Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

Reflecție la duminica a 13-a de peste an - Anul A - 2017

"Totul este bine!" (2Rg 4,26)

Pentru a înțelege mesajul duminicii de astăzi, unde Cristos ne cheamă la misiune printre oamenii de mântuit și ne avertizează că, împlinind această lucrare, putem trece prin multe încercări și suferințe, este nevoie ca, mai întâi, să aprofundăm toate lecturile biblice care preced pericopa evanghelică (cf. Mt 10,37-42).

Să începem reflecția noastră cu fragmentul primei lecturi de astăzi (cf. 2Rg 4,8-11.14-16a), ba chiar cu reflecția asupra întregului capitol 4 din 2 Regi. Începutul capitolului 4 din 2 Regi ni-l arată pe Elizeu, un simbol al lui Isus Cristos, ca sursă de binecuvântare pentru două familii, dar și pentru mulți alți oameni.

Cea dintâi familie ajutată de Elizeu este una săracă: o văduvă cu doi copii se află la mâna unui creditor fără milă; dar credința ei îi spune să se adreseze "lui Dumnezeu care este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor, lui Dumnezeu care locuiește în locașul lui cel sfânt; lui Dumnezeu care dă o familie celor părăsiți și-i izbăvește pe prinșii de război făcându-i fericiți" (cf. Ps 68.5). Și, drept răspuns, această văduvă săracă primește prin profetul Elizeu "un ulei prețios și abundent" care o scapă de necazuri.

Aici putem face o paralelă cu noi, oamenii, care prin păcatele noastre am fost vânduți unui creditor nemilos, diavolul: "Vedeți, din pricina fărădelegilor voastre ați fost vânduți" (cf. Is 50,1). Așa cum a fost scăpare pentru femeia aceasta săracă, oprimată de creditorul fără inimă, tot așa există și pentru noi o cale de salvare: "să ne întoarcem spre Domnul care izbăvește pe prinșii de război", cum a făcut ea, și vom primi puterea divină după măsura credinței noastre, simbolizată în "vasele goale", nu numai pentru salvarea noastră, dar și pentru salvarea acelora pe care-i iubim.

A doua familie, cea redată de întâia lectură de astăzi (cf. 2Rg 4,8-16), este cu totul diferită de prima. Aceasta este o familie de oameni bogați, atât în credință cât și în bunuri materiale, dar săracă în copii. Elizeu, omul lui Dumnezeu, care, asemenea lui Isus, colinda țara făcând bine și vindecând (cf. Fap 10,38), a fost chemat și primit în casa lor cu bunătate. Elizeu s-a simțit ca acasă la ei, iar familia credincioasă și bogată a fost fericită să-l aibă în mijlocul ei. Apoi Dumnezeu, prin rugăciunile lui Elizeu, i-a dat acestei familii evlavioase și bogate copilul pe care și-l dorea. Dar Dumnezeu, care întrece mereu dorințele și rugăciunile noastre (cf. Ef 3,20), a voit să facă pentru această familie mult mai mult decât să-i dăruiască un copil. El a voit ca această familie să cunoască și puterea lui de a învia morții și a mântui sufletele (cf. Fil 3,10). Și iată cum i-a condus Dumnezeu pe drumul "aspru" al acestei cunoașteri:

Copilul dobândit de la Dumnezeu, prin rugăciunile lor și ale profetului Elizeu, s-a dus într-o zi însorită după tatăl său la arie, unde acesta secera grâul. Dar, îndată ce a ajuns acolo, copilul a început să acuze asemenea dureri de cap, încât nicio intervenție nu l-a ajutat și copilul a murit. Dumnezeu a rânduit lucrurile - spre întărirea credinței lor, ca și în cazul morții lui Lazăr (cf. In 11,1-44) - ca profetul să nu fie acolo. Iar când profetul a întrebat-o pe mama copilului, care îl căuta pe muntele Carmel, dacă ea, soțul ei și copilul lor sunt bine, aceasta - deși copilul era mort, iar ei erau sfâșiați de durere - a răspuns că: "totul este bine" (2Rg 4,26)! Atunci ea avut acea vedere a credinței prin care să întrevadă că Dumnezeu îi va învia fiul prin profetul Elizeu (cf. Evr 6,19). Iar Dumnezeu i-a confirmat credința înviindu-l pe copil, după credința ei (cf. 2Rg 4,36). Cu ea s-a întâmplat întocmai cum vorbește Scrisoarea către Evrei: "femeile i-au primit înapoi înviați pe morții lor" (Evr 11.35). Așa cum i s-a întâmplat ei, așa i s-a întâmplat și văduvei din Sarepta Sidonului (1Rg 17,19-24). Și așa ni se va întâmpla și nouă la cea de-a doua venire a lui Isus.

Că "totul a fost, este și va fi bine", deasemeni ne convinge și minunea cu "otrăvitorul curcubete" ajuns în oala de gătit a fiilor flămânzi ai profeților: prin puțină făină presărată de Elizeu, curcubetele își pierde otrava (cf. 2Rg 4,40-41). Apoi, ne convinge și înmulțirea pâinilor de către același Elizeu, tocmai când mulțimile erau flămânde, într-un timp de secetă prelungită (cf. 2Rg 4,42-44).

Cu Dumnezeu totdeauna a fost bine, chiar de la începutul lumii, când, după ce oamenii au păcătuit, Dumnezeu le-a promis un mântuitor (cf. Gen 3,15); a fost bine și când, după ce oamenii s-au robit pentru pâine în Egipt, Dumnezeu s-a coborât la ei și i-a eliberat (cf. Ex 3,8); a fost bine și când evreii eliberați din Egipt au ajuns la Mara, apele fiind amare și otrăvitoare, iar Dumnezeu, prin Moise care a aruncat o bucată de lemn în ele, le-a făcut binefăcătoare (cf. Ex 15,23-25); a fost bine și când, în pustiul prin care călătoreau evreii din Egipt spre țara Canaanului, nu era nici pâine și nici apă, căci Dumnezeu, prin Moise și Aron, le-a dat pâine, carne și apă din belșug (cf. Ex 16,3-4.12-14); a fost bine și atunci când în Palestina era foamete, căci Dumnezeu, prin Isus, le-a dat celor care l-au urmat pâine și pește din belșug (cf. In 6,11); totul a fost bine și când la Cana Galileei, unde cei doi miri au rămas fără vin, Dumnezeu, prin Isus, le-a schimbat apa în vin și i-a îndestulat cu de toate (cf. In 2,1-8); a fost bine și atunci când corabia lui Paul a naufragiat în largul mării, dar Dumnezeu a făcut să nu se piardă niciun om (cf. Fap 27,42-44); a fost bine și atunci când Paul a fost mușcat de un șarpe otrăvitor, dar Dumnezeu a făcut să scape teafăr (cf. Fap 28,5); a fost bine și cu noi, când din vina noastră am intrat în diferite necazuri, dar Dumnezeu ne-a salvat și pe noi, dar mai ales ne-a scăpat de moartea și osânda veșnică prin lucrarea sa de la cruce (cf. Rom 5,10).

Lectura a doua (cf. Rom 6,3-11) tocmai despre această mântuire a noastră de la cruce ne vorbește. Ea ne spune că prin Isus, Fiul lui Dumnezeu, totul va fi bine și pentru noi toți, căci, după ce am fost înmormântați împreună cu Isus în moartea lui, prin Botez, am și fost înviați împreună cu el la o nouă viață, pentru ca să umblăm într-o viață nouă de înviați și apoi să înviem și să trăim veșnic împreună cu el (cf. Rom 6,3-11). Sfântul Paul, într-un alt loc, ne spune că în curând toți răscumpărații adormiți vor auzi "strigătul de strângere laolaltă" al lui Isus cel care a învins moartea și vor fi înălțați cu putere (cf. 1Tes 4,16). Deci va fi bine și pentru noi toți, chiar dacă acum trecem prin diferite încercări, boli și moarte, căci Domnul Isus înviat și glorificat este cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28,20). Convins de toate aceste realități, sfântul Paul spunea: "Când Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?" (Rom 8,31).

Că va fi bine pentru noi ne spune și psalmistul, căci prin Mesia cel promis Dumnezeu a scurtat zilele suferinței păcatului și "îndurarea lui s-a întemeiat pentru totdeauna", pentru ca noi "să putem cânta în veci îndurările Domnului" (Ps 89,2-3). Deci noi, care ne plângem uneori chiar și în fața unor mici suferințe, să nu uităm niciodată, în niciuna din dificultățile prin care trecem, de acest cuvânt de încredere deplină al femeii credincioase din Sunem: "totul este bine, totul va fi bine!" (cf. 2Rg 4,26).

Iată pentru ce am avut nevoie de prezentarea celorlalte lecturi biblice, înaintea evangheliei chemării la misiune și la purtarea crucii, pentru a ne fi mai ușor să înțelegem planul divin bine alcătuit al cărui punct final este fericirea fără de sfârșit și să-i acceptăm misiunea și crucea la care ne angajează alături de el, cu acea încredere deplină a femeii din Sunem, că "totul va fi bine" împreună cu el.

Acum, când știm din Sfintele Scripturi că Isus a murit și a înviat, că, deși s-a înălțat, a rămas cu noi până la sfârșitul veacurilor, când știm că ne susține în orice încercare prin care trecem și că ne va învia la sfârșit asemenea lui, într-un cuvânt, când știm că "totul va fi bine", ne va fi mai ușor să-i primim chemarea la misiune și la purtarea crucii, chiar dacă, asemenea lui, va trebui să trecem prin suferință și moarte. Suferința și moartea nefăcând altceva decât să ne desăvârșească și să ne fericească mai mult.

Acum nu ne mai sperie cuvântul: "nu este ucenicul mai presus de învățătorul său" (cf. Mt 10,24) și că ucenicul nu poate fi tratat mai bine decât stăpânul său. Fiecare creștin, în vremea necazului, trebuie să se aștepte din partea lumii nedrepte și pline de răutate la o împotrivire asemănătoare aceleia cu care a fost întâmpinat Domnul Isus (cf. Mt 10,17-18). Această asemănare cu Isus îi va da creștinului ocazia să guste și toate resursele harului, ale acestui har nelimitat care îl cunoaște și îl susține pe cel răscumpărat, păzindu-i până și firele de păr din cap (cf. Mt 10,30); de aceea, "harul său ne este de ajuns; căci puterea lui în slăbiciune se arată" (2Cor 12,9).

Mulțimile îl considerau pe Isus un simplu om, un simplu profet și nu drept Mesia, nu Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 9,19). Dar Isus, după ce le-a vorbit ucenicilor săi despre respingerea și suferința sa de la cruce, i-a invitat și pe ai săi să-l urmeze pe această cale. Acest drum împreună cu Isus cere aici, pe pământ, nu doar renunțarea la unul sau la altul dintre lucruri, ci și lepădarea de eul propriu, lepădarea de toată voința noastră și chiar de viața noastră, împreună cu luarea crucii (Gal 6,14). Miza acestei alegeri capitale este mântuirea sufletului nostru, este șederea cu Isus în împărăția sa, care este mai de preț decât întreaga lume.

Atunci când Isus nu a putut vorbi cu ucenicii săi despre misiune și cruce și despre folosul lor, el a vorbit despre ele cu sfinții, cu Moise și cu Ilie (cf. Lc 9,28-31; Mt 16,21-22); când sfântul Francisc din Assisi (1181-1216) nu putea vorbi cu oamenii despre cele duhovnicești, vorbea cu lupii, cu păsărelele și celelalte viețuitoare care îl ascultau; la fel și sfântul Anton de Padova (1195-1231), când nu putea vorbi cu oamenii despre cele ale mântuirii sufletului, vorbea cu peștii, măgarul și păsărelele care îl ascultau, căci și ele așteaptă mântuirea (cf. Rom 8,22).

În drumul său de urmare a lui Isus, ucenicul nu are decât o singură prismă pentru a privi viața: "capacitatea de a privi toate câte ni se întâmplă în viață prin prisma învierii fericite", așa cum au privit mai întâi Isus, apoi Maica Domnului, apoi apostolii, martirii și toți creștinii.

A ne lua crucea este semnul distinctiv al condamnaților la moarte, dar și semnul distinctiv al înviaților fericiți din paradis: "Cine își va pierde viața pentru mine, acela o va câștiga" (Mt 10,39).

Deci nimeni să nu se descurajeze! Domnul a anunțat în mod expres că "purtarea crucii și chiar moartea" este "normalul" misiunii și urmării sale. Dar el a prevăzut și resurse pentru toate felurile de cruci. Iar numitorul comun al tuturor resurselor oferite pentru orice cruce din viața noastră este "dragostea pentru el". "Căci dragostea lui Cristos ne constrânge; căci, dacă unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. Și el a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru el care a murit și a înviat pentru ei" (2Cor 5,14-15).

De aceea, în evanghelii găsim cuvinte ca acestea:

- "cine își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt 10,27);

- "cine își iubește fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt 10,37);

- "cine-și iubește banii și averea mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt 19,24);

- "cine nu primește profetul, dreptul și pe semenul său nu este vrednic de mine" (cf. Mt 10,41);

- "cine nu-și ia crucea și nu mă urmează nu este vrednic de mine" (cf. Mt 10,38);

- "cine-și iubește cariera mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt, 10,39);

- "cine caută interesul propriu mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine" (cf. Mt, 10,39);

- "cine se rușinează de mine și nu misionează nu este vrednic de mine" (cf. Mc 8,38; Lc 9,26).

Doi părinți, buni creștini, își învățau copii astfel: "Copiii noștri dragi, noi îngrijim de voi, dar să știți că Dumnezeu îngrijește și mai mult; noi ne străduim să vă dăm lucruri bune, dar să știți că Dumnezeu vă dă și mai bune; noi vă dăm lucruri trecătoare care se strică, dar Dumnezeu vă dă lucruri nestricătoare; noi v-am pregătit câte un loc în casa noastră, dar Dumnezeu v-a pregătit palate în cer; noi vă iubim mult, dar Dumnezeu vă iubește și mai mult; noi ne jertfim pentru voi, dar Dumnezeu a murit pe cruce pentru voi; noi vă putem oferi din sărăcia pământului, Dumnezeu vă oferă din belșugul cerului; noi ne vom pierde puterile, dar Dumnezeu nu și le pierde niciodată; noi vom muri, dar Dumnezeu nu moare niciodată. Așadar, iubiți-l și căutați-l mai întâi pe el și veți fi fericiți în timp și în veșnicie. Cei care-l caută pe Domnul nu vor duce lipsă de niciun bine (cf. Ps 34,10).

Pr. Ioan Lungu


 

lecturi: 12.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat