Luther şi ordinul augustinian

La cinci secole de la Reformă

De Alejandro Moral Antón

Ordinul augustinian, la care aparţinea Luther, nu are motiv să celebreze al cincilea centenar al Reformei, dar cu siguranţă să-l comemoreze, reflectând asupra luminilor şi umbrelor parcursului istoric şi spiritual al călugărului german. Este ceea ce afirmă priorul general într-o scrisoare adresată fiilor şi fiicelor spirituali ai sfântului Augustin, pe care o publicăm integral.

Într-un mod care poate să par un pic reductiv, s-a voit să se fixeze începutul Reformei în expunerea publică a celor 95 de teze ale sale despre indulgenţe, la 31 octombrie 1517, pe care Martin Luther a făcut-o la Wittenberg. În orice caz, nu este îndoială că Luther a dat naştere unei adevărate crize religioase care a provocat o fractură în creştinătatea occidentală şi a pus bazele nu ale secularismului, ci ale procesului de secularizare şi ale naşterii unei noi Europe. Tezele au implicat şi o schimbare în modul de a se înţelege pe sine însuşi. Atunci şi-a schimbat prenumele său, din Luder, a trecut să se semneze pentru o perioadă cu Eleutherios (cel liber) şi, în sfârşit cu Luther.

Personalitatea sa puternică, bogată şi sugestivă în contrastele sale, noua teologie pe care a dezvoltat-o, consecinţele revoluţiei pe care a dezlănţuit-o, fac din el o figură decisivă în istoria universală şi a creştinismului. Putem afirma că există un înainte şi un după Luther.

Nu putem uita că Martin Luther (1438-1546) era un augustinian. A intrat în ordinul nostru în 1505 şi era membru al congregaţiei cu regulă din Saxonia. A aparţinut comunităţii conventului din Erfurt mai întâi şi din Wittenberg după aceea. A primit diferite funcţii de conducere: vice-prior şi regent de studii (1512-1515), apoi vicar provincial din Turingia şi Meissen (1515-1518). A exercitat aceste funcţii cu responsabilitate şi înţelepciune, luând decizii atunci când erau necesare, fără a ignora dificultăţile şi căutând binele comun. A fost un renumit profesor (titlul cel mai îndrăgit de el era cel de doctor în teologie) şi predicator acreditat, s-a arătat disponibil pentru a presta serviciile sale atunci când i-au fost cerute, aşa cum s-a întâmplat pentru aceea care se referă la problema internă (conflictul dintre observanţi şi conventuali) care a dus la călătoria sa la Roma în 1511-1512. Toate izvoarele evidenţiază că a fost un frate evlavios, politicos şi fervent. Până în 1521 obişnuia să semneze mereu "Martin Luther, augustinian" şi a folosit haina până în 1524, păstrând până la moartea sa mult din faptul de a fi frate în ceea ce priveşte evlavia şi stilul.

Este adevărat şi că Luther nu numai că a abandonat ordinul, ci a detestat cu toate forţele sale viaţa călugărească, respingând practicile ascetice şi de evlavie, recitarea breviarului şi alte obligaţii, a modificat radical teologia sacramentară, a condamnat voturile şi a promovat abandonarea şi fuga în masă a consacraţilor. Dauna provocată ordinului şi vieţii călugăreşti în Germania a fost enormă. Luther a fost un confrate al nostru pentru o perioadă şi a împărtăşit carisma noastră, dar el însuşi s-a pus în afara ordinului cu opţiunile sale, cu iniţiativele sale şi cu deciziile sale.

Ordinul sfântului Augustin, la care aparţinea Luther, nu are motiv de a celebra cei 500 de ani de la începutul Reformei, dar cu siguranţă de a-i comemora. Şi facem asta cu seninătate, scoţând în evidenţă aspectele pozitive care au fost la început: reevaluarea fiecăruia, o încredere mai mare în Dumnezeu, centralitatea Scripturii, apropierea liturgiei de popor, dezvoltarea simţului comunitar, laicitatea sănătoasă, necesitatea unei reforme înţelese ca întoarcere la esenţial. Ce ar putea învăţa Biserica catolică de la tradiţia luterană? Papa Francisc răspunde aşa: "Două cuvinte îmi vin în minte: Reforma şi Scriptura". Gestul de reînnoire pentru o Biserică semper reformanda şi alegerea făcută de a pune Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile poporului.

Trebuie să învăţăm şi să evităm ca ceea ce ar trebui să fie un proces de reformă şi revitalizare a întregii Biserici să degenereze într-o "stare" de separare şi ruptură, şi ca apropierea de Sfânta Scriptură să se rezolve în subiectivism. Pentru aceasta, conform cuvintelor teologului luteran Wolfhart Pannenberg, "diviziunea Bisericii în secolul al XVI-lea nu poate să fie înţeleasă ca succesul Reformei, ci numai ca exprimarea eşecului său temporar; de fapt, Reforma tindea la reînnoirea întregii Biserici, cu referinţă la originea sa biblică". În afară de asta, putem spune că schisma Bisericii este o exprimare de eşec pentru toţi creştinii.

Astăzi, amintind figura lui Martin Luther ne oprim asupra omului cu profunde intuiţii religioase, asupra mesagerului şi predicatorului cuvântului divin, asupra ingeniozităţii şi creativităţii sale, asupra extraordinarei sale capacităţi de muncă, asupra modului în care a folosit tiparul şi progresele timpului în slujba comunicării, asupra evlaviei sale profunde. "Toţi suntem cerşetori, hoc est verum", a scris la 16 februarie 1546, cu două zile înainte de a muri. A fost un creştin sincer şi un om al rugăciunii, un bun soţ şi tată de familie, un prieten simplu şi ospitalier, o călăuză atentă a persoanelor care căutau sfatul său. Cu temperament afectuos şi expansiv, în pofida preocupărilor şi bolilor care l-au lovit, a fost un model de virtuţi familiale. În afară de asta, trebuie amintite luptele sale interioare împotriva angoaselor şi ispitelor, forma sa directă de exprimare, deschiderea sufletului şi modul încrezător de a împărtăşi intimitatea sa cu aceia care îi erau apropiaţi, sensibilitatea sa spirituală.

Cu toate acestea, nu putem evita să vorbim despre un alt aspect mai puţin linguşitor: acela care face referinţă la intoleranţa sa. Încăpăţânat şi inflexibil, pasional şi vehement, Luther folosea expresii tăioase împotriva celui care i se opunea, ajungând să fie injurios şi bădăran. Adesea era samavolnic şi ofensiv, ajungând la calomnie. Cel ales de Dumnezeu, "profetul de la sfârşitul timpurilor", se considera cu adevărat şi, de aceea, răspundea în termeni agresivi la orice dezacord. Pentru el nu era posibilă retractarea pentru că nu asuma posibilitatea de greşeală sau de eroare. Este semnificativă fixaţia sa faţă de figura papei, care evoluează de la ascultarea reverenţioasă la aversiune şi la repulsie, ajungând la ură în ultimii săi ani. Sunt cu adevărat triste şi exagerate insultele sale şi agresiunile sale la adresa Bisericii din Roma ("papist", conform terminologiei sale speciale). Lectura acelor texte ne umple de durere. Astăzi, mulţumire fie lui Dumnezeu, timpurile s-au schimbat: nu sunt numai cordiale relaţiile dintre luterani şi catolici, ci s-a ajuns, pe calea ecumenismului, şi la puncte de întâlnire precum Declaraţia comună despre doctrina justificării, semnată în 1999, la care a aderat recent Comuniunea Mondială a Bisericilor Reformate.

Cât priveşte gândirea sa, este imposibil de expus aici, nici nu vreau s-o rezum. Voi spune doar că Luther a manifestat neîncrederea sa în raţiune şi refuzarea filozofiei în repulsia viscerală faţă de scolastică, faţă de aristotelism, faţă de sistemele teologice excesiv de structurate, faţă de jocurile intelectului, faţă de clasificări, faţă de sofisme, faţă de subtilitatea şcolilor. Luther susţinea că toate acestea ne îndepărtează de la întâlnirea cu Cristos şi împiedică adevărata credinţă care se întemeiază pe Scriptură, pe cuvânt. Dumnezeu nu este o ipoteză filozofică, ci ni se revelează şi ne vorbeşte în Cristos. Pentru aceasta este necesară o simplitate mai mare, să se abandoneze artificiile pentru a merge la izvor şi a face posibilă întâlnirea. Şi cere şi să apropie Cuvântul lui Dumnezeu de popor, facilitându-i contactul şi asimilarea personală. Din acest baze putem înţelege că Luther a dedicat mult timp şi atenţie traducerii şi exegezei Sfintei Scripturi şi predicării. El a arătat o cunoaştere excelentă a limbii sale native. Traducerea Bibliei de către el este de o importanţă fundamentală, atât în sens pastoral cât şi în sens filologic. Luther a avut un rol decisiv în alegerea lexicală şi în stil, în care se reflectă vivacitatea şi spontaneitatea limbii vorbite. Este un inovator al limbii, pe care o înzestrează cu mare precizie şi realism, până acolo încât să fie considerat determinant în unificarea limbii germane şi în fixarea germanei moderne. Predicator recunoscut, cuvântările sale au avut mereu o rezonanţă enormă. Cu stil simplu, concret şi didactic; foarte practic. Vorbea cu profundă convingere, concentrat asupra a ceea ce spunea, fără a se pierde în gestualităţi sau teatralităţi, ci folosind locuţiuni populare şi expresii populare. A fost "ecleziastul din Wittenberg", predicatorul şi transmiţătorul prin excelenţă al Cuvântului lui Dumnezeu.

Un alt punct esenţial al gândirii sale, în linia augustiniană, este realitatea harului referit îndeosebi la justificare. În această lume în care triumfă indiferenţa, în care de atâtea ori se trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, în care Dumnezeu este redus la un concept sau la o regulă, Luther ne duce din nou la Dumnezeul revelat în Cristos, care este Iubire ce se concretizează în Iubire. Centrul vieţii sale şi reflecţia sa a fost fără îndoială problema despre Dumnezeu. Chinuit încă din tinereţe de problema mântuirii, a găsit linişte şi bucurie în principiul justificării prin credinţă (cf. Rom 1,17). De aceea, dreptatea lui Dumnezeu nu trebuie să fie înţeleasă în sens activ sau răzbunător (un Dumnezeu drept care-i pedepseşte pe păcătoşi), ci în sens pasiv sau justificativ (Dumnezeu care ne face drepţi şi care ne dăruieşte sfinţirea). Nu faptele, oricât de bune ar fi ele, obţin mântuirea, ci încrederea în Cristos, unicul Răscumpărător, care ni se comunică prin credinţă. Solus Christus, soli Deo gloria. Dumnezeul de temut se transformă astfel în Tatăl milostivirii şi Cristos justiţiarul în unicul Mântuitor prin cruce. Luther simte incapacitatea efortului uman fără har, dar radicalizează această doctrină ducând-o la extrem. Pentru el este imposibil ca fiinţa umană să poată colabora activ la propria mântuire, pentru că rămâne păcatul: numai că, pentru meritele lui Cristos, nu ne este imputat.

Sola Scriptura, sola gratia, sola fide. Consecinţele percepţiei luterane au dus la negarea liberului arbitru, la inovaţia dogmatică a sacramentelor, la refuzarea liturghiei ca jertfă, la negarea preoţiei ministeriale, la demolarea magisteriului şi a ierarhiei ecleziastice, la demonizarea papalităţii. Cu toate acestea, Luther se arată surprinzător de servil faţă de principii protestanţi şi se manifestă ca un apărător pasionat al ordinii sociale şi politice legitime, chiar cu preţ scump. Poziţia sa în Războiul ţăranilor (1524-1525) ne oferă un bun exemplu pentru asta şi constituie una dintre cele mai discutate caracteristici ale reformatorului. Aşa cum sunt şi alte două aspecte, prezente în Luther, care au aruncat o umbră neagă asupra istoriei din ultimele secole: naţionalismul şi antisemitismul.

Figura lui Luther nu este uşor de interpretat, dar este fără îndoială fascinantă. Este plină de contraste care fac dificilă obiectivitatea şi imparţialitatea, dar oferă trăsături enorm de inovatoare şi este, fără îndoială, foarte actuală. În pofida celor cinci secole trecute, continuă să provoace reacţii extreme: adeziunea sau refuzul visceral. Şi în cadrul nostru augustinian, din păcate, continuă să rămână încă necunoscut. În ordin avem nevoie de specialişti ca Luther, atât în domeniul istoric cât şi în cel teologic. Sper ca această comemorare a Reformei luterane să fie o chemare şi un impuls pentru studii în această direcţie. Sunt recunoscător pentru interesul manifestat şi pentru iniţiativele întreprinse în diferitele circumscripţii ale ordinului, mai ales în domeniul academic, cu organizarea de congrese, zile de studiu şi publicaţii foarte bune. Consiliul general a voit să se implice în acest sens încurajând organizarea Întâlnirii intitulate: "Luther şi Reforma: sfântul Augustin şi ordinul augustinian", care se va ţine la Roma, de la 9 la 11 noiembrie. Sper ca să fie un bun punct de plecare.

Doresc să închei cu reflecţia acută a papei Benedict al XVI-lea, făcută la Augustinerkloster din Erfurt, în timpul călătoriei în Germania: "Pentru Luther, teologia nu era o chestiune academică, ci o luptă interioară cu el însuşi şi asta, apoi, era o luptă cu privire la Dumnezeu şi cu Dumnezeu. «Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?». Faptul că această întrebare a fost forţa motrice a întregului său drum mă uimeşte mereu din nou. De fapt, cine se preocupă astăzi de aceasta, chiar şi printre creştini? Cea mai mare parte a oamenilor, chiar şi a creştinilor, astăzi consideră sigur că Dumnezeu, în ultimă analiză, nu se interesează de păcatele noastre şi de virtuţile noastre. El ştie, întocmai, că toţi suntem numai carne. Dacă astăzi se mai crede încă într-o lume de dincolo şi într-o judecată a lui Dumnezeu, atunci aproape toţi presupunem în practică faptul că Dumnezeu trebuie să fie generos şi, la sfârşit, în milostivirea sa, va ignora micile noastre lipsuri. Problema nu ne mai preocupă. Dar sunt într-adevăr aşa de mici lipsurile noastre? Oare nu este devastată lumea din cauza corupţiei celor mari, dar şi a celor mici, care se gândesc numai la propriul interes? Oare nu este devastată din cauza puterii drogurilor care trăieşte, pe de o parte, din dorinţa de viaţă şi de bani şi, pe de altă parte, din aviditatea de plăcere a persoanelor dedicate lor? Oare nu este ameninţată de dispoziţia crescândă la violenţă care, nu rar, se maschează cu aparenţa religiozităţii? Foamea şi sărăcia ar putea să devasteze până acolo întregi părţi din lume dacă în noi iubirea lui Dumnezeu şi, pornind de la El, iubirea faţă de aproapele, faţă de creaturile lui Dumnezeu, oamenii, ar fi mai vie? Întrebările în acest sens ar putea continua. Nu, răul nu este o bagatelă. El n-ar putea să fie aşa de puternic dacă noi l-am pune cu adevărat pe Dumnezeu în centrul vieţii noastre. Întrebarea: Care este poziţia lui Dumnezeu faţă de mine, cum mă aflu eu în faţa lui Dumnezeu? - această întrebare tulburătoare a lui Martin Luther trebuie să devină din nou, şi desigur în formă nouă, şi întrebarea noastră. Cred că acesta este primul apel pe care ar trebui să-l simţim în întâlnirea cu Martin Luther".

(După L'Osservatore Romano, 26 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 37.