Vatican: Celebrarea Vesperelor şi a Te Deum-ului de mulţumire pentru sfârşitul anului. Omilia Sfântului Părinte Francisc

Bazilica Vaticană

Joi, 31 decembrie 2017

„Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4,4). Această celebrare de seară respiră atmosfera plinătăţii timpului. Nu pentru că suntem în ultima seară din anul solar, dimpotrivă, ci pentru că credinţa ne face să contemplăm şi să simţim că Isus Cristos, Cuvânt făcut trup, a dat plinătate timpului lumii şi istoriei umane.

„Născut din femeie” (v. 4). Prima care a experimentat acest sentiment al plinătăţii dăruite de prezenţa lui Isus a fost chiar „femeia” din care el s-a „născut”. Mama Fiului întrupat, Mamă a lui Dumnezeu. Prin ea, ca să spunem aşa, a apărut plinătatea timpului: prin inima sa umilă şi plină de credinţă, prin trupul său în întregime impregnat de Duh Sfânt.

De la ea Biserica a moştenit şi moşteneşte încontinuu această percepţie interioară a plinătăţii, care alimentează un sentiment de recunoştinţă, ca unic răspuns uman demn de darul imens al lui Dumnezeu. O recunoştinţă mistuitoare care, pornind de la contemplarea acelui Prunc înfăşat în scutece şi pus într-o iesle, se extinde la tot şi la toţi, la lumea întreagă. Este un „mulţumesc” care reflectă harul; nu vine de la noi, ci de la el; nu vine de la eu, ci de la Dumnezeu, şi implică eu-l şi noi-ul.

În această atmosferă creată de Duhul Sfânt, noi înălţăm către Dumnezeu aducerea de mulţumire pentru anul care se apropie de sfârşit, recunoscând că tot binele este dar al său.

Şi acest timp al anului 2017, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit integru şi sănătos, noi, umanii, l-am irosit şi l-am rănit în atâtea moduri cu fapte de moarte, cu minciuni şi nedreptăţi. Războaiele sunt semnul flagrant al acestui orgoliu recidivist şi absurd. Dar sunt aşa şi toate micile şi marile ofense aduse vieţii, adevărului, fraternităţii, care provoacă multiple forme de degradare umană, socială şi ambientală. Pentru toate acestea vrem şi trebuie să ne asumăm responsabilitatea noastră în faţa lui Dumnezeu, a fraţilor şi a creaţiei.

Dar în această seară prevalează harul lui Isus şi reflexia sa în Maria. Şi de aceea prevalează recunoştinţa, pe care, ca episcop de Roma, o simt în suflet gândindu-mă la oamenii care trăiesc cu inimă deschisă în acest oraş.

Am un sentiment de simpatie şi de recunoştinţă faţă de toate acele persoane care în fiecare zi contribuie cu gesturi concrete mici, dar preţioase, pentru binele Romei: încearcă să-şi facă datoria cât mai bine, se mişcă în trafic cu criteriu şi prudenţă, respectă locurile publice şi semnalează lucrurile care nu merg, sunt atenţi faţă de persoanele bătrâne sau aflate în dificultate, şi aşa mai departe. Acestea şi alte mii de comportamente exprimă concret iubirea faţă de oraş. Fără discursuri, fără publicitate, dar cu un stil de educaţie civică practicată în cotidian. Şi astfel cooperează în tăcere la binele comun.

La fel simt în mine o mare stimă faţă de părinţi, învăţători şi toţi educatorii care, tot cu acest stil, încearcă să-i formeze pe copii şi pe tineri la simţul civic, la o etică a responsabilităţii, educându-i să se simtă parte, să se îngrijească, să se intereseze de realitatea care-i înconjoară.

Aceste persoane, deşi nu apar la ştiri, sunt cea mai mare parte a oamenilor care trăiesc la Roma. Şi între ei nu puţini se află în condiţii de lipsuri economice; şi totuşi nu se plâng, nici nu nutresc resentimente sau supărări, ci se străduiesc să facă în fiecare zi partea lor pentru a îmbunătăţi un pic lucrurile.

Astăzi, în aducerea de mulţumire lui Dumnezeu, vă invit să exprimăm şi recunoştinţa faţă de aceşti artizani ai binelui comun, care iubesc oraşul lor nu prin cuvinte ci prin fapte.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.