Privire misionară

Pentru a înţelege "Amoris laetitia"

De cardinal Marc Ouellet

Titlul exortaţiei apostolice post-sinodale a papei Francisc, Amoris laetitia: Bucuria iubirii, conţine în două cuvinte totalitatea mesajului. Asociază bucuria şi iubirea drept cele două părţi ale uneia şi aceleiaşi medalii marcate de sigiliul Sfintei Treimi, "mister din care provine orice iubire adevărată" (63). Alegând acest titlu, Sfântul Părinte atestă credinţa sa în iubirea umană generată de iubirea divină şi pătrunsă de har, până acolo încât în aceste pagini este celebrată ca o reflexie imperfectă dar autentică a Sfintei Treimi: "Dumnezeul Treime este comuniune de iubire, iar familia este reflexia sa vie" (11).

Să ţinem cont de această viziune biblică şi teologică ce străbate întregul document pentru că îi garantează profunzimea, originalitatea şi interpretarea corectă în faţa reducţiilor de sens impuse de lecturi superficiale. "Bucuria iubirii" revelează cu mărime mai mare bogăţiile antropologiei trinitare ca răspuns la provocările urgente ale culturilor fără Dumnezeu şi fără bucurie. Propune o confruntare serioasă cu schimbarea antropologică pe care o trăim, indicând calea eficace a noii evanghelizări.

Intenţia mea este de a ilustra această linie directoare a exortaţiei apostolice Amoris laetitia, care răspunde la o căutare arzătoare a Bisericii după Conciliul al II-lea din Vatican, oferind nu numai o viziune plină de speranţă, ci şi o metodă pastorală profund reînnoită şi adaptată situaţiei cuplurilor şi familiilor din timpul nostru. Merită de citit şi de recitit această lungă meditaţie care merită atenţie mai mare faţă de conţinuturile sale decât faţă de dezbaterea publică despre punctele controversate.

Provocarea unei recitiri

Măsurată după metrul reacţiilor contrastante care au urmat după publicarea sa, exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia s-a impus atenţiei publicului, făcându-i pe unii să se bucure, pe alţii să se indispună, însă fără a lăsa indiferent pe nimeni. Unii au văzut în ea în sfârşit vestea bună a unei deschideri, oricât de mică ar fi ea, spre un acces la sacramente pentru persoanele divorţate şi recăsătorite; alţii s-au plâns de o asemenea deschidere care riscă, după părerea lor, să instaureze o ruptură de învăţătura şi disciplina tradiţională a Bisericii catolice. Capitolul 8 care tratează despre aceste probleme a atras atenţia generală imediat şi, după aşteptările cititorilor, a furnizat o cheie de interpretare a documentului în ansamblul său, evaluat prin urmare de unii fericit şi binevenit şi de alţii ambiguu şi riscant¹.

Dincolo de această primă privire condiţionată de presiunea mediatică asupra celor două sinoade despre familie (2014-2015), mulţi cititori mai puţin prăpăstioşi şi-au dat seama despre un text amplu şi complex, mult mai profund şi bogat în potenţialitate decât lasă să se prevadă prima interpretare. Însuşi papa Francisc a furnizat chei de lectură care invită la o reluare integrală a mesajului din Amoris laetitia pentru a nu-i pierde sensul. El a indicat capitolele 4 şi 5 despre iubire drept centru al documentului, care trebuie să fie citit în ansamblul său pentru a percepe bine limitele şi importanţa unor orientări pastorale comentate pe larg dar uneori scoase din contextul lor imediat. Pe scurt, după entuziasmul prevalent în momentul publicării sale trebuie să urmeze o pauză de reflecţie, de recitire şi de aprofundare pentru a-i aprecia valoarea şi a-i asigura corecta punere în practică. Multe conferinţe episcopale au făcut deja publice orientări mai precise pentru contextul lor, determinaţi de dorinţa de claritate şi de respectare a exigenţelor înculturării.

Un exerciţiu de acest gen mi se pare deosebit de necesar şi urgent în Canada, unde se constată o diferenţă deschisă între învăţătura oficială a Bisericii şi viaţa cuplurilor şi a familiilor; această cezură s-a lărgit progresiv după Conciliul al II-lea din Vatican, sub influenţa unei culturi a contracepţiei, a divorţului şi a avortului, până acolo încât ţara noastră se distinge în contextul mondial prin legislaţiile sale despre avort fără restricţii, eutanazie, pseudo-căsătorie între persoane de acelaşi sex, sinucidere asistată, şi cine ştie ce altceva, care reflectă ceea ce sfântul Ioan Paul al II-lea a deplâns ca semne ale unei "culturi a morţii". Adăugăm că în acest context, intervenţiile magisteriului cu privire la familie, de exemplu enciclica Humanae vitae şi exortaţia apostolică Familiaris consortio, au primit o acceptare lâncedă, dacă nu chiar o disensiune tăcută din partea teologilor şi păstorilor, lucru care n-a favorizat punerea lor pastorală în practică. Aceste lucruri, care din nefericire nu sunt exclusive ale ţării noastre, caracterizează atitudinile predominante din toate societăţile occidentale secularizate. Ele ne constrâng la o reflecţie serioasă şi mai ales să realizăm "convertirea pastorală" pe care o recomandă papa Francisc, dacă se vrea propunerea "bucuriei Evangheliei" şi a "evangheliei familiei" în dialog cu realităţile sociale de astăzi.

Amoris laetitia reprezintă după părerea mea punctul fundamental al acestei convertiri, după orientarea generală din Evangelii gaudium, rod al muncii obositoare a sinoadelor din 2014 şi 2015, unde s-a luat act despre schimbările culturale în desfăşurare şi s-au străduit să adapteze pastoraţia mergând dincolo de critica amară şi sterilă a diferitelor derive seculariste contemporane. În această privinţă, papa Francisc dă exemplu înmulţind intervenţiile sale în mass-media populare, predicând cu gesturile sale de apropiere şi de compătimire, atent mereu la demnitatea fiecărei persoane, dar mai ales la condiţia celor mai săraci, conştient că pentru a evangheliza lumea de astăzi trebuie să fie iubită şi să se ajungă la ea în valorile sale, chiar dacă acestea sunt întunecate de ideologii contrare creştinismului.

De aici tonul constructiv din Amoris laetitia, limbajul său incisiv şi speranţa activă care emană din ea pentru a încuraja familiile şi a reîntemeia pastoraţia familiei. "Bucuria iubirii" propusă de papa Francisc femeilor şi bărbaţilor de astăzi are cu ce să însufleţească şi să întărească toate familiile, dar tinde mai ales să relanseze misiunea familiei ca Biserică familială proclamând frumuseţea sa şi harul care locuieşte în ea. Istoria va premia fără îndoială în măsură mai mare contribuţia sa la pastoraţie cu atitudinile pe care el le propune şi metoda de însoţire şi discernământ, care vor să ajungă la aspiraţii şi să respecte trăirea destul de diversificată a cuplurilor şi familiilor de astăzi. Papa Francisc afirmă încă de la început cu părinţii sinodali care la contemporanii noştri, în pofida numeroaselor semne de criză a căsătoriei, "«dorinţa de familie rămâne vie, în special printre tineri, şi motivează Biserica»" (1).

Pentru o corectă hermeneutică

Aşadar trebuie să recitim Amoris laetitia într-un spirit de convertire pastorală care presupune în primul rând o primire autentică şi lipsită de prejudecăţi a învăţăturii pontificale; în al doilea rând o deschidere la o atitudine schimbată faţă de culturile depărtate de credinţă; în al treilea rând o mărturie convingătoare a bucuriei Evangheliei care provine din credinţa în Persoana lui Isus şi în privirea sa de iubire şi de milostivire asupra oricărei realităţi umane. Hermeneutica practicată de papa însuşi porneşte de la Cuvântul lui Dumnezeu şi de la privirea lui Isus asupra familiei, pentru a descrie bucuria iubirii într-o perspectivă evanghelică şi realistă, contemplând pe de o parte idealul "trinitar" al Iubirii, primatul şi eficacitatea harului şi a carităţii în viaţa cuplului, dar, pe de altă parte, şi caracterul gradual şi progresiv al experienţei umane a iubirii, condiţionările sale culturale, fragilităţile sale şi realizările sale imperfecte. O astfel de perspectivă presupune o antropologie personalistă a iubirii înrădăcinată solid în Sfânta Scriptură, precum şi pedagogie corespunzătoare care imită răbdarea lui Dumnezeu, apropierea sa grijulie de rănile fiilor săi şi mai ales milostivirea sa.

Pentru a spune ca Francisc însuşi, "cele două capitole centrale sunt consacrate iubirii" şi conţin reflecţiile cele mai importante cu privire la propunerea originală a papei pentru a prelungi şi a completa învăţătura Bisericii în această privinţă. Aceste pagini de intensitate deosebită descriu iubirea conjugală şi familială într-un mod care concretizează harul sacramentului căsătoriei. Sprijinindu-se pe "darul" sacramentului care consacră reciproca dăruire totală şi definitivă a soţilor, papa descrie iubirea în familie pornind de la imnul adus carităţii de sfântul Paul, care constituie idealul fiecărui botezat şi îndeosebi al celor care sunt angajaţi pe un drum spre desăvârşirea carităţii conjugale. O asemenea perspectivă, ca să spunem aşa "descendentă", deoarece caritatea provine din har, este completată de o viziune antropologică "ascendentă" inspirată de sfântul Toma de Aquino, care descrie şi iubirea soţilor ca o prietenie, adică o împărtăşire de intimitate care comportă stima şi sprijinul reciproc al persoanelor, dincolo de aspectele propriu-zis conjugale ale unirii lor.

Faptul de a trata în primul rând despre har şi despre caritate nu izolează în planul al doilea natura specifică a iubirii conjugale şi familiale, dimpotrivă, se găseşte în Amoris laetitia o analiză fină a psihologiei iubirii, sentimentelor şi emoţiilor care o însoţesc, a dimensiunilor sale erotice şi pasionale, totul amplificând şi confirmând o antropologie trinitară a iubirii care integrează în mod explicit rezultatele doctrinale ale fericitului Paul al VI-lea cu privire la deschiderea iubirii conjugale spre viaţă (Humanae vitae), precum şi nucleul esenţial al catehezelor sfântului Ioan Paul al II-lea despre "teologia trupului", îndeosebi caracterul propriu-zis nupţial înscris în dinamica iubirii şi complementaritatea fizică şi spirituală a bărbatului şi a femeii. Ne vom întoarce la asta mai înainte cu privire la imaginea lui Dumnezeu în om, care foloseşte de suport doctrinal pentru toată această pastoraţie a familiei pe drum.

Cheia pastoraţiei familiale: educaţia la iubire

Propunerea entuziastă şi realistă a iubirii conjugale şi familiale în exortaţia apostolică Amoris laetitia ar fi iluzorie şi inutilă fără accentul puternic pus pe educaţie. Intenţia papei Francisc este de a oferi o autentică antropologie a educaţiei la autentica iubire, care este o realitate fundamentală care se trăieşte în timp şi în durată, care cere un proces de creştere şi maturizare bine marcat şi însoţit, pentru ca iubirea să fie înţeleasă şi trăită ca o realitate mult mai frumoasă şi profundă decât o trecătoare emotivă istorie de iubire. Această educaţie se bazează pe planul lui Dumnezeu care revelează cum omul este creat după chipul său, bărbat şi femeie, pentru a reflecta iubirea sa cu angajarea definitivă şi dăruirea totală a persoanelor într-o "comunitate de viaţă şi de iubire" (GS 48) care constituie o celulă de bază a Bisericii, Trup şi Mireasă a lui Cristos. Educaţia la iubire se înscrie astfel în cadrul familiei, Biserică familială, care include transmiterea credinţei, însuşirea virtuţilor umane şi creştine, educaţia sexuală, însoţirea logodnicilor şi pregătirea lor adecvată la căsătoria sacramentală printr-un autentic catecumenat, pentru ca ei să descopere înrădăcinarea căsătoriei lor sacramentale în consacrarea lor baptismală.

În acest cadru de dialog, viitorii soţi sunt însoţiţi de persoane cu experienţă pe un drum de maturizare a iubirii, caracterizat de descoperirea celuilalt aşa cum este, de acceptarea diferenţelor, de respectul şi deschiderea reciprocă, pentru a se înţelege mai bine, pentru a se ajuta, a se ierta şi a reîncepe când apar neînţelegeri şi invită să trăiască faze de creştere şi de aprofundare a iubirii. Papa Francisc sprijină această pedagogie pe determinate principii de bază pe care le reia constant în diferite contexte, cum ar fi "timpul este superior spaţiului", "totul este superior părţii", "realitatea este mai importantă decât ideea", permiţând să se întemeieze o eficace pastoraţie a însoţirii care o imită pe cea a lui Dumnezeu, deci impregnată în întregime de milostivire, de răbdare, de claritate cu privire la adevăr şi iubire, dar şi de realism în faţa limitelor umane, de deschidere la recunoaşterea valorilor şi la asumarea lor progresivă cu decizii de conştiinţă ale căror multiple condiţionări culturale noi le cunoaştem mai bine astăzi. De aici este necesar şi exigent să se ţină cont de proliferarea cuplurilor aflate în situaţii "iregulare", care sunt cufundate într-o cultură hedonistă şi relativistă care le împiedică să recunoască pe deplin deficitul moral şi sacramental al stării lor.

Elementele convertirii pastorale

Deci păstorii sunt invitaţi la o convertire a privirii şi la o atitudine de primire care, ţinând mereu în vedere idealul creştin al iubirii conjugale şi familiale, se străduieşte să valorizeze binele deja existent în viaţa persoanelor şi să le însoţească progresiv spre un răspuns mai complet la planul lui Dumnezeu cu privire la viaţa lor. Asta presupune: 1? să se vadă valorile trăite concret în diversitatea situaţiilor; 2? să se însoţească persoanele în căutarea adevărului şi în respectivele lor alegeri morale; 3? să se discearnă paşii de făcut pentru a trăi în plinătate sacramentul primit deja, sau pentru a merge pas după pas spre primirea sa înţeleaptă şi rodnică, sau pentru a reglementa o situaţie obiectiv iregulară dar nu întotdeauna imputabilă moral.

Convertirea privirii din partea păstorilor constă în a vedea nu numai norma trăită mai mult sau mai puţin perfect, ci "persoana" concretă în tinderea sa spre bine, a valoriza ceea ce ea trăieşte şi a o însoţi în discernământul progresiv al alegerilor posibile pentru o sfinţenie mai mare sau o integrare mai deplină în comunitatea eclezială, oricare ar fi pe de altă parte statusul său public de credincios în regulă, de catecumen aflat pe drum, de botezat îndepărtat, de concubin sau divorţat recăsătorit. Fără această convertire a privirii care valorizează persoana aflată pe drum nu se poate adopta atitudinea pastorală adecvată de primire, de ascultare, de dialog şi de milostivire. Papa îndeamnă la o "convertire misionară" a tuturor în Biserică (201) susţinând în diferite locuri că se câştigă mai mult prin misiune integrând progresiv persoanele aflate în curs de convertire, decât menţinând credincioşii într-o apartenenţă juridic corectă dar adesea superficială (201, 293-295, 305, 308).

A astfel de abordare pastorală este tipic misionară deoarece nu se limitează să verifice conformitatea credincioşilor în privinţa obligaţiilor contractate cu identitatea lor baptismală sau matrimonială; ea constă în a întinde mâna tuturor celor la care se constată o anumită marginalitate sau o totală înstrăinare în raport cu comunitatea. Asta presupune o capacitate de discernământ a seminţelor Cuvântului răspândite în toată creaţia, care sunt tot atâtea puncte de forţă pentru o vestire a evangheliei familiei în toată frumuseţea sa şi exigenţele sale. Asta presupune şi o respectare mai mare a conştiinţei morale a persoanelor şi a complexităţii alegerilor lor (303), ţinând cont mai mult de condiţionările culturale şi obstacolele morale "care limitează capacitatea de decizie" şi prin urmare imputabilitatea greşelilor lor (301-302). Mai mult, formarea conştiinţei corecte şi bine luminate cât priveşte implicaţiile morale ale unei decizii poate să ceară timp şi trebuie deci să fie însoţită de respectarea deciziilor personale, chiar dacă alegerile încă nu sunt complet în linie cu idealul evanghelic învăţat de Biserică.

Îngrijirea pastorală a persoanelor divorţate şi recăsătorite

În această privinţă, capitolul 8 din exortaţia apostolică merită un tratament aparte, dată fiind complexitatea problemelor înfruntate şi însemnătatea anumitor deschideri care comportă o dificultate de interpretare şi de aplicări ale criteriilor călăuzitoare pentru îngrijirea pastorală a cuplurilor divorţate şi recăsătorite. A însoţi, a discerne şi a integra fragilitatea: iată cele trei verbe cheie care constituie tot atâtea orientări pastorale de urmat pentru a trata în mod corespunzător persoanele aflate în situaţie de fragilitate şi a le reconcilia pe cât este posibil cu Dumnezeu şi cu comunitatea eclezială. A însoţi înseamnă a avea încredere în harul care acţionează în viaţa persoanelor, a avea mereu în vedere idealul creştin, dar având în minte şi principiul gradualităţii, care nu înseamnă "gradualitatea legii" ci gradualitatea asimilării valorilor sale din partea subiecţilor care trăiesc realizarea ei concretă². Arta de a discerne situaţiile iregulare face apel la aceleaşi principii şi la cele din teologia morală care permit să se definească situaţiile şi cauzele lor, circumstanţele atenuante, schimbările posibile după conştiinţa morală a persoanelor, cazurile de excepţie ţinând cont de distanţa dintre norma generală şi situaţiile particulare, precum şi posibilitatea de a trăi subiectiv în harul sfinţitor într-o situaţie obiectivă de păcat (301) (305). Asta poate deschide la primirea ajutorului sacramentelor Pocăinţei şi Euharistiei "în anumite cazuri", se spune în notă, fără a generaliza şi fără a banaliza, ci a discerne cu grijă într-o logică de milostivire pastorală. Este vorba de fapt de "excepţii" care nu înseamnă o schimbare a doctrinei sau a disciplinei sacramentale, ci o aplicare mai diferenţiată şi adaptată la circumstanţele concrete şi la binele persoanelor (300). Insistă să spun că orice interpretare alarmistă care denunţă o discontinuitate cu tradiţia, sau laxistă care salută un acces la sacramente în sfârşit permis pentru divorţaţii recăsătoriţi, nu este fidelă faţă de text şi faţă de intenţia Suveranului Pontif. Pe scurt, întregul capitol pune bazele pentru un nou dialog pastoral care poate întări un mare număr de persoane suferinde şi le poate ajuta pe drumul spre o integrare mai bună în comunitate şi o împlinire mai perfectă a vocaţiei lor.

Ce speranţă există în faţa provocărilor actuale?

Privirea de ansamblu a documentului pe care tocmai am dat-o constituie într-un fel încadrarea generală a unei propuneri pastorale a cărei valoare şi potenţialităţi trebuie apreciate acum. Primul său merit este probabil acela de a pune în confruntare cu îndrăzneală şi realism moştenirea biblică şi rezultatele tradiţiei ecleziale cu curentele culturale contrare şi limitele pastoraţiei actuale.

În acest sens, Amoris laetitia este un răspuns la principalele provocări care împiedică înţelegerea şi primirea învăţăturii Bisericii despre familie. Aceste provocări sunt mai întâi culturale, în primul rând "individualismul" aşa de răspândit care se manifestă printre altele cu o anumită "libertate de a alege" fără limită, care "degenerează într-o incapacitate de a se dărui cu generozitate" (33). De aici dificultatea de a înţelege "idealul matrimonial, cu o angajare de exclusivitate şi de stabilitate, (care) ajunge să fie distrus de convenienţele contingente sau de capriciile sensibilităţii" (34). O altă provocare constă în a recunoaşte că "modul nostru de a prezenta convingerile creştine" şi de a trata persoanele cere "o salutară reacţie de autocritică" (36). De exemplu, insistenţa exclusivă într-o anumită perioadă asupra "obligaţiei procreării", sau "idealizarea excesivă a căsătoriei", fără adaosul indispensabil al încrederii în har "n-a făcut în aşa fel încât căsătoria să fie mai de dorit şi atractivă, ci total contrariul" (36).

Alţi factori culturali sunt împotriva viziunii creştine despre familie: eşecul numeroaselor căsătorii, o concepţie pur emoţională şi romantică despre iubire, o afectivitate narcisistă, instabilă şi schimbătoare, o mentalitate anti-natalistă cultivată cu politici coercitive, condiţii materiale nefavorabile şi sărăcia extremă, migraţiile forţate şi îmbătrânirea populaţiei, care comportă noi ameninţări împotriva familiei. La eutanazie şi la sinuciderea asistată (48) se însumează încă multiplele adăugiri, violenţa, abuzurile sexuale, ideologia "gender" impusă pretutindeni, în sfârşit un ultim factor şi nu minor: uitarea lui Dumnezeu în societăţile secularizate. Papa conclude: "Să nu cădem în păcatul de a pretinde să luăm locul Creatorului. Suntem creaturi, nu suntem atotputernici. Creaţia ne precedă şi trebuie să fie primită ca da" (56).

Provocările pe care le-am evocat condiţionează transmiterea evangheliei familiei şi fac mai dificilă întruparea sa, dar nu imposibilă, pentru că spre deosebire de ştiinţele din lume, evanghelia familiei se sprijină pe darul Harului, adică pe Cristos Isus care a reluat proiectul lui Dumnezeu cu privire la familie şi fa făcut din ea o instituţie-cheie a Împărăţiei sale, un sacramente al înseşi Iubirii sale. Este ceea ce explică Amoris laetitia la capitolul 2 pornind de la kerigma morţii şi învierii lui Cristos care restaurează iubirea conjugală şi familială "după imaginea Preasfintei Treimi, mister din care provine orice iubire adevărată" (63). Această vestire nu este numai evocarea unui ideal, este proclamarea unui dar concret şi întrupat care este mai întâi oferit Sfintei Familii de la Nazaret şi care se prelungeşte în fiecare familie locuită de harul lui Cristos. Aşadar papa Francisc subliniază harul sacramentului reluând viziunea cristologică a Conciliului al II-lea din Vatican: "Cristos Domnul «vine în întâmpinarea soţilor în sacramentul căsătoriei» şi rămâne cu ei" (67).

În această lumină, sacramentul căsătoriei manifestă un status mult mai ridicat care nu se reduce nici la "o convenţie socială, un rit gol sau un simplu semn extern al unui angajament" (72). Este un "dar" care nu este un "lucru" sau o "forţă", ci însuşi Cristos care iubeşte Biserica sa şi "face prezentă această iubire în comuniunea soţilor" (73). Toată viaţa lor este sfinţită şi întărită prin harul sacramentului care provine din misterul Întrupării şi al Paştelui. La rândul lor, soţii "sunt chemaţi să răspundă la darul lui Dumnezeu cu angajarea lor, creativitatea lor, rezistenţa şi lupta lor zilnică, dar vor putea mereu să-l invoce pe Duhul Sfânt care a consacrat unirea lor, pentru ca harul primit să se manifeste din nou în orice situaţie nouă" (74).

Această evocare sintetică a sacramentului din partea Sfântului Părinte este completată de amintirea foarte oportună şi pertinentă a anumitor rezultate ale învăţăturii Bisericii, îndeosebi "legătura intrinsecă dintre iubirea conjugală şi generarea vieţii" (68) pe care fericitul Paul al VI-lea a reafirmat-o în enciclica sa Humanae vitae. "Niciun act genital al soţilor nu poate nega această semnificaţie" (80). Papa Francisc se opreşte şi asupra privirii milostive a lui Cristos peste credincioşii care "convieţuiesc sau care au încheiat căsătorie numai civilă sau sunt divorţaţi recăsătoriţi" (78). În această privinţă, el reia cu prudenţă şi determinare îndemnul sfântului Ioan Paul al II-lea adresat păstorilor "de a discerne bine situaţiile" (FC 84) şi de a însoţi cu răbdare şi milostivire spre o realizare mai completă a realităţii sacramentale a căsătoriei.

Imnul adus carităţii conjugale, plinătate a eros-ului

Papa Francisc a consacrat şaptezeci de pagini consideraţiilor despre iubire, circa o treime din document (89-199), lucru care indică deja importanţa temei la care el adaugă multe aspecte complementare la învăţătura predecesorilor săi. În lipsa unei sinteze, atrag atenţia asupra câtorva trăsături originale ale Amoris laetitia. În primul rând, imnul adus carităţii din Prima Scrisoare către Corinteni meditat în strânsă relaţie cu virtuţile indispensabile vieţii zilnice a cuplurilor şi a familiilor (89-119): răbdarea, slujirea umilă, amabilitatea, dezlipirea, iertarea, confidenţa şi speranţa. "În viaţa familială - scrie papa - este nevoie de a cultiva această forţă a iubirii, care permite să se lupte împotriva răului care o ameninţă. Iubirea nu se lasă dominată de supărare, de dispreţul faţă de persoane, de dorinţa de a răni sau de a face să plătească ceva. Idealul creştin, şi în mod deosebit în familie, este iubire în pofida a orice. Uneori admir, de exemplu, atitudinea persoanelor care au trebuit să se despartă de soţ pentru a se proteja de violenţa fizică şi totuşi, din cauza carităţii conjugale care ştie să meargă dincolo de sentimente, au fost capabile să acţioneze pentru binele său, deşi prin alţii, în momente boală, de suferinţă sau de dificultate. Şi aceasta este iubire în pofida a orice" (119).

El tratează după aceea în mod explicit despre caritatea conjugală care-i uneşte pe soţi în virtutea harului sacramentului căsătoriei. "Este «o unire afectivă», spirituală şi jertfelnică, însă care cuprinde în sine duioşia prieteniei şi pasiunea erotică, deşi este în măsură să subziste şi atunci când sentimentele şi pasiunea ar slăbi" (120). Este vorba despre o iubire care "reflectă", deşi imperfect, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi ca un semn eficace care implică - avertizează papa împreună cu sfântul Ioan Paul al II-lea - "un proces dinamic, care înaintează treptat cu integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu" (122, FC 9). În afară de asta, este vorba despre "«cea mai mare prietenie»" care implică a căuta binele celuilalt, intimitatea, tandreţea, stabilitatea, la care căsătoria adaugă apartenenţa exclusivă şi caracterul definitiv al iubirii conjugale (123). Asta integrează desigur sexualitatea cu caracterul său totalizator, cu exigenţa sa de fidelitate şi deschiderea la procreaţie. "Se împărtăşeşte orice lucru, inclusiv sexualitatea, mereu în respectul reciproc" (125).

"În căsătorie este bine de avut grijă de bucuria iubirii" (126), repetă Sfântul Părinte ca o afirmaţie banală în aparenţă, dar care este cheia întregului său mesaj. O astfel de expresie presupune "dilatarea mărimii inimii" pe care o dă caritatea care provine din har şi care protejează de egoism. "Când căutarea plăcerii este obsesivă, închide într-un singur loc şi nu permite să se găsească alte tipuri de satisfacţie" (126). Această bucurie a iubirii este compatibilă cu durerea şi cu limitele, deoarece căsătoria nu este numai o emotivă istorie de iubire, este "o necesară combinare de bucurii şi de trude, de tensiuni şi de odihnă, de suferinţe şi de eliberări" (126) care reclamă aprecierea "«valorii înalte» pe care o are celălalt" (127), şi atunci când el pierde frumuseţea sa, sănătatea sa sau buna sa dispoziţie.

Papa vorbeşte şi despre o pastoraţie a legăturii conjugale care trebuie să se bazeze pe importanţa "căsătoriei din iubire" şi cu o angajare publică, deoarece iubirea cere "instituţia matrimonială" pentru stabilitatea sa şi creşterea sa reală şi concretă. "Esenţa sa este înrădăcinată în însăşi natura persoanei umane şi a caracterului său social" (131) care implică astfel o serie de obligaţii, "care provin însă din iubirea însăşi, dintr-o iubire atât de determinată şi generoasă, încât este capabilă să rişte viitorul" (131).

După câteva consideraţii subtile despre importanţa şi condiţiile psihologice ale dialogului dintre soţi, Francisc se întreţine mult asupra iubirii pasiune şi asupra lumii emoţiilor. Cu ajutorul predecesorilor săi, el apără demnitatea eros-ului şi pozitivitatea învăţăturii Bisericii despre educaţia emotivităţii şi a instinctului (148). "Sexualitatea nu este o resursă pentru a gratifica sau a întreţine, din moment ce este un limbaj interpersonal, unde celălalt este luat în serios, cu valoarea sa sacră şi inviolabilă". Cu dimensiunea sa erotică, ea nu este numai un izvor de rodnicie şi de procreaţie ci cuprinde - scrie sfântul Ioan Paul al II-lea - "«capacitatea de a exprima iubirea: acea iubire întocmai, în care omul-persoană devine dar» (Cateheza din 16 ianuarie 1980)" (151).

Prin urmare - conclude papa Francisc - nu se poate înţelege "dimensiunea erotică a iubirii ca un rău permis sau ca o povară de suportat pentru binele familiei, ci ca un dar al lui Dumnezeu, care înfrumuseţează întâlnirea dintre soţi" (152). Totuşi acest dar rămâne expus păcatului, egoismului, violenţei şi manipulării, el adaugă cu realism amintind că sexualitatea "trebuie să fie o chestiune care trebuie să fie tratată între soţi" (154). Comentând Ef 5,22 în aceeaşi linia a sfântului Ioan Paul al II-lea, el afirmă cu putere că "«Iubirea exclude orice gen de supunere, prin care soţia ar deveni slujitoarea sau sclava soţului [...]. Comunitatea sau unitatea pe care ei trebuie s-o construiască din cauza căsătoriei, se realizează printr-o reciprocă dăruire, care este şi o supunere reciprocă» (Cateheza din 11 august 1982)" (156).

Deschiderea la rodnicia iubirii

La capitolul 5 despre "iubirea care devine rodnică", orizontul se lărgeşte spre primirea unei noi vieţi ca deschidere la surprizele şi la darurile gratuite ale lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil în toate circumstanţele, chiar şi atunci când copilul nu este dorit şi aşteptat. El este mereu vrednic să fie iubit deoarece "«copiii sunt un dar. Fiecare este unic şi irepetabil [...] Un copil este iubit pentru că este copil: nu pentru că este frumos, sau pentru că este aşa sau altfel; nu, pentru că este copil!» (Cateheza din 11 februarie 2015)" (170).

Iubirea unui tată şi a unei mame este indispensabilă pentru creşterea unui copil. Papa Francisc recomandă cu discreţie femeilor însărcinate: "ai grijă de bucuria ta, nimic să nu-ţi ia bucuria interioară a maternităţii. Acel copil merită bucuria ta" (171). Cu privire la taţi, "problema din zilele noastre nu pare să mai fie atât prezenţa invadentă a taţilor, cât mai ales absenţa lor, ascunderea lor" (176), aşa de mult sunt absorbiţi de munca lor, uitând prioritatea familiei asupra propriei realizări individuale.

Papa lărgeşte ulterior orizontul rodniciei vorbind despre adopţie, îndeosebi pentru cuplurile fără copii, îndemnând la deschiderea spre familia lărgită în care se cultivă legăturile fraterne, atenţia specială faţă de persoanele bătrâne şi ajutorul reciproc organizat şi generos între familiile din parohie sau din cartier. "O pereche de soţi care experimentează forţa iubirii, ştie că această iubire este chemată să vindece rănile celor abandonaţi, să instaureze cultura întâlnirii, să lupte pentru dreptate" (183).

Alte perspective pastorale vor fi tratate în cadrul reflecţiei mele despre însoţirea, discernământul şi integrarea cuplurilor şi familiilor, îndeosebi aceia şi acelea care trăiesc în stuaţii dificile. Spunem numai înainte de a încheia că orientarea în ansamblu a papei Francisc insistă asupra faptului că familiile creştine, cu harul sacramentului căsătoriei, sunt principalii actori ai pastoraţiei familiale, nu atât cu apostolatul lor cât mai ales prin "mărturia bucuroasă a soţilor şi familiilor, Biserici familiale" (200).

Concluzie: Bucuria iubirii, speranţă a lumii

La sfârşitul acestei priviri asupra exortaţiei apostolice post-sinodale Amoris laetitia îmi apare cu claritate că tema familiei merită nu numai o atenţie reînnoită în faţa evoluţiei culturilor, ci şi o nouă metodă pastorală pe care papa Francisc a rezumat-o în trei verbe: a însoţi, a discerne, a integra.

Una dintre principalele contribuţii ale Amoris laetitia este aceea că dezvoltă şi aprofundează reflecţia Bisericii despre "legea de gradualitate" care nu primise până acum o atenţie suficientă, în pofida orientării explicite din exortaţia apostolică Familiaris consortio (34). De fapt, declinul accelerat al căsătoriei şi al familiei în Occident sub presiunea anumitor curente contrare în decursul ultimilor treizeci de ani, a făcut şi mai urgentă această aprofundare teologică şi pastorală.

Această metodă pastorală are o însemnătate universală şi nu se limitează la situaţiile numite "iregulare". Ea se sprijină pe primatul harului şi al carităţii în experienţa creştină a iubirii conjugale şi familiale. Scopul său este să relanseze dialogul pastoral dintre păstori şi credincioşi pentru a umple prăpastia care s-a creat de câteva decenii.

Forţa mesajului este că propune o viziune deschisă şi atrăgătoare despre iubirea umană, reflexie a comuniunii trinitare, învăluită de milostivire deci bogată în speranţă. Primită cu entuziasm şi fără prejudecăţi, această învăţătură reprezintă un mare pas înainte în speranţa ca toate familiile să devină marea resursă a Bisericii pentru evanghelizarea lumii. De fapt, familia este calea şi oaza omenirii din timpul nostru, unde Cristos şi Biserica se întâlnesc şi îşi stabilesc locuinţa şi unde, prin harul fidelităţii soţilor cu copiii lor, străluceşte mărturia trinitară a Bucuriei Iubirii.

(După L'Osservatore Romano, 9 noiembrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:
¹ Cf. AA. VV., Amoris laetitia: bilancio e prospettive, Anthropotes 2016/2, Cantagalli, 219-354; Philippe Bordeyne - Juan Carlos Scannone, Divorcés remariés, ce qui change avec François, Salvator, Paris, 2017, 142 şu.
² "Nu este o «gradualitate a legii», ci o gradualitate în exercitarea prudentă a actelor libere în subiecţi care nu sunt în măsură să înţeleagă, să aprecieze sau să practice pe deplin exigenţele obiective ale legii" (295). Cf. şi FC 34.
 

lecturi: 21.