Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc către episcopii din India (10 octombrie 2017)

Iubiţi confraţi în episcopat,

1. Minunata varietas Ecclesiarum, rezultat al lungii dezvoltări istorice, culturale, spirituale şi disciplinare, constituie o comoară a Bisericii, „regina in vestitu deaurato circumdata variegate”[1] care aşteaptă pe mirele său cu fidelitatea şi răbdarea fecioarei înţelepte, înzestrată cu rezervă îmbelşugată de untdelemn pentru ca lumina candelei sale să poată lumina toate neamurile în lunga noapte de aşteptare a venirii Domnului.

Printre ţinuturile şi naţiunile, în care această varietate a vieţii ecleziale străluceşte cu mare splendoare este şi India. Biserica catolică din India îşi trage originea din predica apostolului Toma, s-a dezvoltat prin contactele cu Bisericile de tradiţie caldeeană şi antiohiană şi, începând din secolul al XVI-lea, graţie eforturilor misionarilor latini. În acest mod istoria creştinismului în această mare ţară a dus în sfârşit la configurarea a trei Biserici sui iuris distincte, care corespund exprimărilor ecleziale ale aceleiaşi credinţe celebrate în diferite rituri corespunzătoare celor trei tradiţii liturgice, spirituale, teologice şi disciplinare. Chiar dacă această situaţie în decursul istoriei a manifestat uneori unele tensiuni, astăzi putem admira o realitate creştină bogată şi frumoasă, complexă şi unică în acelaşi timp.

2. Este esenţial pentru Biserica catolică să arate lumii faţa sa în toată frumuseţea sa, adică bogăţia tradiţiilor sale. Pentru acest motiv, Congregaţia pentru Bisericile Orientale, care celebrează anul acesta centenarul său, voită de clarviziunea papei Benedict al XV-lea în 1917, a dat impuls restabilirii tradiţiilor catolice orientale, acolo unde era necesar, asigurând tutelarea şi respectarea demnităţii şi drepturilor acestor Biserici antice.

3. Conciliul al II-lea din Vatican a îmbrăţişat această viziune despre Biserică şi a amintit tuturor credincioşilor necesitatea de a păstra şi a ocroti comoara tradiţiei particulare a fiecărei Biserici. „Astfel există în mod legitim, în comuniunea eclezială, Biserici particulare, înzestrate cu tradiţii proprii, rămânând neatins primatul catedrei lui Petru, care se află în fruntea comuniunii universale a carităţii[2], ocroteşte formele de diversitate legitime şi veghează, în acelaşi timp, ca ceea ce este particular să nu aducă niciun prejudiciu unităţii, ci mai degrabă să o slujească”[3].

4. Aşa cum este indicat în Lumen gentium, revine episcopului de Roma să favorizeze unitatea în diversitatea Trupului lui Cristos. În această misiune Pontifii Romani sunt interpreţi fideli şi executori ai glasului Conciliului al II-lea din Vatican care exprimă dorinţa arzătoare pentru ca Bisericile orientale, venerate pentru antichitatea lor, „să înflorească şi să-şi împlinească misiunea ce le revine, cu reînnoită vigoare apostolică”[4]; nu numai pentru ca să devină tot mai mult instrumentul acelei „îndatoriri deosebite de a promova unitatea tuturor creştinilor, mai ales orientali”[5], ci şi datorită „demnităţii egale de care se bucură […], se bucură de aceleaşi drepturi şi sunt supuse aceloraşi obligaţii, chiar referitor la vestirea Evangheliei în lumea întreagă”[6].

În urmă cu treizeci de ani, predecesorul meu de fericită amintire, sfântul Ioan Paul al II-lea, a scris o scrisoare episcopilor din India. Inspirându-se din Conciliul al II-lea din Vatican, a încercat să aplice învăţătura conciliară la contextul indian. În această ţară, chiar după multe secole, creştinii constituie numai o mică parte a populaţiei şi, prin urmare, există o necesitate deosebită de a manifesta unitatea şi de a evita orice aparenţă de diviziune. Totuşi, sfântul pontif a afirmat că această nevoie de unitate şi ocrotirea diversităţii nu se opun. „Această nevoie de a fi fideli faţă de tradiţii şi faţă de patrimoniul propriului rit nu poate în niciun mod să fie considerat ca o interferenţă cu misiunea Bisericii de «a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu» (In 11,52) sau cu misiunea Bisericii de a promova comuniunea tuturor persoanelor cu Răscumpărătorul”[7].

5. În urmă cu cinci decenii, când Biserica siro-malabareză s-a extins la unele teritorii din India centrală şi de nord cu „eparhiile misionare”, era convingere generală a episcopilor latini să există o singură jurisdicţie, adică un episcop, într-un teritoriu determinat. Aceste eparhii dezmembrate de diecezele latine au astăzi jurisdicţie exclusivă asupra acelor teritorii, atât asupra credincioşilor latini cât şi asupra celor siro-malabarezi. Totuşi, graţie experienţei din aceste ultime decenii dezvoltate atât în teritoriile tradiţionale ale Bisericilor orientale, cât şi în lumea vastă a aşa-numitei diaspore, unde aceşti credincioşi s-au stabilit de mult timp, experienţa unei colaborări rodnice şi armonioase între episcopii catolici din diferite Biserici sui iuris în acelaşi teritoriu demonstrează nu numai o justificare ecleziologică, ci şi o utilitate pastorală a acestei soluţii. Într-o lume în care un mare număr de creştini este constrâns să migreze, jurisdicţiile suprapuse au devenit de acum obişnuite şi se revelează tot mai mult ca instrument eficace pentru a asigura îngrijirea pastorală a credincioşilor respectând pe deplin tradiţiile lor ecleziale.

6. Şi în India, jurisdicţiile suprapuse n-ar trebui să mai reprezinte o problemă. De mult timp Biserica voastră trăieşte această experienţă de exemplu în Kerala. Scrisoarea sfântului Ioan Paul al II-lea autoriza înfiinţarea unei eparhii siro-malabareze în regiunea Bombay-Pune, devenită eparhia de Kalyan. În 2012, eparhia de Faridabad a siro-malabarezilor a fost înfiinţată în regiunea Delhi şi în statele învecinate, în timp ce graniţele eparhiei de Mandya au fost extinse în 2015 pentru a include zona metropolitană din Bangalore. În acelaşi an, a fost înfiinţată o eparhie şi un exarhat apostolic pentru credincioşii siro-malabarezi, în aşa fel încât cu aceste circumscripţii ecleziastice Biserica siro-malabareză se îngrijeşte de credincioşii săi pe tot teritoriul Indiei.

Toţi aceşti paşi demonstrează că, deşi nu fără probleme, a avea mai mulţi episcopi în acelaşi teritoriu nu compromite misiunea Bisericii; dimpotrivă, aceşti paşi au dat mai multă energie Bisericilor locale pentru eforturile lor pastorale şi misionare.

7. În 2011, predecesorul meu Benedict al XVI-lea a manifestat intenţia de a se îngriji de necesităţile pastorale ale credincioşilor siro-malabarezi din toată India şi eu însumi am confirmat această orientare în urma sesiunii plenare a Congregaţiei pentru Bisericile Orientale din 2013. Actualmente este un vizitator apostolic pentru credincioşii siro-malabarezi care locuiesc în India în afara teritoriului propriu, în persoana E.S. Mons. Raphael Thattil, care a furnizat rapoarte detaliate Scaunului Apostolic. Multe întâlniri la cele mai înalte niveluri ale Bisericii au continuat să examineze problema. Acum, ca urmare a acestor paşi, consider că s-a împlinit timpul pentru a duce la capăt acest proces.

De aceea, am autorizat Congregaţia pentru Bisericile Orientale să se ocupe de îngrijirea pastorală a credincioşilor siro-malabarezi din toată India, prin înfiinţarea a două eparhii şi extinderea graniţelor a două eparhii deja existente.

În afară de asta, determin ca noile circumscripţii precum şi cele existente să fie încredinţate arhiepiscopului major de Ernakulam-Angamaly şi Sinodului Episcopilor Bisericii Siro-Malabareze, conform CCEO.

8. Îmi doresc ca această decizie a mea să fie primită cu spirit generos şi senin, chiar dacă va putea să fie motiv de îngrijorare pentru unii, deoarece mulţi siro-malabarezi, lipsiţi mulţi ani de îngrijirea pastorală în ritul propriu, sunt completamente cufundaţi în viaţa Bisericii latine. Totuşi sunt convins că toţi cei interesaţi vor demonstra că nu este nevoie de preocupare: viaţa Bisericii nu trebuie tulburată de măsurile despre care vorbim. De fapt, această măsură a noastră nu trebuie să fie interpretată negativ ca o impunere făcută credincioşilor de a părăsi comunităţile în care au găsit primire, uneori timp de mai multe generaţii, şi la care au contribuit în moduri diferite, ci mai degrabă ca o invitaţie şi în acelaşi timp o oportunitate de a realiza creşterea în credinţă şi în comuniune cu propria Biserică sui iuris păstrând acel preţios patrimoniu ritual pe care-l poartă, transmiţându-l şi generaţiilor viitoare. Deja în contextul eparhiei de Faridabad, o instrucţiune a Congregaţiei pentru Bisericile Orientale a indicat că un credincios siro-malabarez, în virtutea legii însăşi, este membru al parohiei siro-malabareze unde are domiciliul (CCEO, can. 280 § 1), dar în acelaşi timp poate rămâne implicat pe deplin în viaţa şi în activităţile parohiei Bisericii latine. Nu este cerută nicio dispensă de la legea în vigoare pentru ca să continue credincioşii urmarea paşnică şi senină a vieţii lor de credinţă, dar cu grija păstorilor, atât latini cât şi siro-malabarezi[8].

9. Calea Bisericii catolice din India nu poate să fie aceea a izolării şi a despărţirii, ci mai degrabă a respectului şi a colaborării. Prezenţa mai multor episcopi din diferitele Biserici sui iuris în acelaşi teritoriu va putea să fie motiv cu siguranţă de comuniune şi mărturie foarte frumoasă şi dătătoare de viaţă. Aceasta este viziunea Conciliului al II-lea din Vatican, pe care îl citez din nou: „Tot de acolo provin, în sfârşit, legăturile de comuniune intimă între diferitele părţi ale Bisericii, în ce priveşte bogăţiile spirituale, lucrătorii apostolici şi resursele materiale. Căci membrii poporului lui Dumnezeu sunt chemaţi să-şi împărtăşească unii altora bunurile, iar cuvintele apostolului sunt valabile şi pentru fiecare Biserică în parte: «Ca nişte buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu, fiecare, după carisma pe care a primit-o, să vă slujiţi unii pe alţii!» (1Pt 4,10)”[9]. În acest spirit, îndemn toate Bisericile preaiubite care trăiesc în India la generozitate şi la curaj pentru mărturia adusă Evangheliei în spirit de fraternitate şi iubire reciprocă. Pentru Biserica siro-malabareză, asta constă în continuarea muncii preţioase a preoţilor şi călugărilor lor în contextele latine şi în disponibilitatea faţă de acei credincioşi siro-malabarezi care, deşi au ales să frecventeze parohiile latine, cer vreo asistenţă Bisericii lor de origine. Din partea latinilor, această generozitate poate să asume forma de primire în edificiile lor comunităţi siro-malabareze care încă nu au edificii proprii. În afară de asta trebuie să continue cooperarea între toate Bisericile sui iuris, cum sunt reculegeri şi seminarii pentru cler, întâlniri despre Biblie, celebrarea sărbătorilor comune, eforturile ecumenice. Cu creşterea de prietenii spirituale şi de asistenţă reciprocă, orice tensiune sau îngrijorare ar trebui să fie depăşită rapid. Această extindere a spaţiilor pastorale ale Bisericii siro-malabareze nu este în niciun mod percepută ca o creştere de spaţii de putere şi de dominare, ci ca o chemare de a trăi o comuniune mai profundă, care nu poate fi extinsă niciodată ca uniformitate. Cu cuvintele sfântului episcop Augustin, cântător al Treimii şi al comuniunii minunate a Tatălui, a Fiului şi a Duhului, şi eu vă recomand, vă implor: „dilatentur spatia caritatis”[10]. Fie ca să crească iubirea, comuniunea şi slujirea.

Iubiţi confraţi în episcopat, încredinţez pe fiecare dintre voi mijlocirii Sfintei Fecioare Maria şi vă asigur apropierea şi rugăciunea mea. Extind asupra voastră, asupra Bisericii din India şi asupra nobilului său popor Binecuvântarea mea Apostolică, în timp ce vă cer să nu uitaţi de mine în rugăciunile voastre.

Din Vatican, 9 octombrie 2017

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Din psalmul 44, citat şi de Leon al XIII-lea în introducerea de la scrisoarea sa apostolică Orientalium Dignitas din 30 noiembrie 1894.

[2] Cf. Sf. Ignaţiu M., Ad Rom., Praef.: ed. Funk, I, pag. 252.

[3] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 13.

[4] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Decretul Orientalium Ecclesiarum, 1.

[5] Ibidem, 24.

[6] Ibidem, 3.

[7] Epistula ad Indiae Episcopos, die 28 maii 1987.

[8] Cf. Prot. nr. 187/2014 din 28 ianuarie 2016.

[9] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 13.

[10] Sf. Augustin, Sermo 69: PL 5, 440.441.
 

lecturi: 9.