militează continuu pentru unitatea cerută de Isus în jurul lui Petru şi a succesorilor săi.

Sfântul Ignatiu Teoforul (35-108) zicea: "Oricine vorbeşte şi face altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar de ar face minuni, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor".

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spunea: "Pacea şi armonia între oameni sunt temelia principală a unităţii Bisericii şi a solidarităţii creştinilor. Biserica, pe care Paul o numeşte Biserica lui Dumnezeu, trebuie să fie într-adevăr una, căci numele Bisericii nu este acela de dezbinare, ci de unire şi armonie. Deşi separată prin distanţe, Biserica trebuie să fie totuşi una; chiar dacă locurile îi separă pe creştini. Domnul, Stăpânul lor comun, îi uneşte. Unitatea în Domnul este mai puternică decât unitatea de loc, pentru înfăptuirea unirii".

Pentru cei care sfidează Biserica clădită de Isus pe mărturisire de credinţă a lui Petru (cf. Mt 16,16-18) şi unitatea ei cerută de Isus (cf. In 17,21), numind-o "erezie", şi care cu ură diabolică luptă împotriva unioniştilor şi chiar îi ucid, cu politeţe şi cu drag le spunem să nu uite că Biserica este de origine divină, că Biserica este a lui Dumnezeu şi că ei, asemenea lui Faraon cel cufundat în apele mării, din textul ecumenic de astăzi, amăgiţi de satana, nu au înţeles planul divin de fericire.

Dumnezeu cel întreit şi unic, care în Biblie ni se recomandă ca fiind "iubire" (cf. 1In 4,8.16) şi "fericire" (cf. 1Tim 1,11), nu a voit să păstreze numai pentru sine iubirea şi fericirea sa, ci a făcut un plan divin prin care s-o împartă cu cât mai mulţi. De aceea, a creat îngerii, a creat oamenii, a creat animalele, a creat arborii şi plantele vii, a creat întreg universul ca tot ceea ce există să se bucure de iubirea şi de fericirea sa şi la rândul lor să devină cauză de iubire şi fericire, pentru cei din jur asemenea lui.

Dar acest plan universal de mântuire, iubire şi de fericire, Dumnezeu l-a lăsat liber de acceptat de către creaţia lui. Şi trebuie să spunem că acest plan divin de fericire împreună cu Dumnezeu cel întreit şi unic, a avut chiar de la început un potrivnic, Lucifer devenit satana, mincinosul, diavolul, balaurul, care a voit mai mult decât a primit, care a voit să fie ca Dumnezeu, care a voit ca îngerii şi oamenii să fie "fericiţi împreună cu el în iad" şi nu cu Dumnezeu în paradis. După ce i-a amăgit la răzvrătire o treime din îngeri (cf. Ap 12,4), i-a amăgit la răzvrătire şi pe oameni, care mulţi dintre ei au dorit şi doresc încă să fie ca Dumnezeu, dar fericiţi fără el (cf. Gen 3,5).

Aceasta a fost o mare capcană luciferică, căci fără Dumnezeu nu există nici fericire, nici iubire, nici mântuire. Această robie a oamenilor a fost una asemănătoare cu robia din Egipt, unde oamenii au plecat plini de mirajul belşugului, dar s-au trezit curând sclavii egiptenilor. Din acest adânc al sclaviei de la egipteni şi de la idolii lor, evreii au strigat către Dumnezeu care i-a auzit şi l-a trimis la ei pe Moise şi familia lui ca să-i elibereze. Iar textul biblic propus pentru anul acesta 2018 spre meditare şi izvor de rugăciune scoate în evidenţă tocmai această eliberare realizată de Dumnezeu prin Moise, dar cu trimitere la Isus care urma să vină, împlinitorul de drept şi de facto al planurilor divine.

În timp ce Paştele celebrat înainte de a părăsi Egiptul, reprezintă aspectul eliberării de sub judecata lui Dumnezeu, luată asupra sa de un miel, Mielul Isus (cf. In 1,29), şi îl arată pe Dumnezeu împotriva păcatului; Marea Roşie, imaginea Botezului (cf. 1Cor 12,13), ilustrează salvarea păcătosului de sub puterea lui satan şi îl arată pe Dumnezeu pentru păcătos. Moartea intrată în lume odată cu păcatul lui Adam este învinsă; poporul lui Dumnezeu este de acum luat din acest "veac rău", înălţat cu Cristos, de cealaltă parte a morţii. Cristos nu este numai cel care eliberează, ci şi cel care dă tonul laudelor în mijlocul Adunării (Ps 22,22; Evr 2,12). "Atunci Moise şi fiii lui Israel au cântat Domnului această cântare" (cf. Ex 15,1). Este prima cântare din Scriptură. Cum ar fi putut poporul să cânte sub poverile egiptenilor (cf. Ps 137,4)? Acum însă bucuria umple inima tuturor răscumpăraţilor. Sub conducerea lui Cristos, adevăratul Moise, ei au privilegiul de a-l lăuda pe cel care i-a salvat de talazurile morţii şi de puterea vrăjmaşului.

Întreg episodul trecerii Mării Roşii este o lecţie. Dacă ne uităm la concluzia capitolului 15 vom vedea că imediat după trecerea mării poporul face primul popas la apele amare de la Mara, ape îndulcite cu o bucată de lemn, imaginea crucii care îndulceşte viaţa oamenilor, dar şi imagine lucrurilor mărunte care pot avea efect mare; apoi face al doilea popas la Elim. Acolo erau 12 izvoare şi 70 de finici. Era un mic paradis în mijlocul deşertului. Drumul spre paradis trece şi pentru noi prin apele amare ale dezbinării, ce le putem îndulci la cruce, dar şi prin faptele noastre, aparent mici şi de neluat în seamă, ca şi bucăţica de lemn care au îndulcit apele amare de la Mara.

Isus s-a dus în Galileea, ţinut de întuneric şi moarte spirituală, şi, prin faptele sale de fiecare zi, l-a transformat în ţinut de lumină şi viaţă. Petru, după exemplul lui Isus, s-a dus şi el în cel mai întunecat loc de pe pământ, în cel mai greu loc de pe pământ, în inima Babilonului, adică în inima Romei păgâne, şi prin pătimirile şi moartea lui acolo, a transformat-o în "cetate a luminii" şi în "capitala lumii creştine". David a câştigat prietenia lui Ionatan fiul lui Saul, a unit două regate rivale prin puţină bunăvoinţă. Noi toţi suntem chemaţi să fim "bucata de lemn miraculoasă", care să îndulcim şi să luminăm zona de amar şi de întuneric în care ne aflăm. Trebuie să pornim de la gesturi simple, un surâs, un salut, o atenţie, o strângere de mână, un mic ajutor şi atunci Dumnezeu va pune tot ce lipseşte ca noi să fim fericiţi şi să putem cânta împreună.

Deci, textul propus anul acesta 2018 de către Biserică spre meditare, rugăciune şi încurajare vrea să ne transmită nouă, celor de astăzi, îndureraţi de ruperea unităţii Bisericii, că Dumnezeu va birui în curând peste toţi duşmanii unităţii, aşa cum a biruit peste armatele lui faraon, înecându-le în mare, nu fără aportul nostru, "bucăţica de lemn care îndulceşte", şi atunci noi vom cânta împreună cu toţi cei eliberaţi: "Dreapta ta, Doamne, s-a glorificat prin putere" (Ex 15,6).

Pr. Ioan Lungu

*

Pe ercis.ro există o pagină specială dedicată Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinului, în meniul Biblioteca > Ecumenism.

lecturi: 18.