Reflecţie la solemnitatea lui Cristos, Regele universului - Anul A - 2017

"Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos de-a pururi porunceşte!"

Astăzi încheiem anul liturgic, numerotat simbolic ca litera "A", an în care am urmat Evanghelia după sfântul Matei. În cursul acestui an liturgic l-am celebrat pe Isus sub multe titluri: însoţitor, vindecător, semănător, viticultor, pescar de oameni, mântuitor etc. Astăzi însă îl celebrăm sub titlul de "Cristos, Regele Universului", "Cristos Rege Păstor". Cuvântul rege de multe ori ne sperie şi ne produce fiori, căci din cauza amăgirii lui satan unii regi omeneşti sunt aroganţi, aspri, pun poveri grele pe umerii oamenilor, îşi fac cunoscută puterea, vor ca oamenilor să le fie frică de ei (cf. Lc 22,25).

Dar Regele Isus este altfel de rege, în care satana nu a găsit nimic al lui (cf. In 14,30), pentru că el este un rege divin trimis nouă de Tatăl ceresc care ne iubeşte nespus de mult (cf. Ap 1,5). Isus este un rege păstor care merge în fruntea oilor (cf. In 10,4), care le adapă la cele mai bune izvoare, care le duce la cele mai bune păşune (cf. Ps 23,2-3), care merge în căutarea oiţei pierdute şi aduce pe cea străină, care îngrijeşte de oiţele grase şi de oiţele slabe, de oiţele sănătoase sau bolnave (cf. Ez 34,11-17); este un rege păstor care îşi dă viaţa pentru oiţele sale (cf. In 10,11). Isus este un rege iubitor şi puternic care nu pune poveri, dar ridică povoara celor căzuţi, care nu apasă pe nimeni, dar odihneşte pe toţi cei osteniţi (cf. Mt 11,28-30).

Biserica spune astăzi fiecărui suflet de om: Isus te iubeşte! Isus te sfătuieşte! Isus te mângâie! Isus te iartă! Isus te aşteaptă! Isus te binecuvântează! Acesta e Isus! În el locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (cf. Col 2,9).

Pe un astfel de rege păstor suntem astăzi chemaţi să-l contemplăm, să-l alegem ca rege al nostru şi să-l adorăm. Căci mai este şi "cineva rău", care vrea să ne fie "păstor amăgitor", care după ce ne-a scos din rai voieşte acum să ne împingă în iad, unde nu este decât trudă, suferinţă şi moarte veşnică.

Biblia ne spune că în zorii creaţiei, o creatură spirituală, dar malefică, a contestat legitimitatea lui Dumnezeu ca Domn al creaţiei. Dar ce a stat la baza acţiunilor sale de răzvrătit? Dorinţa egoistă de a i se aduce închinare (cf. Mt 4,9). El i-a determinat pe primii oameni, Adam şi Eva, să nu mai recunoască suveranitatea lui Dumnezeu acuzându-l de minciună (cf. Gen 3,1-5). Acea creatură rebelă a devenit: Adversar (duşman), Satan (împotrivitor), Diavol (calomniator), Şarpe (înşelător) şi Balaur (devorator - Ap 12,9); Satan care a pretins că poate îndepărta pe oricine de Dumnezeu (cf. Iov 2,1-5).

Contrar acuzaţiilor diavolului, Dumnezeu nu-i lipseşte de nimic bine pe închinătorii săi fideli. El chiar l-a dat ca jertfă pe Fiul său iubit pentru ca noi să avem iar viaţa veşnică! (cf. Ps 84,11; Rom 8,32). Ceea ce îl caracterizează pe Păstorul cel bun este că-şi dă viaţa pentru oile sale (cf. In 10,11). Aceasta este dovada supremă a bunătăţii sale, care nu lasă loc îngrijorărilor: "Eu le cunosc pe ale mele şi sunt cunoscut de ale mele" (In 10,14). Domnul vorbeşte despre noi ca despre: "oile mele, turma păşunii mele" (cf. Ps 100,3); "turma de oameni, turma cea sfântă, turma Ierusalimului" (Ez 36,38).

Dumnezeu a amânat până la crucea Fiului său să-i demonstreze satanei că este suveranul absolut, lăsându-i astfel timp să-şi dovedească afirmaţia. De asemenea, Dumnezeu le-a oferit şi oamenilor timp ca să-şi arate loialitatea faţă de suveranitatea sa. Ce s-a întâmplat odată cu trecerea timpului? Satan a creat multe generaţii şi organizaţii contrare lui Dumnezeu şi turmei sale: generaţia potopului, generaţia Sodomei şi Gomorei, generaţia lui Ismael, generaţia lui Nimrod, generaţia lui Babel, generaţia lui Faraon şi ajungând până în zilele noastre cu generaţia ateilor de mai multe culori şi nuanţe. Însă, în cele din urmă, Domnul Dumnezeu îl va distruge pe satan, precum şi organizaţiile lui malefice, aşa cum a promis din Eden (cf. Gen 3,15).

Întreaga Biblie conţine detalii despre controversa care are legătură cu omenirea şi cu suveranitatea lui Dumnezeu. Primele trei capitole ale Bibliei (cf. Gen 1-3) ne vorbesc despre creaţie şi despre căderea omului în păcat, iar ultimele trei capitole din Biblie (cf. Ap 20-22) ne vorbesc despre restabilirea omenirii. Restul Bibliei ne oferă detalii despre măsurile luate de Dumnezeu suveran pentru a-şi îndeplini scopul privitor la omenire, pământ şi univers.

Dumnezeu a amânat până la moartea oamenilor şi până la judecata finală să le ceară cont de purtarea lor, dacă a fost sau nu după învăţătura şi exemplul său. Cu Matei 25,31-46, Isus reia cursul profeţiei din Matei 24, 30-31, adică de la venirea sa în glorie unde a fost întrerupt. Atunci va suna fie ceasul răsplătirii, fie cel al pedepsei. Criteriul de diferenţiere va fi modul în care oamenii i-au primit pe ambasadorii săi, adică pe fraţii săi (cf. Mt 25,40), când aceştia vesteau evanghelia împărăţiei (cf. Mt 24,14) sau când aceştia erau în dificultate. Dacă regele Isus ar fi astăzi pe pământ, cât de dispuşi am fi noi să-l ascultăm, să-l primim, să-l slujim, pe scurt, să-i satisfacem trebuinţele? În aceste ocazii avem la îndemâna noastră în fiecare zi: dragostea, credinţa, speranţa, darurile, ospitalitatea; căci tot ceea ce facem pentru cineva, facem în primul rând pentru el (cf. In 13,20; 1Cor 12,12). Opusul faptelor din evanghelia de astăzi (cf. Mt 25,31-46) este un semn rău, un refuz îndreptat înspre Domnul.

Mulţi oameni şi-au manifestat credinţa, au împlinit aceste fapte şi şi-au păstrat integritatea, susţinând suveranitatea lui Dumnezeu şi contribuind la sfinţirea numelui său. Printre aceştia se numără Abel, Enoh, Noe, Avraam, Sara, Iosif, Moise, Iob, Rut, David, Isus, primii săi discipoli şi milioanele de oameni credincioşi din prezent şi viitor. Aceşti susţinători ai suveranităţii divine contribuie la demascarea lui satan drept mincinos şi la afirmarea împărăţiei sale.

Însă mulţi alţii şi-au pierdut credinţa. Sfânta Carte ne spune că deşi izraeliţii mâncaseră carne şi mană în pustiu, totuşi ei au murmurat contra lui Dumnezeu (cf. Num 11,19), căci voiau găleţi de carne cu usturoi şi praz, dar şi cu idoli (cf. Num 11,5). În timp ce Moise era pe muntele Sinai pentru a primi Legea, izraeliţii au devenit idolatri, practicând închinarea la un viţel de aur (cf. Ex 32,1-6), căci pe viţel îl purtau ei, dar prin Lege trebuiau să se lase purtaţi de Dumnezeu şi asta nu le plăcea. Chiar înainte de a intra în Ţara Promisă, mii de izraeliţi au fost ademeniţi de satan cu femei moabite, cu care au avut relaţii imorale. Din cauza păcatului comis au murit mii de izraeliţi (cf. Num 25,1-9). Poporul a cedat tentaţiei de a murmura şi de a se răzvrăti, vorbind împotriva lui Moise şi chiar a lui Dumnezeu (cf. Num 21,5) şi după pedepsirea lui Core, Datan, Abiram şi a celor care li s-au alăturat. În consecinţă, 14.700 de izraeliţi şi-au pierdut viaţa din cauza plăgii trimise de Domnul (cf. Num 16,41-49). Niciuna dintre ispitele menţionate mai sus nu trebuiau să li se pară prea grele izraeliţilor, pentru că Dumnezeu nu lasă pe nimeni fără harul său (cf. 1Cor 10,11-13). Ei au cedat tentaţiei deoarece şi-au pierdut credinţa, l-au uitat pe Dumnezeu, grija lui iubitoare şi dreptatea căilor sale. De atunci şi până acum când Cristos s-a arătat şi ne-a mântuit pe cruce, murmurările şi trădările nu au încetat, dar pentru toţi va veni clipa judecăţii.

Sfântul Paul a asemănat lumea aceasta cu o scenă mare (cf. 1Cor 7,31), în care oamenii ca nişte actorii îşi interpretează fiecare rolurile unei "piese de teatru", fie pozitive, fie negative, până când piesa se va încheia şi decorul se va schimba.

Din sfintele Scripturi cunoaştem deja finalul "piesei de teatru". Putem fi siguri că Dumnezeu va demonstra în curând că el este singurul suveran şi că el nu va tolera la nesfârşit răutatea (cf. Gal 6,7). De asemenea, ştim că în prezent ne aflăm în zilele din urmă (cf. Dan 11,40; 2Tim 3,1). În plus, Dumnezeu a luat deja măsuri împotriva celor răi: El a acţionat la Potop (Gen 7,1-23). El a distrus Sodoma şi Gomora (cf. Gen 19,24-25). El l-a biruit pe faraon şi forţele sale militare (cf. Ex 14,30-31). El l-a biruit pe Sisera şi armata sa (cf. Jud 4,15-16). El l-a biruit pe Senaherib şi trupele sale (cf. 2Rg 19,35-36). Aşadar, putem fi siguri că Dumnezeu nu va tolera la infinit lipsa de respect faţă de numele său şi ura faţă de credincioşii săi (cf. Gal 6,7). Deja, vedem cum se împlineşte semnul prezenţei lui Isus şi al încheierii acestui sistem rău creat de satan (cf. Mt 24,3-14).

O bună parte din misterul solemnităţii de astăzi, a lui Cristos, Regele Universului, este ascuns şi cuprins în actul şi în data de proclamare. Instituirea acestei sărbători a fost decisă de către papa Pius al XI-lea la 11 decembrie 1925, prin documentul "Quas Primas", la închiderea jubileului celebrat in acel an. În acel timp multe forţe potrivnice lui Dumnezeu, Bisericii şi mântuirii oamenilor, forţe potrivnice condamnate deja de Biserică, făceau ravagii în rândul creştinilor din mai multe ţări, în special în Franţa, în Mexic şi Rusia, unde aceste forţe acţionau să distrugă religia creştină, numind-o cu Voltaire, "infama". Închiderea bisericilor şi uciderea creştinilor în frunte cu persoanele consacrate, acesta era modul lor dur de acţiune. Este interesat de văzut cum oamenii simpli de la ţară s-au împotrivit în faţa acestor tirani: în vestul Franţei au fost ţăranii din Venda; iar în Mexic au fost grupul "Cristeros", care la strigătul ateu: "Trăiască tatăl nostru, satana!", ei replicau cu: "Trăiască Regele nostru, Cristos!"

Iată până unde a ajuns fanatismul anticreştin al guvernatorului ateu mexican, Tomás Garrido Canabal (1890-1943). Acesta, la ferma lui din Florida, într-un semn de sfidare a cerului a scris pe vitele sale numele ale persoanelor divine, ale sfinţilor şi ale slujitorilor Bisericii. Apoi, pe fiul său la numit "Lenin" şi fiica sa "Zorile Libertăţii". Pe un nepot l-a numit Lucifer şi pe un altul Satan. Dar în acelaşi timp, aşa cum am spus mai sus, a existat şi o armată de oameni simpli şi credincioşi, numiţi: "cristeros" de la "Cristos", care în timp ce erau ucişi strigau: "Trăiască Cristos Rege!" "Trăiască Fecioara Maria din Guadalupe!" "Trăiască Mexicul creştin!" Unul dintre martirii mexicani curajoşi din acel timp a fost şi preotul iezuit, Miguel Agustin Pro (1871-1927), împuşcat fără proces. Ultimele sale cuvinte au fost: "Trăiască Cristos Rege!". În 1988, părintele Miguel Augustin Pro a fost primul "cristero" beatificat.

Dar, aşa cum vedem din actele de beatificare care au urmat, vedem că ei au fost mulţi. Astfel vedem: La sărbătoarea lui Cristos Rege, din 1992, Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat pe alţi 26 de "cristeros" (dintre care 22 erau preoţi). Să-i numim pe unii dintre ei: Salvador Lara Puente, ucis în 1926, în vârstă de 21 de ani; Atilano Cruz Alvadaro, hirotonit pe 14 septembrie 1927 şi ucis pe 1 iulie 1928; Manuel Morales, născut în 1898, sindicalist catolic, căsătorit şi tatăl a trei copii mici, care a spus înainte de execuţia sa: "Eu mor, dar Dumnezeu nu moare, el va avea grijă de soţia şi copiii mei". Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Garcia Moreno, preşedintele Ecuadorului, asasinat şi el de atei în 1875.

În octombrie 1997 a fost beatificat: Matteo Elias Del Socorro Nieves, fiu de ţărani, al cărui tată a fost asasinat, şi care a trebuit să-şi sprijine mama şi fraţii; el a devenit preot la 34 de ani. Pastor al unui sat din munţii din Culiacan, el a refuzat să se refugieze în oraş şi să meargă în subteran. A petrecut 14 luni într-o grotă, de unde a ieşit doar noaptea pentru a-şi exercita funcţia preoţească. A fost împuşcat la 46 de ani, în timp ce striga: "Hai să trăim pentru Cristos, regele nostru!"

La 21 mai 2000, Papa a mai canonizat alţi 27 de mexicani, din epoca "cristeros" zisă şi "cristiada" (20 preoţi şi 7 laici). Presa menţionează doar numele Fr. Cristobal Magallanes, pastor al lui Totatiche, martirizat în 1927. Aproximativ 20.000 de mexicani s-au adunat în Piaţa San Pietro, atunci când a fost beatificat, pentru că până atunci ţara lor nu avea decât un sfânt canonizat, pe sfântul Filip al lui Isus, martirul Japoniei, iar amintirea "cristiadei" rămâne puternică acolo.

Cinci dintre aceşti canonizaţi au fost martirizaţi din pură ură faţă de credinţa în Cristos: preotul Cristóbal Magallanes Jara (1869-1927); preotul Luis Batis Sáinz (1870-1926); Augustín Caloca Cortés (1898-1927), prefectul seminarului; preotul Mateo Correa Magallanes (1866-1927; Margarito Flores García (1900-1927), preot vicar. Toţi cei amintiţi aici cântă veşnic în cer: "Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos de-a pururi porunceşte!"

Domnul nostru Isus Cristos este regele universului, păstorul omenirii, judecătorul suprem al celor vii şi al celor morţi, aşa cum ne spun lecturile de astăzi. Dacă în Evanghelie Isus îşi revendică titlurile de păstor, conducător şi judecător, face acest lucru pentru faptul că poate afirma: "Eu şi Tatăl una suntem" (In 10,30). Înviindu-l din morţi, Tatăl ceresc l-a pus pe Isus stăpân, spune sfântul Paul, şi a făcut din el căpetenia omenirii noi (cf. Evr 12,2). Prin el "Dumnezeu va fi totul în toţi" (1Cor 15,28). Ascultând de el şi supunându-ne lui, suntem siguri de mântuirea noastră, căci ne conduce însuşi Dumnezeu în persoana Fiului său.

Cristos care a înviat, aşa cum ne spune sfântul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 1Cor 15,20-26.28), n-a făcut decât să-i devanseze pe credincioşii "adormiţi". Ei vor învia la venirea sa de-a doua şi în final, Dumnezeu va fi totul în toţi (cf. 1Cor 15,28). Închizând această paranteză glorioasă (cf. 1Cor 15, 20-28), apostolul arată cum "faptul de a crede sau de a nu crede în viaţa viitoare" determină comportamentul tuturor oamenilor, pro sau contra lui Dumnezeu (cf. 1Cor 15,30-32).

În Psalmul 23 de astăzi, Isus, Regele nostru Păstor, ne descoperă trei dintre secretele chemării sale:

- Secretul unei vieţi fericite, cu toate nevoile împlinite: "Domnul e păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic" (Ps 23,1).

- Secretul unei morţi fericite, cu toate temerile risipite: "Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă voi teme de nici un rău, căci tu eşti cu mine" (Ps 23,4).

- Secretul unei veşnicii fericite, cu toate dorinţele veşnic împlinite: "Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului pe veci" (Ps 23,6).

Mulţi nefericiţi care nu cred există şi azi, şi a căror viaţă stă doar în aceste cuvinte: "Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri" (cf. 1Cor 15,32)! Ei, "ca animale fără raţiune" (2Pt 2,12), îşi închipuie că nu există nimic dincolo de mormânt, pe când: "fericirea şi îndurarea" (cf. Ps 23,6); "învierea şi viaţa" (cf. 1Cor 15,20); "odihna şi siguranţa" (cf. Ez 34,15); "fericirea la dreapta şi viaţa veşnică" (cf. Mt 25,33.46), sunt partea celor drepţi. Toate aceste bunuri veşnice ale Regelui nostru Isus pentru noi, ar trebui să ne ţină într-o continuă stare de veghe, să ne ferească de a ne asocia în companii periculoase, să ne împiedice de a mânca şi a bea cu beţivii acestei lumi (cf. 1Cor 15,33; Mt 24,49). Fie ca tovărăşia Domnului şi harul său să ne fie suficiente până la întoarcerea lui!

Biserica ne cheamă astăzi să-i intonăm lui Isus, regele nostru: "Aleluia! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Aleluia" (Mc 11,9-10)! De aceea, ne însuşim şi noi cântarea: "Cristos învinge, Cristos domneşte, Cristos de-a pururi porunceşte!" Amin!

Pr. Ioan Lungu

* * *

Cristos, Regele Universului. Predici la Radio Iaşi

lecturi: 45.