Reflecţie la duminica a 24-a de peste an - Anul A - 2017

Iertarea ne face asemenea lui Isus şi ne învredniceşte de cer. Iertarea vindecă sufletul celui iertat şi al celui care iartă. Iertarea semn al uceniciei la Isus şi al unui apostolat credibil.

Am auzit cu toţii de cuvântul "evlavie", însă poate puţini dintre noi ştim şi ce înseamnă exact. Cuvântul evlavie înseamnă "a avea caracterul lui Isus". De aceea, el însuşi ne porunceşte să-l imităm. De exemplu, ne porunceşte să-l imităm în sfinţenie: "Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt" (1Pt 1,16); ne porunceşte să-l imităm în mila faţă de aproapele nostru: "Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv" (Lc 6,36); ne porunceşte să-l imităm în iertare şi îndurare: "Fiţi îndurători cu fraţii voştri cum eu m-am îndurat de voi" (cf. Mt 18,33). Dumnezeu doreşte să fim "evlavioşi", să avem caracterul lui aici pe pământ, ca să putem fi asemenea lui în veşnicie (cf. 1In 3,2).

Dar de ce ne porunceşte Isus să ne însuşim caracterul lui: de sfinţenie, de milă, de iertare şi îndurare? Pentru că în lipsa lui de la înălţare şi până la a doua sa venire, acesta este duhul în care trebuie să umble ucenicii care îl vor urma, pentru ca oricine va primi un ucenic în numele lui Isus, să-l primească pe Isus însuşi.

Spuneam duminica trecută că în capitolul 18 din Matei, capitol din care a citit pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 18,21-35), ne sunt arătate noile principii de viaţă ale împărăţiei cerurilor, principii care trebuie să strălucească în toţi aleşii Domnului, în toţi ucenicii lui Isus încă pe pământ fiind. Aceste principii fiind cele: ale smereniei (cf. Mt 18,1-5); ale fugii de păcat (cf. Mt 18,6-9); ale dragostei reciproce (cf. Mt 18,10-14), ale interesului pentru mântuirea altora (cf. Mt 18,15-18), ale prezenţei lui Isus în lume prin chipul ucenicilor lui (cf. Mt 18,19-20) şi ale iertării reciproce (cf. Mt 18,21-35); principii instaurate de Isus odată cu patima, moartea, învierea şi glorificarea lui de-a dreapta Tatălui şi principii care vor fi căutate la toţi care vor fi chemaţi la judecata lui (cf. Mt 25,31-46).

Astăzi Biserica prin lecturile biblice propuse spre meditare, aprofundare şi trăire, vrea să ne înveţe că iertarea noastră faţă de cei care ne-au greşit, fie ei familiari, fie ei prieteni sau fie ei duşmani, trebuie să-i vorbească lumii care umblă în derivă, despre iubirea şi iertarea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, începând cu cei mai urmă dintre ei: "Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi; şi când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,5-6.8).

Apoi ceea ce Dumnezeu ne-a iertat nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt, conform "evlaviei" cerute nouă, trebuie să oferim şi noi fraţilor noştri greşiţi. Conform mesajului evanghelic de astăzi, ceea ce ne-a iertat Dumnezeu nouă reprezintă cei "o sută de mii de talanţi", iertaţi de Dumnezeu datornicului său. Iar ceea ce noi suntem chemaţi să iertăm fraţilor noştri, reprezintă cei "o sută de dinari" datoraţi de tovarăşul lui (cf. Mt 18,23-36).

Ca la consacrarea diaconilor, porunca iubirii şi iertării greşiţilor noştri, constituie un crez şi o consacrare pentru orice ucenic. Aşa cum episcopul îi spune noului diacon oferindu-i Evangheliarul: "Primeşte Evanghelia al cărei crainic ai devenit; ceea ce citeşti, să crezi, ceea ce crezi, să predici, ceea ce predici, să practici". Tot astfel în virtutea "evlaviei creştine", iertând "greşiţilor noştri", arătăm lumii întregi că am primit Evanghelia, că o citim, că o credem şi că o punem în practică.

Şi pentru că nu există iertare pentru cei care nu iartă, Isus a ţinut să expliciteze asta şi cu alte ocazii. Când ne-a învăţat să ne rugăm numindu-l pe Dumnezeu Tată, ne învăţat să spunem: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mt 6,12). "Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă, dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre" (Mt 6,14-15).

Iar în discursul despre fericiri redat de sfântul Luca, Isus spune: "Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta.

Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura" (Lc 6,36-38).

Iar în pericopa evanghelică de astăzi, Isus îi spune celui care nu l-a iertat pe fratele pe motiv că trebuie să-i plătească datoria, că nici lui nu i se va ierta nimic până nu plăteşte la Dumnezeu tot ce îi datorează (cf. Mt 18,32-35). Deci, treaba cu iertarea semenilor, cu iertarea datornicilor, cu iertarea duşmanilor, este o treabă serioasă: dacă ierţi, eşti iertat şi mântuit; dacă nu ierţi, nu eşti iertat şi nu eşti mântuit". Când iertăm arătăm lumii faţa adevărată a Dumnezeului nostru: "îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi plin de îndurare" (cf. Ps 103,8). Iar când nu iertăm prezentăm lumii o imagine greşită despre Dumnezeu şi în loc să-i atragem pe oameni la credinţă, îi îndepărtăm de Dumnezeu.

Iată o învăţătură frumoasă din cea mai citită carte dinaintea venirii lui Isus, cartea lui Siracide: "Ranchiuna şi mânia sunt lucruri abominabile, iar omul păcătos este stăpânit de ele. Cel care se răzbună va afla răzbunare din partea Domnului şi el, care ţine cont, va ţine cont de păcatele lui. Iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga păcatele îţi vor fi dezlegate! Omul păstrează mânie împotriva altui om şi îndrăzneşte să caute vindecare de la Domnul? El nu are milă faţă de un om asemenea lui şi îndrăzneşte să se roage pentru păcatele lui? El, care este carne, păstrează ranchiună: Cum poate să obţină iertarea lui Dumnezeu? Cine se va milostivi de păcatele sale? Aminteşte-ţi de cele din urmă şi încetează să urăşti! Aminteşte-ţi de putreziciune şi de moarte şi rămâi în urmarea poruncilor! Aminteşte-ţi de porunci şi nu-l urî pe aproapele, de alianţa Celui Preaînalt şi treci peste eroare" (Sir 28,1-7).

În acel timp, Petru, apropiindu-se, i-a zis lui Isus: "Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?" Isus i-a spus: "Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte" (Mt 18,21-22). De aceea, pentru a intra în împărăţia cerurilor, spune Domnul: "Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit" (In 13,34)!

Iar, un dicton creştin spune: "Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te, dacă vrei să fii fericit o viaţă, iartă; dacă vrei să fii fericit o veşnicie, iartă şi fă bine celui greşit!"

Sfântul Ioan Gualbert (995-1073), pe când era tânăr cavaler, a jurat răzbunare împotriva aceluia care îi omorâse fratele. Întovărăşit de mai mulţi prieteni înarmaţi, era ziua de vineri din Săptămâna Sfântă, şi-a întâlnit duşmanul pe o stradă din Florenţa (Italia). Duşmanul lui, ştiind că nu mai are scăpare, a îngenuncheat şi i-a cerut iertare în numele pătimirilor lui Isus. Ioan nici nu voia să audă de aşa ceva. Atunci duşmanul şi-a aruncat armele, s-a întins pe pământ desfăcându-şi mâinile în formă de cruce, şi aştepta lovitura fatală. La vederea acestei cruci vii, Ioan s-a aplecat asupra lui şi l-a îmbrăţişat, l-a iertat şi a trăit în pace cu el toată viaţă. Gestul iubirii faţă de un duşman i-a schimbat întreaga viaţă şi a ajuns pe calea desăvârşirii creştine.

Sfântul Eusebiu mergând într-un oraş unde se aflau mulţi necredincioşi, fu lovit greu, pe negândite, cu o piatră, aruncată de unul din ei. Căzu jos şi începu să-şi dea duhul. Mai înainte de a muri, fu adus în faţa lui cel ce aruncase piatra. Norodul voia să-l ucidă. Sfântul Eusebiu îi opri şi-i rugă: "Cruţaţi-l, că n-a ştiut ce face... Eu îl iert" şi după câteva clipe, muri. Păgânii, care văzură atâta bunătate şi iertare, crezură şi ei în Cristos şi se botezară. Domnul Isus a zis: "Când staţi în picioare şi vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru din ceruri să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre" (Mc 11,25-26).

Un preot povesteşte: Odată, pe când mă adresam unui grup de misionari în sudul Franţei, am stat în casa unui misionar creştin care fusese musulman. Eram uimit de această schimbare de viaţă şi mă minunam de convertirea lui. Mi-a spus că fusese condus la Cristos de nişte soldaţi britanici, pe când trăia în Madagascar. Dar ceea ce voiam de fapt să ştiu era ce anume îl câştigase pe omul acesta încât să-l facă să treacă la creştinism. "Ce argument au folosit?" l-am întrebat. "Ce raţionament te-a convins să treci de la islamism la credinţa creştină?" El a răspuns: "Nu ce au spus ei; ci, cine erau ei".

Pe vremea războiului american de independenţă (1776-1783), la Efrata, în Pennsylvania, trăia un bun predicator, numit Peter Miller. El era stimat de locuitorii orăşelului, afară de unul ce locuia lângă biserică, pe nume Michael Widman. Acesta îl duşmănea de moarte. El a produs păstorului necazuri peste necazuri. Într-o zi, s-a aflat că el nu e numai duşman al bisericii, ci este şi trădător de ţară. Pe bază de dovezi, el a fost dus la Filadelfia, a fost judecat şi condamnat la moarte, care urma să se execute, a doua zi seara. Peter Miller când a auzit aceasta, în seara aceea a şi plecat la generalul George Washington (1732-1799), vreo 60 de mile pe jos, să-i ceară graţierea. A sosit a doua zi şi a pledat pentru iertarea lui. După ce l-a ascultat, generalul Washington i-a zis: "Îmi pare rău, dar nu-ţi pot satisface cererea pentru prietenul tău". "Prietenul meu? Nu, domnule general, el îmi este cel mai înverşunat duşman". "Cum, îţi este duşman şi pentru el ai venit 60 de mile pe jos? Atunci se schimbă situaţia, îi acord graţierea". Îi făcu documentul de graţiere şi i-l dădu. Miller, fără să zăbovească, luă documentul şi făcu alte 15 mile, până la locul unde trebuia să fie execuţia. Când ajunse, spânzurătoarea era deja ridicată şi tocmai aduceau pe condamnat. Acesta, când îl văzu pe Miller, turbă de furie şi strigă că a venit să-l vadă atârnat în ştreang. Dar, fără să bage în seamă vorbele lui, Miller înmână comandantului actul de graţiere. Acesta îl citi în faţa mulţimii adunate, îi desfăcu cătuşele şi îl proclamă graţiat de vina lui. Din ziua aceea, toată duşmănia lui s-a topit, el a devenit alt om şi aşa cum spune profetul Isaia astăzi, lupul s-a convertit la credinţă şi început să locuiască împreună cu mielul (cf. Is 11,6).

Dar nu trebuie uitată încă o iertare: iertarea de noi înşine. Moise avea un trecut de ucigaş (cf. Ex 2,11-12). Dar după mai mulţi ani a devenit cel mai blând om de pe pământ (cf. Num 12,3) şi a putut proclama porunca: "Să nu ucizi" (Ex 20,13)! David a avut un trecut violent şi desfrânat (cf. 2Sam 11,17), dar a devenit "omul după inima lui Dumnezeu" (Fap 13,22). Iona a fugit în mod deliberat când Dumnezeu la Ninive, dar a devenit crainicul cu cele mai multe convertiri într-o singură zi (cf. Iona 3,5). Petru l-a tăgăduit pe Isus în timpul Patimilor (cf. Lc 22,57), dar apoi a făcut o triplă declaraţie de credinţă şi iubire (cf. In 21,15-17). Toţi aceşti oameni au fost nevoiţi să se ierte pe ei înşişi înainte de a începe lucrarea pe care Dumnezeu o plănuise pentru ei. Trebuie să facem şi noi aceasta. După ce i-am iertat pe alţii, este timpul să ne iertăm şi pe noi înşine. Lasă trecutul să fie trecut şi trăieşte prezentul de iubire şi iertare.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 17.