Discurs al Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la a 68-a Săptămână Liturgică Naţională (24 august 2017)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă spun bun-venit vouă tuturor şi mulţumesc preşedintelui, Excelenţa Sa Mons. Claudio Maniago, pentru cuvintele cu care a prezentat această Săptămână Liturgică Naţională, la 70 de ani de la naşterea Centrului de Acţiune Liturgică.

Acest arc de timp este o perioadă în care, în istoria Bisericii şi, îndeosebi, în istoria liturgiei, s-au petrecut evenimente substanţiale şi nu superficiale. După cum nu se va putea uita Conciliul al II-lea din Vatican, tot aşa va fi amintită reforma liturgică ce a provenit din el.

Sunt două evenimente legate direct, Conciliul şi reforma, nu apărute pe neaşteptate ci îndelung pregătite. Dă mărturie despre asta ceea ce a fost numită mişcare liturgică şi răspunsurile date de Suveranii Pontifi la neajunsurile percepute în rugăciunea eclezială; când se simte o nevoie, chiar dacă nu este imediată soluţia, există necesitatea de a ne pune în mişcare.

Mă gândesc la sfântul Pius al X-lea care a dispus o reordonare a muzicii sacre[1] şi refacerea celebrativă a duminicii[2] şi a instituit o comisie pentru reforma generală a liturgiei, conştient că acest lucru va comporta „o muncă pe cât de lungă durată pe atât de mare; şi de aceea – aşa cum recunoştea el însuşi – este necesar ca să treacă mulţi ani, înainte ca acest, ca să spunem aşa, edificiu liturgic […] să reapară din nou strălucitor în demnitatea şi armonia sa, odată ce a fost curăţat de paloarea îmbătrânirii”[3].

Proiectul reformator a fost reluat de Pius al XII-lea cu enciclica Mediator Dei[4] şi instituirea unei comisii de studiu[5]; şi el a luat decizii concrete cu privire la versiunea Psaltirii[6], atenuarea postului euharistic, folosirea limbii vii în Ritual, reforma importantă a Veghii Pascale şi a Săptămânii Sfinte[7]. Din acest impuls, după exemplul altor naţiuni, a apărut în Italia Centrul de Acţiune Liturgică, condus de episcopi preocupaţi de poporul încredinţat lor şi animat de studioşi care în afară de pastoraţia liturgică iubeau Biserica.

Apoi Conciliul al II-lea din Vatican a făcut să se maturizeze, ca rod bun din pomul Bisericii, constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium (SC), ale cărei linii de reformă generală răspundeau la nevoi reale şi la speranţa concretă a unei reînnoiri: se dorea o liturgie vie pentru o Biserică în întregime însufleţită de misterele celebrate. Era vorba de a exprima în manieră reînnoită vitalitatea perenă a Bisericii în rugăciune, având grijă „ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ” (SC, 48). Amintea asta fericitul Paul al VI-lea explicând primii paşi ai reformei anunţate: „Este bine ca să se observe că tocmai autoritatea Bisericii este cea care vrea, promovează şi aprinde această nouă manieră de rugăciune, dând astfel creştere mai mare misiunii sale spirituale […]; şi noi nu trebuie să ezităm să devenim mai întâi discipoli şi apoi susţinători ai şcolii de rugăciune, care urmează să înceapă”[8].

Direcţia trasată de Conciliu a avut formă, conform principiului respectării tradiţiei sănătoase şi al progresului legitim (cf. SC, 23)[9], în cărţile liturgice promulgate de fericitul Paul al VI-lea, bine primite de episcopii înşişi care au fost prezenţi la Conciliu, şi de acum de aproape 50 de ani folosite universal în Ritul Roman. Aplicarea practică, condusă de Conferinţele Episcopale pentru respectivele ţări, este încă în desfăşurare, pentru că nu este suficient a reforma cărţile liturgice pentru a reînnoi mentalitatea. Cărţile reformate conform decretelor Conciliului al II-lea din Vatican au demarat un proces care cere timp, receptare fidelă, ascultare practică, realizare celebrativă înţeleaptă mai întâi din partea slujitorilor hirotoniţi, dar şi a celorlalţi slujitori, a cântăreţilor şi a tuturor celor care participă la liturgie. Într-adevăr, ştim asta, educaţia liturgică a păstorilor şi credincioşilor este o provocare ce trebuie înfruntată mereu din nou. Acelaşi Paul al VI-lea, cu un an înainte de moarte, le spunea cardinalilor reuniţi în consistoriu: „A venit momentul, acum, de a lăsa să dispară definitiv fermenţii dezagregatori, la fel de dăunători şi-ntr-un sens şi-n altul, şi să se aplice integral în criteriile sale inspiratoare juste reforma aprobată de noi pentru aplica voturile Conciliului”[10]

Şi astăzi mai este de muncit în această direcţie, îndeosebi redescoperind motivele deciziilor făcute cu reforma liturgică, depăşind lecturi neîntemeiate şi superficiale, receptări parţiale şi practici care o desfigurează. Nu este vorba de a regândi reforma revizuindu-i alegerile, cât mai ales de a-i cunoaşte mai bine motivaţiile subînţelese, şi prin documentarea istorică, precum şi de a-i interioriza principiile inspiratoare şi de a respecta disciplina care o reglementează. După acest magisteriu, după acest drum lung putem afirma cu siguranţă şi cu autoritate magisterială că reforma liturgică este ireversibilă.

Misiunea de a promova şi de a păzi liturgia este încredinţată de drept Scaunului Apostolic şi episcopilor diecezani, pe responsabilitatea şi autoritatea cărora mă bazez mult în momentul prezent; sunt implicate şi organismele naţionale şi diecezane de pastoraţie liturgică, institutele de formare şi seminariile. În acest domeniu formativ s-a remarcat, în Italia, Centrul de Acţiune Liturgică cu iniţiativele sale, între care anuala Săptămână Liturgică.

După ce am reparcurs cu amintirea acest drum, acum aş vrea să ating câteva aspecte în lumina temei asupra căreia aţi reflectat în aceste zile, adică: „O liturgie vie pentru o Biserică vie”.

- Liturgia este „vie” datorită prezenţei vii a Celui care „murid a nimic moartea şi înviind ne-a redat viaţa” (Prefaţa de Paşti I). Fără prezenţa reală a misterului lui Cristos nu există nicio vitalitate liturgică. Aşa cum fără bătaia cardiacă nu există viaţă umană, tot aşa fără inima pulsantă a lui Cristos nu există acţiune liturgică. De fapt ceea ce defineşte liturgia este realizarea, în semnele sfinte, a preoţiei lui Isus Cristos, adică oferirea vieţii sale până la întinderea braţelor pe cruce, preoţie făcută prezentă în mod constant prin rituri şi rugăciuni, în mod maxim în Trupul şi Sângele său, dar şi în persoana preotului, în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, în adunarea reunită în rugăciune în numele său (cf. SC, 7). Printre semnele vizibile ale Misterului invizibil este altarul, semn al lui Cristos piatră vie, aruncată de oameni dar devenită piatră unghiulară a edificiului spiritual în care este oferit Dumnezeului celui viu cultul în duh şi adevăr (cf. 1Pt 2,4; Ef 2,20). De aceea, altarul, centru spre care se îndreaptă atenţia în bisericile noastre[11], este dedicat, uns cu crismă, tămâiat, sărutat, venerat: spre altar se orientează privirea celor care se roagă, preot şi credincioşi, convocaţi pentru sfânta adunare în jurul său[12]; pe altar este pusă ofranda Bisericii pe care Duhul o consacră sacrament al jertfei lui Cristos; de la altar ne sunt oferite pâinea vieţii şi potirul mântuirii „ca să devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos” (Rugăciunea euharistică III).

- Liturgia este viaţă pentru întregul popor al Bisericii[13]. Prin natura sa, liturgia este de fapt „populară” şi nu clericală, fiind – aşa cum învaţă etimologia – o acţiune pentru popor, dar şi a poporului. Aşa cum amintesc atâtea rugăciuni liturgice, este acţiunea pe care însuşi Dumnezeu o săvârşeşte în favoarea poporului său, dar şi acţiunea poporului care-l ascultă pe Dumnezeu care vorbeşte şi reacţionează lăudându-l, invocându-l, primind izvorul inepuizabil de viaţă şi de milostivire care curge din sfintele semne. Biserica în rugăciune îi adună pe toţi cei care au inima în ascultarea Evangheliei, fără a rebuta pe nimeni: sunt convocaţi mici şi mari, bogaţi şi săraci, copii şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, drepţi şi păcătoşi. După imaginea „mulţimii imense” care celebrează liturgia în sanctuarul din cer (cf. Ap 7,9), adunarea liturgică depăşeşte, în Cristos, orice graniţă de vârstă, rasă, limbă şi naţiune. Însemnătatea „populară” a liturgiei ne aminteşte că ea include şi nu exclude, făcătoare de comuniune cu toţi totuşi fără a omologa, pentru că ea cheamă pe fiecare, cu vocaţia şi originalitatea sa, să contribuie în edificarea trupului lui Cristos: „Euharistia nu este un sacrament «pentru mine», este sacramentul multora care formează un singur trup, sfântul popor credincios al lui Dumnezeu”[14]. Aşadar nu trebuie să uităm că înainte de toate liturgia este cea care exprimă pietas a întregului popor al lui Dumnezeu, prelungită apoi de exerciţiile pioase şi de devoţiunile pe care le cunoaştem cu numele de evlavie populară, de valorizat şi încurajat în armonie cu liturgia[15].

- Liturgia este viaţă şi nu o idee de înţeles. De fapt duce la trăirea unei experienţe iniţiatice, adică transformatoare a modului de a gândi şi de a se comporta şi nu la îmbogăţirea propriului bagaj de idei despre Dumnezeu. Cultul liturgic „nu este înainte de toate o doctrină de înţeles, sau un ritual de îndeplinit; este desigur şi asta dar într-o altă manieră, este în mod esenţial diferit: este un izvor de viaţă şi de lumină pentru drumul nostru de credinţă”[16]. Reflecţiile spirituale sunt un lucru diferit de liturgie, care „înseamnă tocmai a intra în misterul lui Dumnezeu; a ne lăsa duşi la mister şi a fi în mister”[17]. Este o mare diferenţă între a spune că există Dumnezeu şi a simţi că Dumnezeu ne iubeşte, aşa cum suntem, acum şi aici. În rugăciunea liturgică experimentăm comuniunea semnificată nu de o gândire abstractă ci de o acţiune care îi are ca agenţi pe Dumnezeu şi pe noi, pe Cristos şi Biserica[18]. Riturile şi rugăciunile (cf. SC, 48), prin ceea ce sunt şi nu prin explicaţiile pe care le dăm despre ele, devin de aceea o şcoală de viaţă creştină, deschisă celor care au urechi, ochi şi inimă deschise să înveţe vocaţia şi misiunea discipolilor lui Isus. Acest lucru este în linie cu cateheza mistagogică practicată de Sfinţii Părinţi, reluată şi de Catehismul Bisericii Catolice care tratează despre liturgie, despre Euharistie şi despre celelalte sacramente în lumina textelor şi a ritualurilor din cărţile liturgice de astăzi.

Biserica este cu adevărat vie dacă, formând o singură fiinţă vie cu Cristos, este purtătoare de viaţă, este maternă, este misionară, iese în întâmpinarea aproapelui, preocupată să slujească fără a urmări puteri lumeşte care o fac sterilă. De aceea, celebrând sfintele taine o aminteşte pe Maria, Fecioara lui Magnificat, contemplând în ea „ca într-o imagine preacurată, ceea ce ea în întregime doreşte şi speră să fie” (SC, 103).

În sfârşit, nu putem uita că bogăţia Bisericii în rugăciune fiind „catolică” merge dincolo de Ritul Roman, care, deşi fiind cel mai extins, nu este singurul. Armonia tradiţiilor rituale, din Orient şi din Occident, prin suflul aceluiaşi Duh dă glas unicei Biserici rugătoare prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, spre gloria Tatălui şi pentru mântuirea lumii.

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc pentru vizita voastră şi îi încurajez pe responsabilii Centrului de Acţiune Liturgică să continue ţinând cont de inspiraţia originală, aceea de a sluji rugăciunea poporului sfânt al lui Dumnezeu. De fapt, Centrul de Acţiune Liturgică s-a remarcat mereu prin grija prestată faţă de pastoraţia liturgică, în fidelitate faţă de indicaţiile Scaunului Apostolic precum şi ale episcopilor şi bucurându-se de sprijinul lor. Experienţa lungă a Săptămânilor Liturgice, ţinute în numeroase dieceze din Italia, împreună cu revista „Liturgia”, a ajutat să se coboare reînnoirea liturgică în viaţa parohiilor, a seminariilor şi a comunităţilor călugăreşti. Truda n-a lipsit, dar nici bucuria! Tot această angajare v-o cer astăzi: să-i ajutaţi pe slujitorii hirotoniţi, precum şi pe ceilalţi slujitori, pe cântăreţi, pe artişti, pe muzicieni, să coopereze pentru ca liturgia să fie „izvor şi culme a vitalităţii Bisericii” (cf. SC, 10). Vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine şi vă împart din inimă Binecuvântarea Apostolică.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Motu proprio Tra le sollecitudini, 22 noiembrie 1903: ASS 36 (1904), 329-339.

[2] Cf. Constituţia apostolică Divino afflatu, 1 noiembrie 1911: AAS 3 (1911), 633-638.

[3] Motu proprio Abhinc duos annos, 23 octombrie 1913: AAS 5 (1913), 449-450.

[4] 20 noiembrie 1947: AAS 39 (1947), 521-600.

[5] Cf. Sacrae Congr. Rituum, Sectio historica, 71, „Memorie despre reforma liturgică” (1946).

[6] Cf. Pius al XII-lea, Motu proprio In cotidianis precibus, 24 martie 1945: AAS 37 (1945), 65-67.

[7] Cf. Sacrae Congr. Rituum, Decretum Dominicae Resurrectionis, 9 februarie 1951: AAS 43 (1951), 128-129; Idem, Decretum Maxima Redemptionis, 16 noiembrie 1955: AAS 47 (1955), 838-841.

[8] Audienţa generală din 13 ianuarie 1965.

[9] „Reforma ritualurilor şi a cărţilor liturgice a fost întreprinsă aproape imediat după promulgarea constituţiei Sacrosanctum Concilium şi a fost realizată în puţini ani graţie muncii considerabile şi dezinteresate a unui mare număr de experţi şi de păstori din toate părţile lumii (cf. Sacrosanctum Concilium, 25). Această muncă a fost făcută sub conducerea principiului conciliar: fidelitate faţă de Tradiţie şi deschidere la progresul legitim (cf. ibid., 23); de aceea se poate spune că reforma liturgică este în mod strict tradiţională «ad normam Sanctorum Patrum» (cf. ibid., 50; Institutio Generalis Missalis Romani, Proemium, 6)” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus, 4).

[10] „Un punct special din viaţa Bisericii atrage astăzi din nou atenţia papei: roadele indiscutabil benefice ale reformei liturgice. De la promulgarea constituţiei conciliare Sacrosanctum Concilium a avut loc un mare progres, care răspunde la premisele puse de mişcarea liturgică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi i-a împlinit aspiraţiile sale profunde, pentru care atâţia oameni ai Bisericii şi studioşi au lucrat şi s-au rugat. Noul Ritual al Liturghiei, promulgat de noi după pregătire lungă şi responsabilă a organelor competente şi în care au fost introduse, alături de Canonul Roman, rămas în mod substanţial neschimbat, alte eulogii euharistice, a adus roade binecuvântate: mai mare participare la acţiunea liturgică; mai vie conştiinţă a acţiunii sacra; mai mare şi mai amplă cunoaştere a comorilor inepuizabile ale Sfintei Scripturi; creştere a simţului comunitar în Biserică. Trecerea acestor ani demonstrează că suntem pe calea corectă. Dar au existat, din păcate – chiar şi în marea majoritate a forţelor sănătoase şi bune ale clerului şi ale credincioşilor – abuzuri şi libertăţi în aplicare. A venit momentul, acum, de a lăsa să dispară definitiv fermenţii dezagregatori, la fel de dăunători şi-ntr-un sens şi-n altul, şi să se aplice integral în criteriile sale inspiratoare juste reforma aprobată de noi pentru aplica voturile Conciliului” (Alocuţiunea Gratias ex animo, 27 iunie 1977: Insegnamenti di Paolo VI, XV [1977], 662-663).

[11] Cf. Rânduiala generală a Liturghierului Roman, nr. 299; Ritualul dedicării unui altar, Premise, nr. 155.159.

[12] „În jurul acestui altar ne hrănim cu trupul şi sângele Fiului tău pentru a forma Biserica ta una şi sfântă” (Ritualul dedicării unui altar, nr. 213, Prefaţa).

[13] „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este «sacramentul unităţii», adică poporul sfânt adunat şi organizat sub călăuzirea episcopilor” (SC, 26).

[14] Omilie în solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, 18 iunie 2017: L’Osservatore Romano, 19-20 iunie 2017, pag. 8.

[15] Cf. SC, 13; Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 122-126: AAS 105 (2013), 1071-1073.

[16] Omilia la Sfânta Liturghie din duminica a III-a din Postul Mare, Parohia romană „Toţi sfinţii”, 7 martie 2015.

[17] Omilie la Sfânta Liturghie la „Sfânta Marta”, 10 februarie 2014.

[18] „Iată pentru ce ne face aşa de bine memorialul euharistic: nu este o amintire abstractă, rece şi noţională, ci amintirea vie şi mângâietoare a iubirii lui Dumnezeu. […] În Euharistie este tot gustul cuvintelor şi faptelor lui Isus, gustul Paştelui său, mireasma Duhului său. Primind-o, se imprimă în inima noastră certitudinea că suntem iubiţi de El” (Omilie în solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, 18 iunie 2017: L’Osservatore Romano, 19-20 iunie 2017, pag. 8).

lecturi: 11.