Reflecţie la duminica a 3-a din Advent - Anul B - 2017

Sufletul meu va tresălta de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu (cf. Is 61,10)

Suntem în duminica a treia din timpul Adventului, timp de aşteptare şi pregătire pentru venirea lui Isus atât de la Crăciunul care se apropie, dar mai ales pentru venirea lui Isus de-a doua. Tradiţional, duminica a treia din Advent se mai numeşte şi duminica "Gaudete", adică a bucuriei; a bucuriei că suntem aproape de retrăirea anuală a întrupării Domnului Isus şi a adeziunii noastre la el, care, cum spune o cântare, vine "să se nască şi să crească, să ne mântuiască" prin sângele său de la cruce; dar şi a bucuriei reîntâlnirii noastre cu el, după ce a primit de la Tatăl ceresc: "puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda" (Ap 5,12) şi acum vine să ne ia cu el. Încă înainte de cruce Isus a promis: "Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc şi mă voi întoarce şi vă voi lua cu mine, ca acolo unde sunt eu, să fiţi şi voi" (In 14,3). "Mă duc şi iarăşi voi veni la voi" (In 14,28). "Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (In 16,22).

Mi-amintesc de acasă, de aşteptarea şi bucuria noastră de copii, de atunci când tata lucra la o fabrică din Roman, de atunci când se întorcea de la muncă acasă, de atunci când ne aducea uneori câte ceva "dulce", că nu ne mai trebuia nimic mai mult. Acum, privind în urmă cu alţi ochi, înţeleg că Dumnezeu voia să ne vorbească nouă copiilor şi de bunătăţile sale veşnice pe care ni le trimisese deja şi pe care avea să ni le mai trimită prin Isus Cristos, Fiul său, prin venirile sale, căci niciodată Isus nu vine la noi din cer fără să nu ne aducă ceva "dulce" de la Tatăl ceresc. Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153) spunea că în timpul Adventului aşteptăm trei veniri ale lui Isus, toate binecuvântate şi toate pline de daruri: cea în trup de la Betleem, cea tainică de la sfânta Liturghie şi din evenimentele zilnice şi cea din slavă de la sfârşitul timpului.

Da, bunuri şi bucurii ne aduce Isus la fiecare Crăciun, când credincioşi şi necredincioşi îi fac sărbătoare; când mulţi îi aşază chipul de prunc în casele şi bisericile lor; când mulţi învaţă să fie buni, blânzi şi smeriţi ca el; dar mai ales când cei credincioşi îi pregătesc un loc în inima lor prin convertire şi curăţirea de păcat; când cei credincioşi îl cheamă să se nască în inima lor şi să le fie mântuitor şi călăuzitor. Bunuri şi bucurii mari aduce Isus şi prin venirile sale zilnice şi tainice de la sfânta Liturghie, unde ne dă evanghelia sa, unde ne dă trupul său jertfit şi înviat ca hrană, unde ne dă toată puterea cu care el a învins păcatul, diavolul şi moartea. Dar cea mai mare bucurie Isus ne-o va aduce la venirea sa glorioasă de la sfârşitul timpului, când se va întoarce din cer, glorificat, măreţ şi stăpân a toată puterea; când ne va lua în braţe şi ne va dezmierda pe genunchi (cf. Is 66,12); când ne va şterge orice lacrimă din ochi; când ne va duce în cer unde nu este nici plâns, nici tânguire, nici ţipăt, nici durere şi nici moarte (cf. Ap 21,4); şi unde personal ne va ospăta din toate bunătăţile paradisului (cf. Lc 12,32).

În prima lectură de astăzi (cf. Is 61,1-11), profetul Isaia ne vorbeşte despre Mesia cel promis încă din Eden (cf. Gen 3,15), Mesia care va veni să aducă vestea cea bună săracilor, să lege rănile celor cu inima zdrobită, să vestească eliberare celor captivi, să deschidă porţile celor închişi; să vestească un an de bunătate a Domnului, dar şi judecata Domnului (cf. Is 61,1-3). Isaia este profetul Domnului care a primit cele mai multe iluminări de la Dumnezeu referitoare la Mesia: despre naşterea lui din fecioară (cf. Is 7,14), despre multele nume care i se vor da (cf. Is 9,6), despre lucrările lui în mijlocul poporului sub puterea Duhului Sfânt (cf. Is 61,1-11), despre pătimirile sale mântuitoare (cf. Is 53,1-12), despre bucuriile pe care avea să le aducă lumii prin învierea şi venirea sa ca judecător (cf. Is 16,5).

Este interesant de observat că Isus Cristos, cel născut la Betleem, venind la Nazaret (cf. Lc 4,16-19), locul unde a fost crescut, la oamenii pe care i-a cunoscut şi pe care i-a iubit cel dintâi, căci el a iubit la fel întreaga omenire, şi citind el textul mesianic din Isaia 61, text din care am citit şi de noi astăzi la prima lectură, text pe care îl cunoştea toată suflarea din Nazaret, text a cărui împlinire şi-o doreau cu toţii, Isus şi-a însuşit cuvintele acestui text spunând că el este Mesia cel aşteptat, că el a fost trimis de Tatăl ceresc ca să le împlinească: adică să aducă vestea cea bună săracilor, să lege rănile celor cu inima zdrobită, să vestească eliberare celor captivi, să deschidă porţile celor închişi; să vestească un an de bunătate a Domnului. Numai că la Nazaret, Isus a lăsat necitite cuvintele referitoare la "ziua de răzbunare a Domnului", lăsând să înţeleagă că cine va crede în el şi îl va urma va scăpa de judecata divină; şi mai lăsând să se înţeleagă că va mai avea loc o altă venire a sa, când va împlini pentru cei care nu l-au primit şi urmat şi ceea ce a lăsat necitit acum (cf. Is 61,2; 2Tim 4,1; 1Pt 4,5).

Da, pentru cei care vor asculta cuvintele lui Isus şi vor crede în el, pentru cei care îl vor primi pe Isus ca Domn şi mântuitor, cuvintele referitoare la "ziua de răzbunare a Domnului" pentru păcate nu numai că vor fi suspendate şi păcatele lor vor fi înecate în mare pentru totdeauna, aşa cum a promis Dumnezeu prin alţi profeţi (cf. Ps 32,2; Mih 7,19; Rom 4,7-8; 2Cor 5,19), dar la binefacerile primei sale veniri: vestea cea bună săracilor, legarea rănilor celor cu inima zdrobită, vestirea eliberării celor captivi, deschiderea porţilor celor închişi, vestirea îndurării veşnice a Domnului (cf. Is 61,1-2), vor fi adăugate la venirea sa de la sfârşitul lumii, pentru cei care s-au implicat alături de el în lucrarea mântuirii, vor fi adăugate multe alte bunuri, ca de exemplu: mângâiere veşnică pentru toţi cei care au fost întristaţi pe pământ din cauza păcatelor lor şi ale lumii; cunună împărătească în loc de cenuşă pentru toţi cei care au făcut pocăinţă pentru păcatele lor şi ale altora; untdelemn de bucurie pentru toţi cei care au plâns pentru păcatele lor şi ale altora; o haină de laudă în locul unui duh mâhnit pentru toţi cei pe care i-a durut păcatele lor şi ale altora; un nume nou de "terebinţi ai neprihănirii", "răsaduri ale Domnului" şi "slujitori ai slavei lui", pentru toţi cei care şi-au schimbat viaţa şi i-au ajutat şi pe alţii să şi-o schimbe, cu preţul ocărilor şi al suferinţelor nedrepte. Terebintul este un copac aromatic din care, prin zdrobire, se extrage o substanţă folosită la tăbăcirea şi păstrarea pieilor crude - aici cu referinţă la cei drepţi care prin jertfele lor vor aduce oameni la credinţă şi îi vor păstra pe căile Domnului. De aceea Isaia spune în continuare că: vor zidi iarăşi vechile dărâmături, vor ridica iarăşi ruinele din vechime, vor reface cetăţi pustiite (cf. Is 61,2-4).

Dar pentru cei care nu l-au primit încă, de mai bine de 2000 de ani Domnul amână judecata exprimată de Dumnezeu în Isaia 61,2, lăsând loc îndurării (cf. 2Pt 3,9), pentru ca toţi cei care mai trăiesc încă nevrednici ca smochinul neroditor să aducă roade (cf. Lc 13,7); pentru ca toţi cei care trăiesc paraziţi ca neghina vrăjmaşului să devină grâul lui Cristos (cf. Mt 13,27-28), pentru ca toţi cei care s-au făcut peştii răi şi inutili în ape bune să se schimbe (cf. Mt 13,48; 14,17), pentru ca toţi cei care s-au făcut fecioare nebune deşi trăiau între fecioare înţelepte să se convertească (cf. Mt 25,1-12), căci Domnul îi iubeşte pe toţi (cf. Ap 1,5); căci Domnul nu vrea moartea păcătoşilor (cf. Ez 33,11); căci Domnul nu vrea să se piardă nici unul dintre oamenii pentru care a murit şi i-a chemat la mântuire (cf. Lc 9,56).

Acum înţelegem bucuria profetului Isaia, a lui Ioan Botezătorul, a sfântului Paul şi a Sfintei Fecioare Maria din psalmul responsorial de astăzi, bucurie la care sunt chemaţi toţi credincioşii să se asocieze.

Dar cei care refuză şi în acest timp de aşteptare convertirea, primirea şi mărturisirea lui, aşa cum a cerut la prima venire: "S-a împlinit vremea, şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc 1,15) şi cum ne cere zilnic în venirea sa tainică de la sfânta Liturghie: "Să ne mărturisim păcatele", căci el este credincios şi drept ca să ne ierte şi să ne cureţe (cf. 1In 1,9), la sfârşit vor avea parte de surprize neplăcute. De aceea, Ioan Botezătorul ne spune astăzi din partea lui Isus: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului!», după cum a spus şi Isaia profetul" (In 1,23; Is 40,3). Iar sfântul Petru adaugă: "Cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare, să se depărteze de rău şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească. Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul" (1Pt 3,10-12).

Datorită păcatului oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu, s-au împietrit şi s-au uscat ca deşertul arid. Scopul delegaţiei de farisei, preoţi şi leviţi venită de la Ierusalim la Ioan Botezătorul, care boteza dincolo de Iordan, nu a fost acela de a-şi îneca păcatele în apa botezului lui Ioan Botezătorul (cf. Mih 7,19), ci a fost teama de a nu-şi pierde privilegiile temporare. Mesajul lui Ioan pentru ei, dar şi pentru noi care venim la sfânta Liturghie fără dorinţa de a ne converti, este: "Neteziţi calea Domnului"! Cu alte cuvinte, vine Mesia, eliminaţi din viaţa voastră orice lucru care v-ar putea împiedica să-l primiţi pe Isus şi mântuirea lui. Întoarceţi-vă de la păcatele voastre, pentru ca Isus să poată veni, să se poată naşte şi să poată domni peste voi ca rege.

Ioan, care ne vorbeşte astăzi în evanghelie, nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină (cf. In 1,8). Ioan nu era el Cristos, ci era numai glasul celui care strigă în pustiu ce pregătea calea lui Cristos, Cuvântului întrupat (cf. In 1,23; Is 40,3). Cuvântul are mereu nevoie de un glas care să-i ducă mesajul, dar glasul nu are nici o valoare fără Cuvântul întrupat, care este Dumnezeu (cf. In 1,1).

"Eu botez cu apă", spunea Ioan, ca semn exterior al schimbării şi curăţirii petrecute înăuntrul vostru. Isus însă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc (cf. Mt 3,11; Lc 3,16), adică cu Duhul învierii (cf. Rom 8,11) şi cu focul iubirii (cf. Lc 12,49). Ioan continua: "Isus este în mijlocul vostru dar voi nu-l cunoaşteţi" (cf. In 1,26). Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei (cf. In 1,27). Isus este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (cf. In 1,29), de aceea el trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micşorez (cf. In 3,30). Fariseii, cărturarii şi marii preoţi, pentru că doreau ca ei să crească şi Isus să se micşoreze, au fost micşoraţi de Dumnezeu că astăzi nu se mai văd.

La fel se va întâmpla şi cu toţi cei care vor să crească şi Isus să se micşoreze, care trăiesc fără a ţine seama de Cristos, de învăţătura şi de mântuirea lui. Să ne amintim de împăratul roman, Iulian Apostatul (330-363), care a murit strigând de disperare: "Ai învins, Galileene"! Să ne amintim de împăratul roman Diocletian (244-311) care a ucis creştini fără număr şi care a bătut monedă cu dispariţia creştinismului; la moartea lui disperată, a lăsat un imperiu roman creştin. Să ne amintim de filozoful francez Voltaire (1694-1778) care a declarat că în douăzeci de ani va distruge creştinismul, exact la douăzeci de ani de la acea afirmaţie nechibzuită a murit disperat. Să nu uităm niciodată cântul mexicanilor "cristeros": Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

Dar, să revenim la evanghelia de astăzi care ne vorbeşte despre Ioan Botezătorul, primul dintre prietenii "Mirelui Cristos" (cf. In 3,29), care a dat mărturie despre lumină (cf. In 1,8), care a dat "glas" Cuvântului divin (cf. In 1,23), şi să nu uităm că şi noi suntem "prietenii săi" (cf. In 15,15) şi ca atare avem şi noi privilegiul de a fi "martori" şi "glas" ai lui Isus. Lecturile biblice de astăzi ne spun că Ioan a fost martor şi glas, Isaia a fost martor şi glas, Maria dusă în vizită la Elisabeta a fost martor şi glas, Elisabeta a fost martor şi glas, Paul a fost martor şi glas. Toţi eroii credinţei din Scripturi şi din istoria Bisericii au fost martori şi glas ai lui Isus. Deci, şi unul fiecare dintre noi trebuie să fim martori şi glas ai lui Isus. Şi asta nu oricum, ci cu bucurie, căci aşa cum spune cântarea religioasă, "nu poţi să nu vorbeşti de cel care-l iubeşti" (cf. 1Pt 2,9).

Întreaga noastră viaţă trebuie să fie încadrată în îndemnurile sfântului Paul din lectura a doua de astăzi (cf. 1Tes 5,15-24). Dacă este vorba de a ne bucura, aceasta trebuie să fie întotdeauna; dacă este vorba de a ne ruga, aceasta trebuie să fie fără încetare; dacă este vorba de a aduce mulţumiri, acestea trebuie să fie pentru toate lucrurile primite! Credinţa ne permite să-i mulţumim Domnului chiar şi pentru ceea ce ne pare supărător.

"Bucuraţi-vă totdeauna" (1Tes 5,16). Creştinii trebuie să fie ca privighetorile care cântă mereu, cântă şi când este senin, cântă şi când este înnorat. Când vin norii, vântul şi ploaia, celelalte păsări încetează de a mai cânta, dar privighetorile continuă să cânte. Ele cântă pe soare şi linişte, dar cântă şi pe nori cu furtună. Bucuria unui creştin nu trebuie să depindă de împrejurările plăcute sau neplăcute. Bucuria trebuie să fie întemeiată pe Isus care acum locuieşte în inima lui prin credinţă, dar şi pe Isus care va veni într-o zi nu prea îndepărtată să-l ia cu sine în bucuriile paradisului. Scopul credinţei este acela de a oferi creştinului motive de bucurie în orice situaţie. De aceea sfântul Paul ne îndeamnă astăzi: "Bucuraţi-vă totdeauna" (1Tes 5,16).

"Rugaţi-vă fără încetare" (1Tes 5,17). Un preot american povestea că în satul său natal de mai mulţi ani la rând nici un suflet nu mai căuta mântuirea, iar tineretul trăia într-o indiferenţă totală. Într-un loc, la marginea satului, locuia însă un fierar credincios înaintat în vârstă; el se bâlbâia atât de tare, încât ţi se făcea milă când îl auzeai vorbind. Într-o zi, pe când el era singur la fierăria lui, întristat de faptul că în satul lui oamenii se răciseră pentru Dumnezeu, a găsit de cuviinţă să închidă atelierul, iar după-amiaza aceea s-o folosească în rugăciune către Dumnezeu. S-a rugat fierbinte, şi Dumnezeu a ascultat strigătul acestui om bâlbâit. După rugăciune s-a dus plin de încredere la preot şi i-a spus că duminică vor veni mulţi oameni la slujbă. Când s-a apropiat ora pentru Liturghie au venit atât de mulţi oameni că biserica a ajuns neîncăpătoare. A fost o lucrare minunată. Multe suflete au fost puse în mişcare când fierarul acela credincios a început să stea pe genunchi rugându-se stăruitor Domnului. Rugăciunea fierbinte, făcută cu credinţă, are o mare putere (cf. Iac 5,16). Când ne-am rugat ultima dată pentru credinţa noastră şi a semenilor?

"Aduceţi mulţumiri pentru toate" (cf. 1Tes 5,18). Părintele Alois Chiavarino, în cartea sa: "Cea mai mare comoară ", ne spune că prin participarea la sfânta Liturghie şi la sfânta Împărtăşanie, înălţăm lui Dumnezeu cea mai perfectă rugăciunea de adoraţie, de laudă, de mulţumire, de iertare şi de cerere. Cum preţuim noi sfânta Liturghie, unde Cristos ne întâlneşte şi ne fericeşte?

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.