Papa Francisc la Genova: Întâlnire cu preoţii, consacraţii şi seminariştii

Catedrala din Genova, sâmbătă, 27 mai 2017

Papa Francisc:

Fraţi şi surori, vă invit să ne rugăm împreună pentru fraţii noştri copţi egipteni care au fost ucişi pentru că nu voiau să-şi renege credinţa. Împreună cu ei, cu episcopii lor, cu fratele meu Tawadros, vă invit să ne rugăm împreună în tăcere şi apoi "Bucură-te, Marie".

Şi să nu uităm că astăzi martirii creştini sunt mai mulţi decât din timpurile antice, decât din primele timpuri ale Bisericii. Sunt mai mulţi.

Părintele Andrea Carcasole:

Sfinte Părinte, mă numesc preot Andrea Carcasole, sunt vicar în Parohia "San Bartolomeo della Certosa" aici la Genova, care este o parohie cu 12 mii de locuitori. Vă cerem astăzi criteriile pentru a trăi o intensă viaţă spirituală în slujirea noastră care, în complexitatea vieţii moderne şi a îndatoririlor administrative, care tind să ne facă să trăim dispersaţi şi sfărâmaţi.

Papa Francisc:

Mulţumesc, părinte Andrea, pentru întrebare. Eu voi spune că noi cu cât imităm stilul lui Isus, cu atât vom face bine munca noastră de păstori. Acesta este criteriul fundamental: stilul lui Isus. Cum era stilul lui Isus ca păstor? Isus era mereu pe drum. Evangheliile, cu nuanţele proprii ale fiecăreia, mereu ni-l arată pe Isus pe drum, în mijlocul oamenilor, "mulţimea", spune evanghelia. Evanghelia îi distinge bine pe ucenici, mulţimea, pe învăţătorii legii, pe saducei, pe farisei... Evanghelia distinge: este interesant. Şi Isus era în mijlocul mulţimii. Dacă noi ne imaginăm cum era orarul zilei lui Isus, citind evangheliile putem spune că cea mai mare parte a timpului o petrecea pe drum. Aceasta înseamnă apropiere de oameni, apropiere de probleme. Nu se ascundea. Apoi, seara, de atâtea ori se ascundea să se roage, să fie cu Tatăl. Şi aceste două lucruri, acest mod de a-l vedea pe Isus, pe drum şi în rugăciune, ajută mult pentru viaţa noastră de fiecare zi, care nu este pe drum, este în grabă. Sunt lucruri diferite. Despre Isus se spune că era poate un pic în grabă când mergea spre pătimire: "cu hotărâre" a mers la Ierusalim. Însă această obişnuinţă, acest mod "nestăpânit" de a trăi mereu privind ceasul - "trebuie să fac asta, asta, asta" - acesta nu este un mod pastoral, Isus nu făcea asta. Isus n-a stat niciodată pe loc. Şi asemenea tuturor celor care merg, Isus era expus dispersării, putea să fie "sfărâmat". Pentru aceasta îmi place întrebarea, pentru că se vede că se naşte dintr-un om care merge şi nu este static. Nu trebuie să ne fie frică de mişcarea şi de dispersarea din timpul nostru. Însă frica cea mai mare la care trebuie să ne gândim, pe care putem să ne-o imaginăm, este o viaţă statică: o viaţă a preotului care are toate bine rezolvate, totul în ordine, structurat, totul este la locul său, orarele - la ce oră se deschide secretariatul, biserica se închide la ora cutare. Mie îmi este frică de preotul static. Îmi este frică. Şi atunci când este static în rugăciune: eu mă rog de la ora cutare, la ora cutare. Dar nu-ţi vine voinţa de a merge să petreci cu Domnul o oră în plus pentru a-l privi şi a te lăsa privit de el? Aceasta este întrebarea pe care eu i-aş pune-o preotului static, care are totul perfect, organizat. Eu aş spune că o astfel de viaţă, atât de structurată, nu este o viaţă creştină. Probabil că acel paroh este un întreprinzător bun, dar eu mă întreb: este creştin? Sau măcar trăieşte ca un creştin? Da, celebrează Liturghia, însă stilul este un stil creştin? Sau poate că este un credincios, un om bun, trăieşte în harul lui Dumnezeu, dar cu un stil de întreprinzător. Isus a fost mereu un om al străzii, un om al drumului, un om deschis la surprizele lui Dumnezeu. În schimb, preotul care are totul planificat, totul structurat, în general, este închis la surprizele lui Dumnezeu şi pierde acea bucurie a surprizei întâlnirii. Domnul te ia atunci când nu te aştepţi, dacă eşti deschis. Un prim criteriu este să nu ne fi frică de această tensiune pe care trebuie s-o trăim: noi suntem pe drum, lumea este aşa. Este un semn de viaţă, de vitalitate: un tată, o mamă, un educator este expus mereu la asta şi trăieşte tensiunea. O inimă care iubeşte, care se dă, mereu va trăi aşa: expusă la această tensiune. Şi cineva chiar poate avea fantezia de a spune: "Ah, eu mă voi face preot de claustrare, soră de claustrare, şi astfel nu voi avea această tensiune". Dar şi părinţii deşertului mergeau în deşert pentru a lupta mai mult. Acea luptă, acea tensiune.

Şi eu cred că trebuie în privinţa aceasta să ne gândim la câteva aspecte. Dacă-l privim pe Isus, evangheliile ne arată două momente, care sunt puternice, care sunt fundamentul. Am spus asta la început şi acum reiau: întâlnirea cu Tatăl şi întâlnirea cu persoanele. Majoritatea persoanelor cu care se întâlnea Isus erau oameni care aveau nevoie, oameni nevoiaşi - bolnavi, îndrăciţi, păcătoşi - chiar oameni marginalizaţi, leproşi. Şi întâlnirea cu Tatăl. În întâlnirea cu Tatăl şi cu fraţii, acolo există această tensiune: totul trebuie să se trăiască în această cheie a întâlnirii. Tu, preotule, te întâlneşti cu Dumnezeu, cu Tatăl, cu Isus în Euharistie, cu credincioşii: te întâlneşti. Nu există un zid care să împiedice întâlnirea; nu există o formalitate prea rigidă care să împiedice întâlnirea. De exemplu, rugăciunea: tu poţi sta o oră în faţa tabernacolului, dar fără a-l întâlni pe Domnul, rugându-te ca un papagal. Dar tu în felul acesta pierzi timpul! Rugăciunea: dacă tu te rogi, roagă-te şi întâlneşte-l pe Domnul, rămâi în tăcere, lasă-te condus de Domnul; spune un cuvânt Domnului, cere ceva. Stai în tăcere, ascultă ce spune, ce te face să auzi... Întâlnire. Şi cu oamenii acelaşi lucru. Noi, preoţii, ştim cât suferă oamenii când vin să ne ceară un sfat sau orice altceva. "Ce este?... Da, da, dar acum nu am timp, nu..." În grabă, nu pe drum, în grabă, aceasta este diferenţa. Ceea ce este oprit şi ceea ce merge în grabă nu se întâlnesc. Am cunoscut un preot bun care avea o genialitate mare: a fost profesor de înalt, foarte înalt nivel, pentru că şi el era un poet şi cunoştea bine literele. Şi când a ieşit la pensie - este un călugăr - i-a cerut provincialului să-l trimită într-o parohie din cartierul de barăci, cu săracii săracilor. Pentru a avea această slujire, un om cu acea cultură a mers acolo într-adevăr cu voinţa de a întâlni - era un om al rugăciunii -, de a continua să-l întâlnească pe Isus şi să întâlnească un popor pe care nu-l cunoştea: poporul săracilor; a mers cu atâta generozitate. Acest om aparţinea comunităţii din care eram eu, comunitatea călugărească. Şi provincialul i-a spus: "O zi pe săptămână mergi în comunitate". Şi el venea adesea, vorbea cu noi toţi, se spovedea, profita şi se întorcea. Eu îi spun: "Ce vă lipseşte?" "De exemplu, profesorul de ecleziologie trebuie să facă două teze noi". "Ah, da, care?" Şi el spunea aşa: "Poporul lui Dumnezeu, oamenii din parohie, sunt din punct de vedere ontologic plictisitori, adică obosesc, şi metafizic, esenţial, sunt olimpici". Ce înseamnă "olimpic"? Că fac tot ceea ce vor; tu poţi să le dai un sfat, dar apoi se va vedea... Şi când tu lucrezi cu oamenii, oamenii te obosesc, şi uneori te şi plictisesc un pic. Dar este poporul lui Dumnezeu! Gândeşte-te la Isus, pe care-l trăgeau într-o parte şi într-alta. Gândeşte-te la Isus, la momentul acela în care era pe drum şi spunea: "Cine m-a atins?" - "Dar, Învăţătorule, ce spui? Uită-te câtă lume este în jurul tău". "Cineva m-a atins" - "Dar, uită-te...". Întotdeauna oamenii obosesc. A ne lăsa obosiţi de oameni; a nu apăra prea mult propria linişte. Merg în confesional: este coadă, şi apoi eu aveam în minte să ies... Nu Liturghia, ci un lucru care se putea face sau nu, iată, aşadar, eu aveam în minte aceasta, privesc ceasul şi ce fac? Este o opţiune: rămân în confesional şi continui să spovedesc până când se termină sau le spun oamenilor: "Am altă activitate, îmi pare rău, la revedere". A întâlni mereu oamenii. Însă această întâlnire cu oamenii este atât de mortificantă, este o cruce! A întâlni oamenii este o cruce, pentru că probabil vor fi în parohie una, două, zece persoane - bătrânele - care îţi fac un desert şi ţi-l aduc, bun... Dar câte drame trebuie să vezi tu! Şi acest lucru oboseşte sufletul şi te duce la rugăciunea de mijlocire.

Eu aş spune aceste două lucruri, în această tensiune. Este foarte important. Şi unul dintre semnele că nu se merge pe calea bună este atunci când preotul vorbeşte prea mult despre sine însuşi, prea mult: despre lucrurile pe care le face, ce anume îi place să facă... este autoreferenţial. Este un semn că omul acela nu este un om al întâlnirii, maxim este un om al oglinzii, îi place să se uite în oglindă, să se oglindească pe sine însuşi; are nevoie să umple golul inimii vorbind despre sine însuşi. În schimb, preotul care conduce la o viaţă de întâlnire, cu Domnul în rugăciune şi cu oamenii până la sfârşitul zilei, este "smuls", sfântul Alois Orione spunea "ca un petic". Şi unul poate spune: "Dar, Doamne, am nevoie de alte lucruri...". Eşti obosit? Mergi înainte. Acea oboseală este sfinţenie, cu condiţia să existe mereu rugăciunea. Altminteri, ar putea să fie şi o oboseală de autoreferenţialitate. Voi, preoţii, trebuie să vă examinaţi cu privire la aceasta: sunt om al întâlnirii? Sunt om al tabernacolului? Sunt om al străzii? Sunt om "al urechii", care ştie să asculte? Sau când încep să-mi spună lucrurile, răspund imediat: "Da, da, lucrurile sunt aşa şi aşa...". Mă las obosit de oameni? Acesta era Isus. Nu există formule. Isus avea o conştiinţă clară că viaţa sa era pentru alţii: pentru Tatăl şi pentru oameni, nu pentru el însuşi. Se dăruia, se oferea: se dăruia oamenilor, se dăruia Tatălui în rugăciune. Şi viaţa sa a trăit-o în cheie de misiune: "Eu sunt trimis de Tatăl pentru a spune aceste lucruri...".

Un lucru care nu ne ajută este slăbiciunea în diecezanietate. Dar despre asta voi vorbi răspunzând la o altă întrebare.

Ne va face bine tuturor preoţilor să ne amintim că numai Isus este Mântuitorul, nu există alţi mântuitori. Şi probabil să ne gândim că Isus niciodată, dar niciodată, nu s-a legat de structuri, ci mereu se lega de raporturi. Dacă un preot vede că în viaţa sa conduita sa este prea legată de structuri, ceva nu merge bine. Şi Isus asta nu o făcea, Isus se lega de raporturi. Am auzit odată un om al lui Dumnezeu - cred că vor introduce cauza de beatificare a acestui om - care spunea: "În Biserică trebuie să se trăiască acea vorbă: «Minimul de structuri pentru maximul de viaţă şi niciodată maximul de structuri pentru minimul de viaţă»". Fără raporturi cu Dumnezeu şi cu aproapele nimic nu are sens în viaţa unui preot. Vei face carieră, vei merge în acel loc, în celălalt; în parohia aceea care-ţi place sau într-o ternă pentru a fi episcop. Vei face carieră. Dar inima? Va rămâne goală, pentru că inima ta este legată de structuri şi nu de raporturi, raporturile esenţiale: cu Tatăl, cu Dumnezeu, cu Isus şi cu persoanele. Cam acesta este răspunsul despre criteriile pe care vreau să vi le dau. "Dar, părinte, dumneavoastră nu sunteţi modern... Aceste criterii sunt vechi...". Aşa e viaţa, fiule! Sunt criteriile vechi ale Bisericii care sunt moderne, ultramoderne!

Părintele Pasquale Revello:

Sunt părintele Pasquale Revello, paroh. Lucrez la Recco, un frumos orăşel la mare, în Parohia "Sfântul Ioan Botezătorul": 7 mii de locuitori. Sfinte Părinte, am vrea să trăim mai bine fraternitatea sacerdotală atât de recomandată de cardinalul nostru arhiepiscop şi promovată cu întâlniri diecezane, vicariale, pelerinaje, reculegeri şi exerciţii spirituale, săptămâni de comunitate. Ne puteţi da vreo indicaţie?

Papa Francisc:

Mulţumesc, părinte Pasquale. Câţi ani aveţi dumneavoastră?

Părintele Pasquale:

81 de ani împliniţi.

Papa Francisc:

Suntem de aceeaşi vârstă! Dar vă fac o mărturisire: auzindu-vă vorbind astfel, v-aş fi dat cu 20 de ani mai puţin!

Fraternitate: este un cuvânt frumos, dar nu se calculează la bursa valorilor. Este un cuvânt care nu se calculează la bursa valorilor. Este atât de dificilă fraternitatea între noi. Este o muncă de toate zilele, fraternitatea sacerdotală. Probabil fără să ne dăm seama de aceasta, dar riscăm să creăm acea imagine a preotului care ştie tot, nu are nevoie să i se indice nimic altceva: "Eu ştiu tot, ştiu tot". Astăzi copiii ar spune: "Acesta este un preot google sau wikipedia!" Ştie tot. Şi aceasta este o realitate care face atât de mult rău vieţii prezbiterale: autosuficienţa. Acest tip de preot spune: "De ce să pierd timp în reuniuni?... Şi de câte ori stau în reuniuni şi vorbeşte fratele preot, iar eu sunt pe orbită în gândurile mele, mă gândesc la lucrurile pe care trebuie să le fac mâine...". Eu pun întrebarea: dar dacă episcopul ar spune: "Ştiţi că de anul viitor va creşte aportul acelui 8/1.000 pentru preoţi?", atunci "orbita" coboară imediat, pentru că este ceva care i-a atins inima! Asta te interesează? Şi ceea ce îţi spune acel preot tânăr sau acel preot bătrân sau acel preot de vârstă mijlocie nu te interesează? O frumoasă întrebare pe care să ne-o punem: în reuniuni, când mă simt un pic departe de ceea ce spune altul, sau nu mă interesează, să mă întreb: "Dar de ce nu mă interesează asta? Ce anume mă interesează? Unde este poarta pentru a ajunge la inima acelui frate preot care vorbeşte şi spune despre viaţa sa, care este o bogăţie pentru mine?" Este o adevărată asceză, aceea a fraternităţii sacerdotale! Fraternitatea. A se asculta, a se ruga împreună...; şi apoi o masă bună împreună, a face sărbătoare împreună... pentru preoţii tineri, un meci de fotbal împreună... Aceasta face bine! Face bine. Fraţi. Fraternitatea, atât de umană. A face cu preoţii, din preoţime, ceea ce făceam cu fraţii mei: acesta este secretul. Însă există egoismul; trebuie să recuperăm simţul fraternităţii care..., da, se vorbeşte despre asta, dar încă n-a intrat în inima preoţilor, n-a intrat profund. În unii un pic, în alţii mai puţin, dar trebuie să intre mai mult. Ceea ce se întâmplă celuilalt, mă atinge; ceea ce spune acel confrate, poate s-o spună şi pentru a mă ajuta să rezolv o problemă pe care o am eu. "Dar acela gândeşte diferit de mine...". Ascultă-l! Şi ia ceea ce-ţi foloseşte. Fraţii sunt bogăţie unii pentru alţii. Şi asta e ceea ce deschide inima: a recupera simţul fraternităţii. Este un lucru foarte serios. Noi, preoţii, noi, episcopii, nu suntem Domnul. Nu. Domnul este el. Noi suntem ucenicii Domnului şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Chiar să ne certăm, aşa cum se certau ucenicii când se întrebau care dinte ei era mai mare. Chiar să ne certăm. Este frumos a auzi şi discuţii în reuniunile sacerdotale, pentru că dacă există discuţie există libertate, există iubire, există încredere, există fraternitate! Să nu ne fie frică. Mai degrabă trebuie să ne fie frică de contrariu: să nu spunem lucrurile, dar după aceea, pe la spate: "Ai auzit ce a spus nătărăul acela? Ai auzit ce idee extravagantă?" Murmurarea, "a se jupui" unul pe altul, rivalitatea... Vă voi spune un lucru... M-am gândit de trei ori dacă pot să-l spun sau nu. Da, pot să-l spun. Nu ştiu dacă trebuie să-l spun, dar pot să-l spun. Voi ştiţi că pentru a face numirea unui episcop se cer informaţii de la preoţi şi chiar de la credincioşi, de la consacraţi despre acest preot, şi acolo, în chestionarul pe care-l trimite nunţiul, se spune: "Acest lucru este secret". Nu se poate spune nimănui, însă acest preot este un posibil candidat de a deveni episcop. Şi se cer informaţii. Uneori se găsesc adevărate calomnii sau opinii care, fără a fi calomnii grave, subevaluează persoana preotului; şi se înţelege imediat că în spate este rivalitate, gelozie, invidie... Când nu există fraternitate sacerdotală, există - este dur cuvântul - există trădare: se trădează fratele. Se vinde fratele. Pentru a te baza pe eu-l tău. Se "jupoaie" fratele. Gândiţi-vă, faceţi o cercetare a cugetului, despre acest lucru. Vă cer: de câte ori am vorbit bine, am ascultat bine, într-o reuniune, pe fraţii preoţi care gândesc altfel sau care nu-mi sunt pe plac? De câte ori, imediat ce au început să vorbească, am închis urechile? Şi de câte ori i-am criticat, "i-am jumulit", "i-am jupuit" în ascuns? Duşmanul mare împotriva fraternităţii sacerdotale este acesta: murmurarea din invidie, din gelozie sau pentru că nu-mi merge bine, sau pentru că gândeşte altfel. Aşadar, este mai importantă ideologia fraternităţii; este mai importantă ideologia doctrinei... Dar unde am ajuns? Gândiţi-vă. Murmurarea sau gândirea de rău faţă de fraţi este un "rău de claustrare": cu cât suntem mai închişi în interesele noastre, cu atât îi criticăm pe ceilalţi. Şi să nu avem niciodată voinţa de a avea ultimul cuvânt: ultimul cuvânt va fi acela care vine în afară singur sau îl va spune episcopul; dar eu spun ce cred şi ascult ce spun alţii.

Apoi, când sunt preoţi bolnavi fizic să mergem să-i vizităm, să-i ajutăm... Dar mai rău, când sunt bolnavi psihic; şi când sunt bolnavi moral. Fac pocăinţă pentru ei? Mă rog pentru ei? Încerc să mă apropii pentru a da o mână de ajutor, pentru a le arăta privirea milostivă a Tatălui? Sau imediat merg la un alt prieten al meu ca să-i spun: "Ştii? Am aflat despre cel de acolo asta, asta şi asta...". Şi tu "murdarul" şi mai mult. Dar dacă acel sărman a căzut victimă satanei, iar tu vrei să-l striveşti? Aceste lucruri nu sunt fabule: asta se întâmplă, asta se petrece.

Şi în afară de asta, un alt lucru care poate ajuta este să ştim că niciunul dintre noi nu este totul. Toţi suntem parte a unui trup, a trupului lui Cristos, a Bisericii, a acestei Biserici particulare. Şi cel care are pretenţia că este totul, că are mereu dreptate sau că are locul acela sau acela, greşeşte. Dar asta se învaţă din seminar. Ştiu că aici sunt superiorii din seminarii, formatorii, părinţii spirituali. Acest lucru este foarte important. Un bun arhiepiscop al vostru, cardinalul Canestri, spunea că Biserica este ca un fluviu: important este a fi înlăuntrul fluviului. Dacă eşti în centru sau mai la dreapta sau mai la stânga, dar înăuntru fluviului, acest lucru este o varietate permisă. Important este a fi înlăuntrul fluviului. De atâtea ori noi vrem ca fluviul să se restrângă numai de partea noastră şi să-i condamnăm pe ceilalţi... aceasta nu este fraternitate. Toţi înlăuntrul fluviului. Toţi. Asta se învaţă în seminar. Şi eu îi sfătuiesc pe formatori: dacă voi vedeţi un seminarist bun, inteligent, care pare bun, este bun, dar un bârfitor, alungaţi-l. Pentru că după asta va fi o ipotecă pentru fraternitatea prezbiterală. Dacă nu se corectează, alungaţi-l. De la început. Este o vorbă, nu ştiu cum se spune în italiană: "Creşte corbi şi îţi vor mânca ochii". Dacă în seminar tu creşti "corbi" care "bârfesc", vor distruge orice preoţime, orice fraternitate în preoţime.

Şi după aceea sunt atâtea încercări: parohul şi vicarul, de exemplu. Uneori se înţeleg, desigur, sunt de acelaşi temperament; dar de atâtea ori sunt diferiţi, foarte diferiţi; în fluviu unul este de partea asta şi celălalt este de partea cealaltă: dar toţi în fluviu. Faceţi un efort pentru a vă înţelege, pentru a vă iubi, pentru a vă vorbi... Important este de a fi înlăuntrul fluviului. Şi important este să nu bârfiţi despre celălalt, să căutaţi unitatea. Şi trebuie să luăm luminile, bogăţiile, darurile, carismele fiecăruia. Acest lucru este important. Părinţii deşertului ne învaţă mult despre asta: despre fraternitate, despre iertare, despre ajutor. Odată, au mers la abba Pafnutie câţiva monahi: erau preocupaţi pentru un păcat pe care l-a comis unul dintre fraţii lor şi au mers la el să ceară ajutor. Dar, înainte de a merge, au discutat între ei, mult. Şi abba Pafnutie, după ce i-a ascultat, a spus: "Da, eu am văzut pe malul fluviului un om care era chiar în nămol până la genunchi. Şi unii fraţi voiau să-i dea o mână de ajutor şi au ajuns să-l înglodeze până la gât". Există unele "ajutoare" care ceea ce caută este să distrugă şi nu să ajute: sunt numai travestite de ajutoare. În murmurare, mereu se întâmplă asta. Un lucru care ne va ajuta mult, când ne aflăm în faţa păcatelor sau a lucrurilor urâte ale fraţilor noştri, lucruri care încearcă să rupă fraternitatea, este să ne punem întrebarea: "De câte ori am fost eu iertat?" Asta ajută.

Mulţumesc, părinte Pasquale. Şi mulţumesc pentru tinereţea dumneavoastră.

Maica Rosangela Sala, preşedintă USMI Ligure:

Sfinte Părinte, mulţumesc. Sunt sora Rosangela Sala din Institutul Surorilor Neprihănitei şi reprezint partea feminină a vieţii consacrate din Liguria. Ştim că dumneavoastră aţi trăit o lungă experienţă de consacrare în situaţii diferite şi cu roluri diferite. Ce ne puteţi spune ca să putem trăi viaţa noastră cu intensitate crescândă faţă de carismă, faţă de apostolat şi în dieceza noastră, care este Biserica?

Papa Francisc:

Mulţumesc, soră. Eu pe dumneavoastră, soră Rosangela, vă cunosc de mulţi ani... Sunteţi o bună femeie, dar aveţi un defect. Pot să-l spun? Conduceţi cu 140! Vă place să mergeţi cu viteză, dar sunteţi bravă.

Dumneavoastră aţi spus un cuvânt care-mi place mult, îmi place foarte mult: diecezanietate. Mai mult decât un cuvânt, este o dimensiune pe care mi-ar place s-o leg cu întrebările precedente. O dimensiune a vieţii noastre de Biserică, pentru că diecezanietatea este ceea ce ne salvează de abstracţie, de nominalism, de o credinţă un pic gnostică sau numai care "zboară prin aer". Dieceza este acea porţiune a poporului lui Dumnezeu care are o faţă. În dieceză este faţa poporului lui Dumnezeu. Dieceza a făcut, face şi va face istorie. Toţi suntem inseraţi în dieceză. Şi asta ne ajută pentru ca credinţa noastră să nu fie teoretică, ci să fie practică. Şi voi, persoane consacrate, sunteţi un cadou pentru Biserică, pentru că orice carismă, fiecare dintre carisme, este un cadou pentru Biserică, pentru Biserica Universală. Dar întotdeauna este interesant a vedea cum fiecare dintre carisme, toate carismele se nasc într-un loc concret şi foarte legat de viaţa acelei dieceze concrete. Carismele nu se nasc în aer, ci într-un loc concret. Apoi carisma creşte, creşte, creşte şi are un caracter foarte universal; dar la origini, are mereu o concreteţe. Este frumos a comemora faptul că nu există carismă fără o experienţă întemeietoare concretă. Şi care de obicei nu este legată de o misiune universală, ci de o dieceză, de un loc concret. Apoi se face universală, dar la început, la rădăcini... Să ne gândim la franciscani. Dacă unul spune: "Sunt franciscan", care este locul care ne vine în minte? Assisi! Imediat! "Dar suntem universali!" Da, sunteţi peste tot, este adevărat, dar există originea concretă. Şi a trăi intens carisma înseamnă a voi întruparea ei într-un loc concret.

Carisma trebuie întrupată: se naşte într-un loc concret şi apoi creşte şi continuă să se întrupeze în locuri concrete. Dar întotdeauna trebuie căutat unde s-a născut, cum s-a născut carisma, în care oraş, în care cartier, cu ce fondator, ce fondatoare, cum s-a format... Şi asta ne învaţă să iubim oamenii din locurile concrete, să iubim oamenii concreţi, să avem idealuri concrete: concreteţea o dă diecezanietatea. Concreteţea Bisericii o dă diecezanietatea. Şi asta nu înseamnă a ucide carisma, nu. Asta ajută carisma să devină mai reală, mai vizibilă, mai apropiată. Şi apoi, din când în când - la fiecare şase ani, în mod normal - consacraţii se reunesc în capitul, şi provin din diferitele "concreteţe", şi asta face să crească institutul. Dar întotdeauna cu rădăcina în diecezanietate: în diferitele dieceze, unde această carismă s-a născut şi unde a mers. Aceasta este concreteţea. Când universalitatea unui institut călugăresc, care creşte şi merge şi merge, uită să se insereze în locurile concrete, în diecezele concrete, acest ordin călugăresc la sfârşit uită unde s-a născut, uită de carisma întemeietoare. Se universalizează în maniera Naţiunilor Unite, de exemplu. "Da, să facem o reuniune universală, toţi împreună...". Dar nu există acea concreteţe a diecezanietăţii: unde s-a născut carisma şi unde a mers după aceea şi s-a inserat în acele Biserici particulare. Institute călugăreşti zburătoare nu există! Şi dacă cineva are această pretenţie, va sfârşi rău. Mereu rădăcinile în dieceză. Şi aici este raportul care nu e uşor între călugării consacraţi şi episcopi. Acum se lucrează la un nou proiect pentru face din nou documentul "Mutuae relationes", care are 40 de ani şi este ora de a-l revizui. Pentru că mereu există conflicte, şi conflicte de creştere, conflicte bune, şi chiar unele nu atât de bune. Dar acest lucru este important: o carismă care are pretenţia de a nu lua în serios aspectul diecezanietăţii şi se refugiază numai în aspectele "ad intra", asta o va duce la o spiritualitate autoreferenţială şi nu universală ca Biserica lui Isus Cristos.

Acest cuvânt mi-a plăcut mult, soră: diecezanietate. Unde carisma s-a născut şi unde se inserează în creşterea sa.

Un al doilea aspect pe care mi-ar place să-l subliniez este disponibilitatea. O disponibilitate de a merge unde este mai mult risc, unde este mai multă nevoie, unde este mai multă necesitate. Nu pentru a se îngriji de ei înşişi: pentru a merge să doneze carisma şi să se insereze unde este mai multă necesitate. Cuvântul pe care-l folosesc adesea este periferii, dar eu spun toate periferiile, nu numai cele ale sărăciei, toate. Şi cele ale gândirii, toate. A se insera în ele. Şi aceste periferii sunt reflexia locurilor unde s-a născut carisma primordială. Şi când spun disponibilitate, spun şi revizuire a operelor. Este adevărat, uneori se fac revizuiri pentru că nu există personal şi trebuie să se facă. Dar şi când există personal, când sunt oameni, să se întrebe: carisma noastră este necesară în această dieceză, sau în acest loc al diecezei? Sau va fi mai necesară în altă parte şi în acest loc va putea să vină o altă carismă, ca să ajute? A fi disponibili de a merge mai departe, mereu mai departe: acel "Deus semper maior". Mereu a merge mai departe, mai departe... A fi disponibili şi a nu avea frică de riscuri; cu prudenţa conducerii, dar... Asta este important, aceste două lucruri, aş spune: diecezanietate şi disponibilitate. Diecezanietate ca referinţă la naştere, precum şi disponibilitate pentru a creşte şi a se insera în dieceze. Aş spune asta, reluând cuvântul dumneavoastră, diecezanietate. Mulţumesc.

Pr. Andrea Caruso, OFMCap.:

Sanctitate, mă numesc fratele Andrea Caruso, preot din Ordinul Fraţilor Minori Capucini din Liguria. Aceasta este întrebarea: cum să trăim şi să înfruntăm scăderea generală a vocaţiilor la viaţa sacerdotală şi la viaţa consacrată?

Papa Francisc:

Mulţumesc.

Se spune despre franciscani că se reunesc mereu şi se spune: "Când nu sunt în capitul, sunt în verset". Mereu sunt în vreo reuniune, sunt reuniţi.

Aşadar, scăderea [vocaţiilor]. Există o problemă demografică: scăderea demografică în Italia. Noi suntem sub zero, şi dacă nu sunt tineri şi tinere, nu vor fi vocaţii. Era mai uşor în timpuri cu familii mai numeroase să fie vocaţii. Există o scădere care este şi consecinţă a scăderii demografice. Nu este singurul motiv, dar de acesta trebuie să ţinem cont. Este mai uşor a convieţui cu o pisică sau cu un câine decât cu copii. Pentru că eu îmi asigur iubirea programată, pentru că nu sunt liberi, eu îi cresc până la un anumit punct, există un raport, mă simt însoţit sau însoţită cu pisica, cu câinele, şi cu copiii. Unul dintre asistenţii mei, care are trei [copii] îmi spune aşa [râde]. Da, este adevărat. În orice epocă, trebuie să vedem lucrurile care se întâmplă ca o trecere a Domnului: astăzi Domnul trece printre noi şi ne pune această întrebare: "Ce se întâmplă?" Scăderea este adevărată. Dar eu îmi pun o altă întrebare: ce anume ne spune sau ne cere Domnul, acum? Criza vocaţională este o criză care atinge toată Biserica, toate vocaţiile: sacerdotale, călugăreşti, laicale, matrimoniale... Gândiţi-vă la vocaţia la căsătorie, care este atât de frumoasă. Nu se căsătoresc tinerii; convieţuiesc, preferă acea stare. Este o criză transversală şi trebuie să gândim lucrurile astfel. Este o criză care-i atinge pe toţi, şi vocaţia matrimonială. O criză transversală. Şi ca atare este un timp pentru a ne întreba, pentru a-l întreba pe Domnul şi a ne întreba pe noi: ce trebuie să facem? Ce trebuie să schimbăm? A înfrunta problemele este un lucru necesar; şi a învăţa din probleme este un lucru obligatoriu. Şi noi trebuie să învăţăm şi din probleme. A căuta un răspuns care să nu fie un răspuns reductiv, care să nu fie un răspuns "de cucerire".

Un lucru urât care s-a întâmplat în Biserica de aici din Italia - vorbesc despre anii nouăzeci, mai mult sau mai puţin: unele congregaţii care nu aveau case în Filipine, mergeau şi aduceau aici tinere, le-au "viciat" şi tinerele veneau. Tinere brave, bune... Apoi majoritatea se lăsau de mănăstire. Eu îmi amintesc, în Sinodul din anul 1994, o scrisoare pastorală a episcopilor din Filipine care interziceau să se facă asta şi congregaţiile care nu au case în Filipine nu pot face asta. Primul. Al doilea: formarea iniţială trebuie să se facă în ţara [de origine], apoi se poate merge într-o altă ţară, dar formarea iniţială, în propria ţară. Şi îmi amintesc ca şi cum ar fi astăzi, cred că era "Corriere della Sera", titlul cu caractere uriaşe: "Traficul de novice". A fost un scandal. Şi în unele ţări latino-americane. Mă gândesc la o congregaţie... Luau autobuzul şi mergeau în anumite locuri sărace şi convingeau tinerele să vină la Buenos Aires şi să se facă novice, şi veneau. Şi apoi lucrurile nu mergeau bine. Şi aici, în Italia - la Roma - aceasta este o realitate din urmă cu 15 ani, am aflat-o de la unele congregaţii care mergeau în ţările ex-comuniste din Europa centrală în căutare de vocaţii, tinere. Ţări sărace... Veneau, dar nu aveau vocaţie, însă nu voiau să se întoarcă; unele găseau un loc de muncă şi altele, sărmanele, ajungeau pe trotuar.

Este grea munca vocaţională, dar trebuie făcută. Este o provocare. Trebuie să fim creativi, în munca vocaţională. Alaltăieri au fost într-o reuniune - prima din capitulul vostru în provincia Marche - şi au venit la mine. Aproape toţi. Să facă un soi de precapitul cu papa. Atâţia tineri! "Cum aveţi atâtea vocaţii?" - "Nu ştiu, încercăm să trăim viaţa aşa cum o voia sfântul Francisc". Fidelitatea faţă de carisma întemeietoare. Şi când sunt congregaţii care sunt fidele faţă de carisma întemeietoare, dar cu acea iubire care arată actualitatea pe care o are acea carismă, frumuseţea, asta atrage. Şi apoi mărturia. Dacă noi vrem consacraţi, consacrate, preoţi, trebuie să dăm mărturie că suntem fericiţi, că suntem fericiţi. Şi că terminăm viaţa noastră fericiţi de alegerea noastră făcută de Isus. Mărturia de bucurie, chiar şi în modul de a trăi. Există consacraţi, consacrate, preoţi, episcopi creştini, dar trăiesc ca păgânii. Un tânăr, o tânără de astăzi priveşte şi spune: "Nu, aşa eu nu vreau!" Şi asta îi împinge pe oameni afară. Apoi, este importantă convertirea pastorală şi misionară. Unul dintre lucrurile pe care tineri de astăzi îl caută mult este misionaritatea. Zelul apostolic: a vedea în mărturie şi un mare zel apostolic, că unul nu trăieşte pentru sine însuşi, că trăieşte pentru alţii, că îşi dă viaţa, îşi dă viaţa. Odată - am aflat imediat ce ajunsesem episcop, în anii '92 - am aflat că o congregaţie de surori din locul unde mă aflam, în cartier, în zona Buenos Aires unde eu eram episcop auxiliar, refăcea casa surorilor. Aveau un colegiu bogat, foarte bogat. Aveau bani. Şi aveau dreptate: casa surorilor trebuia să fie refăcută un pic. Au făcut bine asta: chiar şi cu baie privată. Este bine - m-am gândit eu - dacă este un lucru auster, astăzi şi o comoditate modernă este importantă, nu-i problemă... Dar la sfârşit au făcut o clădire de lux, pentru surori. Şi chiar - vorbesc despre 1992, astăzi ar fi mai de înţeles, nu ştiu, n-ar fi bine, dar nu ar scandaliza aşa de mult - în fiecare dintre camerele surorilor un televizor. Care a fost rezultatul? De la două la patru după-amiază, tu nu găseai o soră, în colegiu: fiecare era în camera sa şi se uita la telenovelă. Mondenitatea. Mondenitatea spirituală. Şi oamenii, tinerii cer mărturie de autenticitate, de zel apostolic, de armonie cu carisma. Şi noi trebuie să ne dăm seama că prin aceste comportamente noi înşine provocăm anumite crize vocaţionale. Noi înşine le-am provocat. Este nevoie de o convertire pastorală, o convertire misionară. Vă invit să luaţi acele pasaje din "Evangelii gaudium" care vorbesc despre asta, despre necesara convertire misionară, şi aceasta este o mărturie care atrage vocaţii.

Apoi, vocaţiile există, Dumnezeu le dă. Dar dacă tu - preot sau consacrat sau soră - eşti mereu ocupat, nu ai timp să-i asculţi pe tinerii care vin, care nu vin... "Da, da, mâine...". De ce? Tinerii sunt "plictisitori", vin mereu cu aceleaşi întrebări... Dacă tu nu ai timp, mergi să cauţi o altă persoană care să poată asculta. A-i asculta. Şi apoi, tinerii sunt mereu în mişcare: trebuie puşi pe un drum misionar. Patru zile de vacanţă: vă invit, să mergem să facem o mică misiune în acel loc, în acel sătuc, sau să mergem să văruim şcoala din acel sătuc care este în întregime murdară... Şi tinerii merg imediat. Şi făcând aceste lucruri, Domnul le vorbeşte. Mărturia. Aceasta este cheia. Aceasta este cheia.

Ce gândeşte un tânăr când vede un preot, un consacrat sau o consacrată? Primul lucru pe care-l gândeşte, dacă are vreo mişcare a Duhului: "Eu aş vrea să fiu ca aceea, ca acela". Acolo este sămânţa. Se naşte din mărturie. "Eu niciodată n-aş vrea să fiu ca acela!" Este contramărturia. Mărturia se face fără cuvinte.

Şi termin cu o anecdotă. În zona Buenos Aires, unde eram episcop auxiliar, sunt atâtea spitale, dar în toate sunt surori. Şi într-unul, care era aproape de vicariat, erau trei surori germane, foarte bătrâne, bolnave, dintr-o congregaţie care nu avea persoane să trimită. Şi maica generală, cu bun simţ, le-a rechemat: a fost o decizie prudentă, luată cu rugăciune, vorbind cu episcopul... un lucru bine făcut. Şi un preot a spus: "Eu o cunosc pe maica generală a unui institut coreean din Seul, al Sfintei Familii din Seul. Pot să-i scriu". A scris. "Bine, bine". La sfârşit, după patru luni, au venit trei surori coreene. Au venit luni, marţi şi-au aranjat un pic lucrurile şi miercuri au coborât în secţii. Coreene, fără un cuvânt în spaniolă. După câteva zile, bolnavii erau cu toţii fericiţi: "Dar ce surori brave! Dar ce frumos, ceea ce spun!" "Dar cum - spun eu - ceea ce spun, dacă nu vorbesc un cuvânt în spaniolă?" "Nu, nu, dar este zâmbetul, te iau de mână, îţi dau o mângâiere...". Limbajul gesturilor! Dar mai ales limbajul mărturiei iubirii! Priveşte, şi fără cuvinte, tu poţi atrage oameni. Mărturia este decisivă în vocaţii: este decisivă.

Mulţumesc pentru ceea ce faceţi! Multe mulţumiri!

Vă cer să vă rugaţi pentru mine. Vă mulţumesc pentru viaţa voastră consacrată, pentru viaţa voastră prezbiterală. Şi înainte, înainte, că Domnul este mare şi ne va da copii şi nepoţi în congregaţiile noastre şi în diecezele noastre!

Mulţumesc.

Acum vă dau binecuvântarea şi mergeţi înainte cu curaj! Şi mi-ar place să-i salut pe cei patru care au avut curajul de a pune întrebările.

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 20.