Portarul lui Dumnezeu

La Detroit beatificarea capucinului Francesco Solano Casey

De Carlo Calloni

Postulator general al fraţilor minori capucini

Primul fericit din ordinul fraţilor minori capucini din Statele Unite ale Americii: este Francesco Solano Casey, preot din provincia Calvary, care este ridicat la cinstea altarelor de cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, reprezentându-l pe papa Francisc, sâmbătă 18 noiembrie 2017, la Detroit. În spiritualitatea sa strălucesc în mod special virtuţile îndrăgite de sfântul Francisc de Assisi şi pe care capucinii au ştiut să le reinterpreteze şi să le repropună în situaţiile schimbate ale timpului şi ale locurilor: umilinţă, simplitate, sărăcie, răbdare, bucurie, iubire faţă de Cristos şi faţă de aproapele. Virtuţi puse în slujba ascultării şi a consolării.

Bernardo (Francesco Solano) Casey, al şaselea din cei şaisprezece copii, s-a născut la Prescott în Wisconsin la 25 noiembrie 1870 din Bernard James Casey şi Ellen Elisabeth Murphy, ţărani de origine irlandeză. După ce a terminat şcolile inferioare, a întreprins diferite ocupaţii: zilier agricol, tăietor de lemne, mecanic, electrician, paznic la închisoare, vatman de tramvai. Cu un caracter puternic şi volitiv, era înzestrat cu un profund spirit altruist şi cu o plăcută doză de bună dispoziţie. În 1892, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, a intrat în seminarul diecezan din Milwaukee şi nefiind în măsură să plătească taxa întreagă, s-a angajat ca frizer printre colegii săi. Din cauza vârstei sale care nu mai era tânără şi a unei slabe pregătiri de bază, a întâlnit mari dificultăţi în studii, aşa încât după cinci ani de seminar superiorii l-au sfătuit să abandoneze ideea preoţiei sugerându-i să devină călugăr. Bernardo a acceptat sfatul lor cu umilinţă şi încredere, rugându-l pe Domnul să-i indice voinţa sa. Fratele mai mic Eustrachio Vollmer l-a încurajat să se prezinte la un convent de fraţi minori sau de capucini, această ultimă indicaţie care nu l-a entuziasmat mult pe Bernardo. De fapt, printre capucini se vorbea mai mult germană, fiind de limbă germană fondatorii provinciei de Calvary în 1857. Şi în afară de asta nu-l atrăgea faptul de a trebui să poarte barbă toată viaţa. Totuşi a făcut cere fie la fraţii minori fie la fraţii capucini. În ajunul solemnităţii Neprihănitei Zămisliri din 1896, la sfârşitul novenei, a înţeles că Domnul îl chema să intre la capucinii din Detroit. La 14 ianuarie 1897 începea astfel noviciatul său în conventul "Sfântul Bonaventura", unde primea numele de Francesco Solano.

După ce a terminat noviciatul a reluat studiile de teologie în seminarul capucinilor din Milwaukee. Limbile folosite pentru predare, germana şi latina, nu i-au uşurat desigur învăţarea, dar în pofida acestei dificultăţi superiorii au decis să-l hirotonească preot după cuvintele directorului de studii: "Îl vom hirotoni pe fratele Francesco Solano şi ca preot el va fi pentru oameni un fel de paroh de Ars". Astfel, la 24 iulie 1904 a primit hirotonirea sacerdotală ca "preot simplex", cu clauza de a nu spovedi şi de a nu predica în public. Limitare primită de el cu spirit de credinţă şi mare umilinţă.

Imediat după hirotonirea sacerdotală a început marea aventură a fratelui Francesco Solano "preot simplex" sau, cum el semnează adesea scrisorile sale, "homo simplex", în slujire totală a fraţilor şi a oamenilor mai săraci şi nevoiaşi care se apropiau de convent în căutare de ajutor. Prima ascultare l-a dus în fraternitatea din Yonkers (1904-1918), ca sacristan şi asistent al femeilor care se îngrijeau de curăţenia bisericii. După aceea a fost transferat la Manhattan (1918-1924), portar şi promotor al operei serafice a sfintelor liturghii pentru ajutorarea misiunilor capucinilor. Această activitate, care putea să pară o simplă înregistrare administrativă, a fost transformată de fratele Francesco Solano în promovare a participării la liturghie, a animării misionare şi a necesităţii rugăciunii pentru cei răposaţi. Înscriind în registru numele donatorului adnota şi intenţiile sale particulare. Oamenii simpli au înţeles că fratele Francesco Solano nu era un funcţionar, ci unul care-i primea, îi asculta, purta durerile tuturor în rugăciunea sa către Domnul. Şi roadele n-au lipsit. Era ocupat toată ziua să asculte, să consoleze, să instruiască, să însoţească atâtea persoane. Din 1923, din ascultare faţă de superior, a ţinut un registru unde oamenii notau harurile primite, remarcând că acestea erau rod al rugăciunii, al participării la liturghie, al celebrării sacramentelor. Aşa obişnuia să repete multora care au primit un har că "totul era posibil pentru cel care avea credinţă în Dumnezeu, în bunătatea sa, în milostivirea sa, în mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, capodopera lui Dumnezeu".

La 1 august 1924, fratele Francesco Solano primea o nouă ascultare în conventul "Sfântul Bonaventura", la Detroit, cu funcţia de ajutor de portar. Aici a rămas până în 1945. Cu trecerea timpului, soneria de la poartă suna cu frecvenţă mai mare şi mereu pentru că vreunul cerea să vorbească cu ajutorul de portar. În această perioadă a primit sarcina de a prezida funcţiunea binecuvântării bolnavilor, binecuvântare numită a "sfântului Mauro", cu relicva sfintei cruci. Fratele Francesco Solano petrecea chiar zece ore pe zi la poartă, fără a-şi acorda niciodată o pauză sau o vacanţă, exercitând apostolatul său cu un cuvânt bun, caritate, răbdare, jovialitate şi ascultare. În momentul marii crize din anii douăzeci din secolul trecut, timp de lipsuri şi de foame pentru mulţi, fratele Francesco Solano a fost destinat la Detroit. Contactul cu realitatea dură a celui care nu are de mâncare l-a transformat, mai bine s-ar spune, l-a dezvăluit în trăsătura sa cea mai puternică: a-i primi pe săraci la poarta conventului cu respectul cel mai mare în sacralitatea persoanei lor. N-a întrebat niciodată de unde proveneau, dacă erau catolici sau nu, dacă aveau nevoie cu adevărat: i-a tratat pe toţi cu compasiune şi sensibilitate dând fiecăruia ceea ce era dat şi altora, fără favoritisme, fără parţialitate. În el săracul găsea prietenul şi confidentul, fără frica de a se arăta în propria lipsă sau neajuns, experimentând că nu este judecat şi nici compătimit, ci că este înţeles, ajutat şi sprijinit. Fratele Francesco Solano, la rândul său, ştia bine că ceea ce putea să dea săracului nu era decât rodul altora, era caritatea altora care trecea prin mâinile sale, dar asta nu-l făcea să fie orgolios sau să se simtă stăpân al celuilalt.

La 21 iulie 1945 a primit ascultarea de a părăsi fraternitatea din Detroit şi de a se transfera la Brooklyn (1946-1946). Transferarea devenise necesară pentru a ocroti sănătatea. Avea de acum 75 de ani şi astfel superiorii s-au gândit să-i reducă slujirea transferându-l la fraternitatea din Huntington (1946-1956), loc liniştit la ţară în Indiana. Însă sănătatea sa se deteriora lent şi după repetate internări într-un spital la Detroit, superiorii au considerat că e bine să-l transfere definitiv în conventul "Sfântul Bonaventura", unde a murit la 31 iulie 1957, la vârsta de 87 de ani.

(După L'Osservatore Romano, 18 noiembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.