"Correctio? Metodă incorectă: nu discută, condamnă"

De Andrea Tornielli

"Judecă şi condamnă". Şi mai mult, ei folosesc o "metodă incorectă". Filozoful Rocco Buttiglione, profund cunoscător al gândirii lui Ioan Paul al II-lea, în acest interviu lung cu Vatican Insider intră în problematica - discutându-le - tuturor acuzelor de erezie pe care semnatarii recentei "correctio filialis" au adresat-o actualului pontif.

Ce părere aveţi despre "correctio filialis" trimisă papei şi despre faptul că un grup de studioşi face afirmaţii aşa de grele cu privire la succesorul lui Petru?

Isus n-a scris un manual de metafizică şi nici de teologie. S-a încredinţat unui grup de oameni şi apoi unuia, Petru. Le-a promis asistenţa Duhului Sfânt. Aici un grup de oameni se consideră judecători peste papa. Nu expun obiecţii, nu discută. Judecă şi condamnă. Cine i-a autorizat să se constituie judecători peste papa?

Unii semnatari au susţinut după publicarea documentului că niciodată nu l-au considerat eretic pe papa. Din lectura textului nu transpare asta?

Să citim textul: "suntem constrânşi să vă adresăm o corectare din cauza propagării câtorva erezii dezvoltate prin intermediul exortaţiei apostolice Amoris laetitia şi prin alte cuvinte, fapte şi omisiuni ale Sanctităţii Voastre". Dacă aceasta nu este o acuză de erezie, atunci nu ştiu ce este. Semnatarii documentului care spun că nu l-au considerat eretic pe papa probabil că n-au citit textul pe care l-au semnat.

Înainte de a intra în problematica celor 7 "erezii" voiam să mă opresc asupra limbajului folosit: se fac afirmaţii (propositiones) lăsând să se înţeleagă că papa le-a scris, le-a spus sau le-a susţinut: în realitate niciuna dintre acestea n-a fost afirmată de Francisc. Este o metodă corectă?

Nu, nu este o metodă corectă. Propoziţiile nu rezumă în mod corect gândirea papei. Să dăm un exemplu: în a doua propoziţie îi atribuie papei afirmaţia că divorţatul recăsători care rămâne în această stare cu ştiinţă deplină şi consens deliberat este în harul lui Dumnezeu. Papa spune un alt lucru: în unele cazuri un divorţat recăsători care rămâne în această stare fără ştiinţă deplină şi consens deliberat poate să fie în harul lui Dumnezeu.

De ce este semnificativ acest exemplu?

Criticii au început susţinând că în niciun caz un divorţat recăsătorit poate să fie în harul lui Dumnezeu. Apoi cineva (eu, de exemplu) i-am amintit că pentru a avea un păcat de moarte este necesară nu numai o materie gravă (şi adulterul este desigur materie gravă de păcat) ci şi ştiinţă deplin şi consens deliberat. Acum pare că dau înapoi: au înţeles şi ei că în unele cazuri divorţatul recăsătorit poate să fie scutit de vină din cauza unor atenuante subiective (lipsa de ştiinţă deplină şi consens deliberat). Pentru a acoperi retragerea ce fac ei? Îi atribuie papei afirmaţia că divorţatul recăsătorit care rămâne în situaţia sa cu ştiinţă deplină şi consens deliberat este totuşi în stare de har. Această falsificare a poziţiei papei la care se văd constrânşi exprimă cât de disperată este situaţia lor din punct de vedere logic. Ei admit implicit că există unele situaţii în care divorţatul recăsătorit poate primi Împărtăşanie, dar toată revolta împotriva lui Amoris laetitia s-a născut din refuzarea viscerală a acestei posibilităţi.

Biserica, atunci când condamna propoziţii considerate eretice, era mereu precisă în a stabili ceea ce a fost spus precum şi intenţia celui care a spus. În acest caz nu s-a făcut aşa...

Corectorilor le place să se considere Noul Sfânt Oficiu, dar desigur nu-i cunosc bine procedurile...

Intrând în problematica celor 7 "erezii" atribuite pontifului, se vede că toate se învârt pe punctul împărtăşaniei date divorţaţilor recăsătoriţi. Sunt întemeiate după părerea dumneavoastră?

Prima corecţie atribuie papei afirmaţia că harul nu este suficient pentru a permite omului să evite toate păcatele. Papa spune cu toată claritatea un alt lucru: cooperarea omului cu harul este adesea insuficientă şi parţială. Pentru aceasta nu reuşeşte să evite toate păcatele. În afară de asta, cooperarea cu harul se desfăşoară în timp. Când omul începe să se mişte spre mântuire adesea poartă cu sine o încărcătură de păcate de care se va elibera numai puţin câte puţin. Pentru aceasta, o persoană care încă nu reuşeşte să îndeplinească în întregime faptele legii poate să fie în harul lui Dumnezeu. Este noţiunea de păcat venial.

Despre a doua am vorbit deja, să trecem la a treia.

A treia corecţie îi atribuie papei afirmaţia că se poate cunoaşte porunca lui Dumnezeu şi se poate încălca şi cu toate acestea se poate rămâne în harul lui Dumnezeu. Şi aici papa spune cu toată claritatea un alt lucru: este posibil a cunoaşte cuvintele poruncii şi a nu le înţelege sau a nu le recunoaşte în adevărata lor semnificaţie. Cardinalul Newman distingea între un asentiment noţional (am înţeles sensul verbal al unei propoziţii) şi asentimentul real (am înţeles ce înseamnă pentru viaţa mea). Ceva asemănător spune şi sfântul Toma când vorbeşte despre eroare în bună credinţă.

A patra cenzură îi atribuie papei afirmaţia că se poate comite un păcat ascultând de voinţa lui Dumnezeu.

Probabil că redactorul cenzurii are în minte un text din Amoris laetitia în care papa spune că atunci când un cuplu de divorţaţi recăsătoriţi decide să trăiască împreună ca frate şi soră (adică să acţioneze conform legii Domnului) se poate întâmpla ca să ajungă să aibă raporturi sexuale cu terţe persoane şi să distrugă cuibul pe care l-au creat şi în care copiii lor găsesc mediul corect pentru creşterea lor şi maturitatea lor umană. Papa nu trage concluzii din această afirmaţie empirică. Însă dacă se vrea să se tragă concluzii este nevoie de multă răutate şi prejudecată pentru a trage concluzia propusă de cenzori. Concluzia cea mai clară este: duhovnicul să recomande cuplului să întrerupă raporturile sexuale, dar să ia serios în considerare teama lor de a nu reuşi şi de a trece de la un păcat (adulterul) la un păcat mai rău (adulterul + trădarea şi celei de-a doua relaţii). Duhovnicul să însoţească perechea până când maturizarea lor interioară le permite lor să facă pasul cerut de legea morală.

A cincea propoziţie atribuie papei afirmaţia că actele sexuale ale divorţaţilor recăsătoriţi între ei pot să fie bune şi plăcute lui Dumnezeu.

Aici probabil că autorul are în minte un text din Amoris laetitia unde papa spune că "această conştiinţă poate recunoaşte nu numai că o situaţie nu răspunde obiectiv la propunerea generală a Evangheliei; poate recunoaşte cu sinceritate şi onestitate şi ceea ce pentru moment este răspunsul generos care se poate oferi lui Dumnezeu şi descoperi cu o anumită siguranţă morală că aceea este dăruirea pe care Dumnezeu însuşi o cere în mijlocul complexităţii concrete a limitelor, deşi încă nu este pe deplin idealul obiectiv". Papa nu spune că Dumnezeu este mulţumit de faptul că divorţaţii recăsătoriţi continuă să aibă raporturi sexuale între ei. Conştiinţa recunoaşte că nu este în ordine cu legea. Însă conştiinţa ştie şi că a început un drum de convertire. Unul încă se mai culcă cu o femeie care nu este soţia sa, dar a încetat să se drogheze şi să frecventeze prostituate, şi-a găsit un loc de muncă şi se îngrijeşte de copiii săi. Are dreptul să creadă că Dumnezeu este mulţumit de el, cel puţin în parte (sfântul Toma ar spune: secundum quid). Dumnezeu nu este mulţumit de păcatele pe care continuă să le facă. Este mulţumit de virtuţile pe care începe să le practice şi desigur aşteaptă să facă mâine alţi paşi înainte.

Puteţi da un alt exemplu al acestei situaţii?

Imaginaţi-vă un tată care are un copil bolnav şi copilul se face mai bine. Încă are febră, dar nu mai vomită, reuşeşte să ţină în stomac ceea ce mănâncă, a început o terapie care pare să funcţioneze. Tatăl este mulţumit. Este mulţumit de faptul că este bolnav copilul? Nu, este mulţumit de faptul că acel copil dă simptome de îmbunătăţire şi de vindecare. Gândiţi-vă o clipă la văduva din Evanghelie care oferă la visteria templului două monede mici de bronz. Isus comentează: această femeie a dat mult mai mult decât bogaţii şi puternicii care au vărsat şi ei tone de monede de aur şi de argint. Aceia au dat din ceea ce le prisosea, ea a dat tot ceea ce avea. În acelaşi mod Dumnezeu probabil că se bucură mai mult pentru un pas nesigur spre bine făcut de unul care este născut într-o familie dezbinată, a fost botezat dar n-a fost niciodată evanghelizat cu adevărat, n-a avut niciodată în faţa ochilor un exemplu de iubire adevărată între un bărbat şi o femeie, a crescut într-o ideologie dominantă pentru care sexul este real şi iubirea în schimb nu există decât prin respectarea perfectă a legii din partea unuia care a avut părinţi buni, exemple bune, un paroh bun şi (poate cel mai important dintre toate) o soţie bună.

Să trecem la a şasea cenzură, care îi atribuie papei afirmaţia: nu există acte intrinsec rele dar că, în funcţie de circumstanţe, orice act uman poate să fie bun sau rău.

Aici vrea să fie strivit papa cu privire la aşa-numita "etică a situaţiei". Încă o dată Amoris laetitia spune un alt lucru, absolut tradiţional, pe care l-am studiat cu toţii când eram copii în catehismul Bisericii catolice, nu numai în cel nou al sfântului Ioan Paul al II-lea, ci şi în cel vechi al sfântului Pius al X-lea. Pentru a avea un păcat de moarte sunt necesare trei condiţii: materia gravă (adulterul este mereu şi fără excepţii materie gravă de păcat), ştiinţă deplină (trebuie să ştiu că ceea ce fac este rău) şi consens deliberat (trebuie să aleg liber să face ceea ce fac). Dacă lipseşte ştiinţa deplină şi consensul deliberat, un păcat poate să devină din păcat de moarte păcat venial. Acţiunea este întotdeauna greşită, însă subiectul care o săvârşeşte nu poartă întotdeauna întreaga responsabilitate. Este ca în dreptul penal: tu conduci respectând toate regulile şi un beţiv se aruncă sub roţile maşinii tale. Poate că vei fi iertat sau te vei trezi cu o pedeapsă mică. Tu nu respecţi regulile codului, conduci beat şi ucizi un sărman care trecea pe acolo. Vei avea o condamnare severă. Foloseşte maşina ca o armă pentru a ucide o persoană pe care o urăşti. Tu meriţi închisoarea pe viaţă.

În a şaptea şi ultima "corecţie filială" din document este acuzat papa că vrea să dea împărtăşania divorţaţilor recăsătoriţi care "nu au căinţă pentru starea lor de viaţă şi propunerea fermă de a se corecta".

Papa vrea să-i însoţească pe divorţaţii care au căinţa pentru starea lor de viaţă şi propunerea fermă de a se corecta. Nu spune că trebuie să li se dea împărtăşania mereu şi oricum. Însă spune că trebuie să fie însoţiţi în situaţia concretă în care se află şi să se evalueze şi nivelul lor de responsabilitate subiectivă. Punctul de sosire al drumului este (când reconcilierea cu adevăratul soţ nu este posibilă) renunţarea la raporturile sexuale. Însă pe acest drum există multe etape. Pot exista cazuri în care o persoană poate să fie în harul lui Dumnezeu din cauza atenuantelor subiective (lipsa de ştiinţă deplină şi consens deliberat) chiar dacă ea continuă să aibă raporturi sexuale cu propriul partener. Gândiţi-vă la o femeie care ar vrea să facă această alegere de castitate dar bărbatul nu vrea şi dacă ea i-ar impune-o s-ar simţi trădat şi ar pleca distrugând legătura de iubire în care cresc copiii. Cine ar refuza atenuantele subiective ale unei femei care continuă să aibă raporturi sexuale cu bărbatul său în timp ce pe de altă parte perseverează în tentativa sa de a-l convinge să facă o alegere de castitate? În disciplina canonică ce nu-i admite pe divorţaţii recăsătoriţi la sacramente trebuie să se distingă două elemente sau, dacă vreţi, două motive diferite. Primul este un motiv care derivă din teologia morală. Adulterul este în mod intrinsec rău şi nu poate fi niciodată justificat. Însă asta nu împiedica faptul ca persoana să poată fi responsabilă nu în întregime pentru acea încălcare din cauza circumstanţelor atenuante subiective. Există o imposibilitate absolută de a da împărtăşania celui care este în păcat de moarte (şi această regulă este de drept divin, deci inderogabilă), dar dacă, din cauza lipsei de ştiinţă deplină şi de consens deliberat, nu există păcat de moarte, împărtăşania se poate da, din punctul de vedere al teologiei morale, chiar şi unui divorţat recăsătorit. Există apoi o altă interdicţie, nu morală ci juridică. Convieţuirea extra-matrimonială contrazice în mod clar legea lui Dumnezeu şi generează scandal. Pentru a proteja credinţa poporului şi a întări conştiinţa indisolubilităţii căsătoriei, autoritatea legitimă poate decide să nu dea împărtăşania divorţaţilor recăsătoriţi şi în cazul în care nu sunt în păcat de moarte. Însă această regulă este de drept uman şi autoritatea legitimă poate permite derogări pentru motiv just.

Vi se pare că semnatarii lui correctio ţin cont de posibilele circumstanţe atenuante?

Dacă noi confruntăm acest ultim document cu cele precedente nu este greu să vedem urmele unei anumite nesiguranţe. Documentele precedente ignorau complet problematica referitoare la circumstanţele atenuante. Acum încearcă să ţină cont de ele. Pentru a face asta trebuie să dea impresia că nu înţeleg ceea ce a spus papa cu adevărat. O consecinţă şi mai importantă este că, acum, dacă se trag consecinţele logice ale afirmaţiilor lor, chiar şi criticii admit că în unele cazuri divorţaţii recăsătoriţi pot să fie scutiţi de vină gravă din cauza atenuantelor subiective, deci pot să primească împărtăşania. Însă acesta este, încă de la început, adevăratul obiect al disputei.

Obiectivul criticii, după părerea dumneavoastră, sunt numai unele afirmaţii ale actualului pontif sau este în discuţie, mai în general, magisteriul ultimilor papi şi în fond al Bisericii post-conciliare?

Nu-i cunosc pe toţi semnatarii lui correctio. Dintre cei pe care-i cunosc eu, unii sunt lefebrişti. Erau împotriva Conciliului, împotriva lui Paul al VI-lea, împotriva lui Ioan Paul al II-lea, împotriva lui Benedict al XVI-lea şi acum sunt împotriva papei Francisc. Alţii sunt apropiaţi de mişcarea Tradiç?o, Familia, Propriedade, care a susţinut în timpul său regimul militar din Brazilia. Unii afirmă public că devierea Bisericii începe cu Leon al XIII-lea şi enciclica Au milieu des sollicitudes cu care Leon al XIII-lea a trădat alianţa tronului şi altarului şi a renunţat la principiul dreptului divin al regilor... Se încearcă izolarea papei Francisc opunându-l predecesorilor săi, dar aceşti adversari ai săi sunt şi adversarii predecesorilor săi. Nu văd printre semnatari mulţi cardinali (ba chiar, nu văd niciunul), nu văd mulţi episcopi (unul singur, în vârstă de 94 de ani), nu văd mulţi profesori ordinari de teologie sau de filozofie (este însă Antonio Livi, pe care eu îl stimez mult).

Nu este îndoială că documentul a avut un mare ecou mediatic...

Văd o campanie de opinie foarte bine orchestrată pentru a da impresia unei revolte a "experţilor", aşa de experţi încât îşi pot permite să dea lecţii papei. Clar că nu este aşa. Să-mi fie permis în sfârşit să exprim o preocupare. Am impresia că unii cred că Biserica există pentru a apăra o Tradiţie care o precede, care se opune oricărei schimbări istorice şi care nu este Tradiţia creştină. Înţelepţii, care sunt depozitarii acestei Tradiţii necreate şi veşnice, au dreptul să judece şi Biserica, atunci când ea nu-şi îndeplineşte misiunea sa de a combate modernitatea. O gândire de acest tip s-a prezentat cu putere în "Action Française" şi a fost condamnată de Pius al XI-lea. Urmând o gândire de acest tip, René Guenon a trecut în timpul său de la catolicism la islam, convins că el ar oferi o apărare mai eficace a Tradiţiei împotriva modernităţii...

(După Vatican Insider, 3 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 26.