Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Pia Luciani: "Va fi fericit, dar pentru mine rămâne mereu unchiul Albino"

De Salvatore Cernuzio

"Suntem bucuroși. Este cu adevărat o onoare". Este concisă Pia Luciani, nepoată a lui Albino Luciani, trecut în istorie ca Ioan Paul I, comentând decretul Congregației Cauzelor Sfinților care proclamă "trăirea eroică a virtuților" din partea unchiului. După aceea, la întrebarea despre ce a reprezentat această ilustră rudă pentru ea, prima fiică a iubitului frate Edoardo, și pentru familia sa, face o pauză de tăcere și se lasă dusă la nenumărate amintiri. "A fost un al doilea tată", spune ea. Și ceea ce oamenii au văzut pe tronul lui Petru pentru numai 33 de zile era aceeași figură care-i vizita pe cei doisprezece nepoți, pe care nu-i "învăța niciodată la catedră", ci prezenta istorii, povești sau chiar glume din care să scoată o morală îndemnându-i mereu să fie "eutrapelici".

Scuzați-mă, ce înseamnă?

Asta ne întrebam și noi... Este un cuvânt grec, înseamnă a arăta veselie altora, a găsi partea bucuroasă și chiar jucăușă în toate lucrurile, pentru că ne spunea: "Când lucrurile merg rău, niciodată nu merg rău de tot. Există mereu o soluție". El a studiat mult greaca și uneori îi "scăpau" aceste cuvinte, chiar dacă în general se străduia să fie cât mai simplu posibil în așa fel încât să ajungă la toți.

Chiar prea simplu, cum a criticat o anumită presă a epocii...

Să nu vorbim despre asta. El se îngrijea foarte mult de fiecare frază, de fiecare cuvânt din discursurile sale și din scrierile sale. Odată am rămas să dorm la el când încă mai era patriarh de Veneția și l-am găsit dimineața foarte devreme - a fost mereu un stahanovist al muncii - în capelă. Avea o foaie în mână. Mi-a spus: "De rugat m-am rugat, acum încerc să termin discursul pentru mâine. Mi-e frică să nu fie destul de simplu". Am cerut să-l citesc și am comentat: "Unchiule, este foarte comprehensibil". "Dar tu ai o licență în litere, nu pot să am încredere în tine", mi-a răspuns. El voia să ajungă la toți și acest efort al simplității l-a costat scump. Încă îmi amintesc de acele articole în care se spunea că Biserica a căzut în jos, cardinalii au ales un paroh de la țară, un țăran, semianalfabet... M-am gândit: sărmanul unchi, uite cum îl tratează! El care a studiat și care ar folosi cuvinte ca "eutrapelia".

Acele critici pe când era în viață au cedat după aceea pasul filonului de literatură noir dezlănțuit imediat după moartea sa neprevăzută.

Este o rușine, oameni care au speculat pentru a câștiga bani. Printre ziare și cărți au vândut de toate. Din fericire acum cartea foarte bună a vice-postulatoarei Stefania Falasca, după o muncă făcut timp de mulți ani, aruncă scânteieri de lumină și de adevăr asupra întregii situații. Desigur, vor mai exista neînduplecați care nu-l vor accepta. Și acum circulă voci care toate sunt supoziții în care unchiul nu este deloc implicat. Așa cum nu este deloc implicat în răul care transpare din anumite fiction dedicate lui unde se vorbește despre secretarul de stat, Jean Villot, ca acela care a pus la cale moartea sa. În schimb erau foarte legați între ei. După alegere, Villot a prezentat demisia și unchiul l-a chemat spunând: "Eminență, nu vă face plăcere să lucrați cu noul papă?". "Cred că noul papă are dreptul să-și aleagă colaboratorii. Și după aceea eu sunt bătrân și aș vrea să-mi termin zilele într-o abație în Franța". "Așadar, Eminență, vă rog să binevoiți să rămâneți până când voi găsi pe cineva să vă înlocuiască la înălțimea dumneavoastră". Îmi amintesc și că, după moartea sa, Villot a cerut să cumpere o mașină veche cu care obișnuia să se plimbe prin Grădinile Vaticane cu papa pentru a vorbi despre lucruri rezervate. După cum vedeți, realitatea a fost adesea răsturnată.

În schimb care era raportul dintre Luciani și fratele, adică tatăl dumneavoastră?

Erau frați dar și prieteni. Două caractere diferite care se compensau unul cu altul. Tata fusese în război, era mai dur, dar amândoi se caracterizau prin bunătate sufletească și prin generozitate. Tatăl meu s-a dedicat politicii, nu pentru a "face politichie" ci pentru a face bine oamenilor. Și cel care l-a convins a fost fratele său Albino care-i spunea: "Avem îndatoriri și responsabilități față de oameni".

Voi rudele ați rămas pe margine în acești ani atât cât privește o dezmințire a diferitelor ipoteze ale morții cât și procesul de beatificare. De ce?

A fost o alegere. Nu voiam să ne băgăm nasul în lucruri care păreau că nu ne revin. N-am făcut niciodată presiune nici asupra procesului pentru că nu era corect să facem asta, chiar dacă inițial faptul de a nu fi adoptat o "cale preferențială" ca pentru Wojtyła ne-a întristat un pic. În sensul că această încetineală ni se părea o lipsă de încredere față de unchi. În schimb a fost pozitiv.

În ce sens?

Anii de studiu și aprofundare au construit imaginea corectă a lui Albino Luciani și nu acea interpretare despre un sărman care a murit sub povara responsabilităților și așa mai departe. Unchiul meu era de factură foarte diferită: era un om cu mare cultură, cu mari speranțe și mare iubire față de Biserică și față de alții. Încerca să trăiască după Evanghelie și în sărăcie. Mai ales în sărăcie. Vă povestesc un lucru...

Vă rog

Când mergeam la Veneția, sora Celestina, una dintre colaboratoare, îmi spunea: "Domnișoara Pia, spuneți-i unchiului să cumpere ciorapi noi, m-am săturat să le cos găurile". "Dar de ce nu-i spuneți dumneavoastră?". "Am încercat deja și știți ce mi-a răspuns? Dar, nu, sora Celestina, dumneavoastră sunteți așa de pricepută încât sunt sigur că ați reuși să coaseți și aceste găuri. Hai că mai economisim niște bani și îi dăm săracilor". Așa era. Și ca papă. dacă avea ceva, dădea altora, era bun cu toți. Și simpatic, știți? Crea veselie. Eu îl am mereu aici în fața mea.

Acum veți putea să-l rugați ca fericit...

Fac asta deja de mult timp. Oricum pentru mine rămâne mereu unchiul Albino. Fiind nepoata cea mai mare - am 71 de ani, sunt bătrânică - am avut ocazia să-l cunosc mai mult timp. Îmi repeta mereu că eram "conducător alpinist" și că dacă mă voi comporta bine, toți ceilalți frați și surori mă vor urma. Chiar și atunci când ajungeam la Roma, mergeam adesea să-l vizitez. Ultima dată a fost cu zece zile înainte de moarte; mi-a spus: "N-am loc în agendă, însă aș vrea să te văd. Dacă nu te deranjează că în timp ce mănânc eu lucrez, te-aș invita la prânz". Am mers acolo, l-am găsit senin, înconjurat de colaboratori. Mi-a spus că are mult de lucru și că un singur lucru dorea să-l rezolve: să delege cât mai mult posibil diferitele activități de conducere așa încât să aibă mai mult spațiu pentru a se dedica apostolatului, pastorației.

În schimb, după nici două săptămâni, a murit...

Imaginați-vă cu ce inimă am primit acea știre. Singura care l-a văzut pe patul de moarte a fost verișoara mea Lina care era la Roma. Eu am fost prima rudă care a fost anunțată. Mi-au spus că a murit cu niște foi în mână. Imediat oamenii au început să spună: cine știe ce era scris pe acele foi! Erau foi de lucru, știam asta, el era un stahanovist: se trezea în zori pentru a se ruga și apoi începea lucrul. Dormea maxim un sfert de oră după-amiază, apoi seara la 20.00 adresa "noapte bună", dar lua mereu cu el ceva de citit sau de semnat. De la Veneția, nereușind să facă asta la timp, a spus să i se trimită cărțile foarte multe și alte documente; secretarul său, părintele Mario Senigaglia mi-a spus odată: "Unchiul dumneavoastră deja planificase tot pontificatul său".

Și ce tip de pontificat avea să fie?

Mie nu-mi place să mă gândesc oare ce s-ar fi întâmplat. Cu siguranță a murit foarte repede, dar în mod evident Providenței îi erau suficiente acele 33 de zile. Eu cred asta, m-a învățat el. Gândiți-vă că înainte cu doi ani, după o călătorie în Brazilia s-a întors cu un cheag de sânge în vena ochiului și povestea răzând că medicul i-a spus că, dacă acest cheag de sânge s-ar fi oprit în altă parte, ar fi murit. "Unchiule, dar de ce râzi?". "Pentru că aceasta este providența lui Dumnezeu". De fapt, putea să moară deja cu doi ani înainte și nu s-a întâmplat. Avea o misiune de îndeplinit și, chiar dacă numai într-o lună, cred că a îndeplinit-o bine. Demonstrează asta faptul că și astăzi sunt oameni care vorbesc despre el, că îl amintesc, că sunt tineri cărora le este sete să-l cunoască așa cum observ pe Facebook și Twitter unde îmi scriu foarte mulți.

(După Vatican Insider, 9 noiembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
 


lecturi: 28.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat