Reflecţie: "Bărbat şi femeie Dumnezeu i-a creat"

de Enzo Bianchi

În cartea Facerii, prima carte a Bibliei, cartea lui "la început" (be-re'shit: Fac 1,1) găsim două naraţiuni ale creaţiei, compuse de autori şi redactori umani, deci caracterizaţi de o precisă cultură, într-un timp bine definit al istoriei noastre. Aparţin unui gen literar pe care-l calificăm ca fiind cel mitic: mitul este o naraţiune situată din punct de vedere cultural, dotată cu o viziune specifică, dar care vrea să semnifice ceea ce este universal, constitutiv din punct de vedere antropologic, adică, în cazul nostru, ce mai este "adam-ul, fiinţa umană, terestrul". Sunt redactări diferite, nu contemporane cu creaţia, dar care au fost puse în mod intenţionat una după cealaltă de către redactorii finali ai Torah-ului: nu juxtapuse, ci aşezate în succesiune, astfel ca să apară dinamica umanizării.

În prima naraţiune (Fac 1,1-2,4°), un adevărat imn, o naraţiune ritmată şi repetitivă, este conţinută cu creaţia "adam-ului, descrisă cu un text care, în armonia ei poetică ritmează inima mesajului biblic asupra lui Dumnezeu şi a umanităţii, în raporturile lui cu Dumnezeu şi cu animalele. Să o ascultăm într-o versiune care urmează îndeaproape versiunea ebraică: "Iar Elohim a spus: Să facem adam-ul după imaginea noastră, ca fiind asemănarea noastră: să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele, tot pământul şi tot ceea ce se târăşte pe pământ. Şi Elohim l-a creat pe ha-adam în imaginea lui, în imaginea lui Elohim l-a creat, bărbat şi femeie i-a creat" (Fac 1, 26-27).

Cine este umanul creat "în imaginea lui Dumnezeu", cine este faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni? Şi ce comportă acel singular "-a creat", repetat în dualul "bărbat şi femeie i-a creat"? Fiinţele umane, umanitate ca imagine a lui Dumnezeu se află în relaţie cu Dumnezeu însuşi şi cu celelalte creaturi. Fiinţa umană este în sine relaţie, iar ceea ce atestă acest lucru în mod paradigmatic este diferenţa sexuală, pentru că umanul există ca bărbat şi femeie, cu toate posibilele variante şi intersectări ale acestei polarităţi. Umanii sunt imaginea lui Dumnezeu, fiecare în umanitatea din care face parte, în sine sunt uniţi şi se completează acceptând diferenţa lor reciprocă. Există în acest text o imensă valorizare a raportului bărbat-femeie, valorizare a caracterului lor complet: nu există o apreciere a sexualităţii, nici o viziune cinică sau chinuită a diferenţierii sexuale! Sexualitatea este pozitivă, iar Dumnezeu vrea ca bărbatul şi femeia împreună să ducă la bun sfârşit opera de umanizare: creaţi după imaginea lui Dumnezeu, trebuie să devină conformi lui, asemănători lui.

Acest lucru trebuie să aibă loc în viaţa de fiecare zi: în viaţă şi nu numai în viaţă! A trăi înseamnă a intra în lume, a-l locui, a sta între con-creaturi, unde umanii trebuie să-şi asume o responsabilitate. Umanii au un trup ca şi animalele, sunt animale, dar sunt şi diferiţi între ei, înainte de toate în responsabilitate. Umanul este şi trebuie să se facă responsabil al pământului şi al ambientului, nu este pământul cel care trebuie să fie responsabilul omenirii.

În a doua naraţiune (Fac 2,4b-25), mai veche decât prima cu câteva veacuri, sau poate chiar cu un mileniu, intră elemente mitologice din diferite culturi şi vrea să aşeze umanul în lume şi să-l pună în relaţie, să reafirme printr-un alt itinerar că umanul este relaţie, este alteritate. Acum, diferenţa sexuală este parabolă a oricărei alterităţi, în numele căreia celălalt , "ceilalţi - aşa cum spunea Jean Paul Sartre - sunt infernul", sau mai bine zis, pot fi astfel. Umanul este cu adevărat uman atunci când trăieşte în relaţie, dar fiecare relaţie de diferenţă comportă tensiune şi conflict. Raportul bărbat - femeie este epifania diferenţei şi a alterităţii reciproce. Numai în cadrul relaţiei umanul îşi găseşte viaţa şi fericirea, dar relaţia trebuie învăţată, ordonată, exercitată, deoarece în ea trebuie dominată animalitatea prezentă în fiecare, care în cadrul raportului se manifestă ca violenţă.

Iată, deci, umanul, o fiinţă în relaţie cu pământul din care este luat, cu animalele ca animal şi el, cu celălalt din afara lui, care are acelaşi suflu de viaţă primit de Dumnezeu şi, în sfârşit, cu Dumnezeu însuşi. Tocmai în acest cadru de relaţii umanul, ca bărbat şi femeie, se umanizează. Iar atunci când terestrul, ieşit din toropeala în care Dumnezeu îl pusese, vede celălalt lat, partenerul, atunci vorbeşte cu stupoare. Iată accesul la cuvânt, posibil atunci când în faţă apare celălalt: în sfârşit, un partener demn, care aprinde cuvântul, care abilitează către eu-tu, către dialog, către relaţie! În sfârşit, spune omul, o fiinţă care este "os din oasele mele şi carne din carnea mea. Se va numi isshah, pentru că din ish a fost luată" (Fac 2,23). Relaţia este deja inaugurată: iată bărbatul şi femeia.

Dar dacă astăzi reuşim să facem această interpretare a primelor două pagini ale Bibliei, este necesar să ne amintim că interpretarea nu a fost totdeauna aceasta. Nici să nu uităm că deja în ultima parte a celei de-a doua naraţiuni apar în fundal semnele dramei care traversează istoria până la noi, până la feminicidul care, din păcate, este prezent şi în zilele noastre. Într-adevăr, umanul, "ha-adam-ul, deja aici se descoperă în toată problematicitatea lui. De fapt, abia bărbatul vede femeia, nu-i vorbeşte acesteia, nu întreprinde drumul eu-tu, dar îşi vorbeşte sieşi: "Aceasta da, este os din oasele mele şi carne din carnea mea".

În acest fel exprimă un adevăr, adică faptul că femeia are aceeaşi natură a lui şi, în consecinţă, aceeaşi demnitate şi vocaţie a omului, dar spune greşit acest lucru, exprimând imediat posesivitatea lui: os din oasele mele şi carne din carnea mea. Îşi vorbeşte sieşi şi vorbeşte despre posesia sa. Femeia tace, este redusă la tăcere, iar bărbatului îi apare ca fiind un lucru. El spune: "A fost luată din mine, este carnea mea", şi astfel neagă orice alteritate, acea alteritate care reclamă ca femeia să fie un subiect în faţa lui. Imediat voinţa şi proiectul lui Dumnezeu sunt trădate, iar drama care va urma foarte repede se creionează deja aici, în ieşirea la suprafaţă a diferenţei negate!

Scria Thomas Stearns Eliot în ale lui Patru cvartete: "În începutul meu se află sfârşitul meu... În sfârşitul meu se află începutul meu" (East Coker, începutul şi sfârşitul textului). În aceste prime pagini ale acelui la început este deja prezentă întreaga istorie a umanităţii, este deja prezentă nerecunoaşterea celuilalt partener, este deja prezentă pretenţia că celălalt este o posesiune omologă, că celălalt nu este celălalt, diferit, deosebit! Culturi patriarhale şi rare culturi matriarhale manifestă lupta dintre sexe, manifestă rana pe care fiecare dintre noi o simte în faţa diferenţei: este atras, dar îi este frică, vrea relaţie dar vrea să posede, vrea comuniune dar vrea şi război. Aceste pagini încearcă să ne spună cum singularităţile prezente în fiecare dintre noi, datorate multor diferenţe, începând cu cea sexuală, trebuie să se conjuge pentru ca să existe viaţă şi fericire, chiar dacă semnate de limită. Diferenţa sexuală bărbat - femeie este paradigmă a tuturor celorlalte diferenţe, dar toate diferenţele sunt legate de acel drum pe care fiecare uman îl face, între naştere şi moarte, atunci când fiecare dintre noi se va reîntoarce în pământul din care a fost luat (cf. Fac 3,19), deci se va reîntoarce la Cel care l-a creat. Atunci fiecare va da un răspuns foarte personal întrebării asupra drumului de umanizare ce i-a fost adresat de Dumnezeu. Mă refer la prima întrebare a lui Dumnezeu, narată imediat după, în cartea Facerii, întrebare reînnoită în fiecare zi a vieţii noastre: "Adam, unde eşti?" (Fac 3,9). În sfârşitul nostru se află răspunsul la întrebarea acelui la început, la responsabilitatea umanizării.

Sursa: http://www.monasterodibose.it/fondatore/articoli/articoli-su-quotidiani/11806-maschio-e-femmina-dio-li-creo

Traducere de Pr. Damian Pătraşcu

lecturi: 37.