Anul pastoral
2023‑2024

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

CĂLĂTORIA APOSTOLICĂ A SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
ÎN EGIPT
(28-29 aprilie 2017)

Discursul Sfântului Părinte adresat participanților la Conferința Internațională pentru Pace

Al-Azhar Conference Centre, Cairo
Vineri, 28 aprilie 2017

Al Salamò Alaikum!

Este un mare dar să fiu aici și să încep în acest loc vizita mea în Egipt, adresându-mă vouă în cadrul acestei Conferințe Internaționale pentru Pace. Îi mulțumesc fratelui meu, marele imam, pentru că a conceput-o și a organizat-o și pentru că m-a invitat cu respect. Aș vrea să vă ofer câteva gânduri, scoțându-le din glorioasa istorie a acestei țări, care în secole a apărut lumii ca țară de civilizație și țară de alianțe.

Țară de civilizație. Încă din antichitate, civilizația apărută pe malurile Nilului a fost sinonim cu civilizare: în Egipt s-a ridicat sus lumina cunoașterii, făcând să răsară un patrimoniu cultural inestimabil, format din înțelepciune și inteligență, din cuceriri matematice și astronomice, din forme minunate de arhitectură și de artă figurativă. Căutarea științei și valoarea instruirii au fost alegeri rodnice de dezvoltare întreprinse de locuitorii antici ai acestei țări. Sunt alegeri necesare și pentru viitor, alegeri de pace și pentru pace, pentru că nu va fi pace fără o educație adecvată a tinerelor generații. Și nu va fi o educație adecvată pentru tinerii de astăzi dacă formarea oferită lor nu va răspunde bine naturii omului, ființă deschisă și relațională.

De fapt, educația devine înțelepciune de viață când este capabilă să extragă din om, în contact cu Acela care-l transcende și cu ceea ce-l înconjoară, ce este mai bune din el, formând identități care nu se concentrează asupra lor însele. Înțelepciunea îl caută pe celălalt, depășind tentația de a se înțepeni și de a se închide; deschisă și în mișcare, umilă și investigatoare în același timp, ea știe să valorizeze trecutul și să-l pună în dialog cu prezentul, fără a renunța la o hermeneutică adecvată. Această înțelepciune pregătește un viitor în care nu se tinde la prevalarea propriei părți, ci la celălalt ca parte integrantă din sine: ea nu încetează, în prezent, să găsească ocazii de întâlnire și de împărtășire; de la trecut învață că din rău provine numai rău și din violență numai violență, într-o spirală care ajunge să închidă. Această înțelepciune, refuzând dorința de necinste, pune în centru demnitatea omului, prețios în ochii lui Dumnezeu, și o etică demnă de om, refuzând frica de celălalt și teama de a cunoaște prin acele mijloace cu care l-a înzestrat Creatorul[1].

Tocmai în domeniul dialogului, în special interreligios, suntem chemați mereu să mergem împreună, având convingerea că viitorul tuturor depinde și de întâlnirea dintre religii și culturi. În acest sens, lucrarea Comitetului mixt pentru dialog între Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios și Comitetul de la Al-Azhar pentru dialog ne oferă un exemplu concret și încurajator. Trei orientări fundamentale, dacă sunt bine conjugate, pot să ajute dialogul: datoria identității, curajul alterității și sinceritatea intențiilor. Datoria identității, pentru că nu se poate stabili un dialog adevărat pe ambiguitate sau pe sacrificarea binelui pentru a fi pe placul celuilalt; curajul alterității, pentru că acela care este diferit de mine, cultural sau religios, nu trebuie văzut și tratat ca un dușman, ci primit ca un tovarăș de drum, având convingerea genuină că binele fiecăruia se află în binele tuturor; sinceritatea intențiilor, pentru că dialogul, ca expresie autentică a umanului, nu este o strategie pentru a realiza scopuri secundare, ci o cale de adevăr, care merită să fie întreprinsă cu răbdare pentru a transforma competiția în colaborare.

A educa la deschiderea respectuoasă și la dialogul sincer cu celălalt, recunoscându-i drepturile și libertățile fundamentale, în special cea religioasă, constituie calea cea mai bună pentru a edifica împreună viitorul, pentru a fi constructori de civilizație. Pentru că singura alternativă la civilizația întâlnirii este necivilizația ciocnirii, nu există alta. Și pentru a contrasta cu adevărat barbaria celui care suflă asupra urii și incită la violență, trebuie însoțite și formate generații care să răspundă la logica incendiară a răului cu creșterea răbdătoare a binelui: tineri care, ca pomi bine plantați, să fie înrădăcinați în terenul istoriei și, crescând spre Cel Înalt și alături de ceilalți, să transforme în fiecare zi aerul poluat al urii în oxigenul fraternității.

În această provocare de civilizație atât de urgentă și pasionantă suntem chemați, creștini și musulmani, și toți cei care cred, să dăm contribuția noastră: „trăim sub soarele unicului Dumnezeu milostiv. […] În acest sens putem așadar să ne numim unii pe alții frați și surori […], pentru că fără Dumnezeu viața omului ar fi asemenea cerului fără soare”[2]. Să se înalțe soarele unei fraternități reînnoite în numele lui Dumnezeu și să răsară din această țară, sărutată de soare, zorile unei civilizații a păcii și a întâlnirii. Să mijlocească pentru asta sfântul Francisc de Assisi, care în urmă cu opt secole a venit în Egipt și l-a întâlnit pe sultanul Malik al Kamil.

Țară de alianțe. În Egipt n-a apărut numai soarele înțelepciunii; și lumina policromatică a religiilor a luminat această țară: aici, de-a lungul secolelor, „diferențele de religie au constituit o formă de îmbogățire reciprocă în slujba unicei comunități naționale”[3]. Credințe diferite s-au întâlnit și diferite culturi s-au amestecat, fără a se contopi ci recunoscând importanța de a se alia pentru binele comun. Alianțe de acest tip sunt deosebit de urgente astăzi. Vorbind despre asta, aș vrea să utilizez ca simbol „Muntele Alianței” care se înalță în această țară. Sinaiul ne amintește înainte de toate că o alianță autentică pe pământ nu poate să facă abstracție de cer, că omenirea nu-și poate propune să se întâlnească în pace excluzându-l pe Dumnezeu de la orizont și nici nu poate urca pe munte pentru a pune stăpânire pe Dumnezeu (cf. Ex 19,12).

Este vorba despre un mesaj actual, în fața rămânerii prezente a unui paradox periculos, prin care pe de o parte se tinde să se izoleze religia în sfera privată, fără a o recunoaște ca dimensiune constitutivă a ființei umane și a societății; pe de altă parte se confundă, fără a distinge cum se cuvine, sfera religioasă și cea politică. Există riscul ca religia să fie absorbită de gestionarea afacerilor temporale și tentată de lingușirile puterilor lumești care în realitate o instrumentalizează. Într-o lume care a globalizat multe instrumente tehnice utile, dar în același timp atâta indiferență și neglijențe, și care aleargă cu o viteză frenetică, în mod dificil sustenabilă, se simte nostalgia marilor întrebări de sens, pe care religiile le fac să apară și care trezesc amintirea propriilor origini: vocația omului, care nu este făcut pentru a se epuiza în precaritatea afacerilor pământești, ci pentru a se îndrepta spre Absolutul la care tinde. Pentru aceste motive, astăzi în special, religia nu este o problemă ci este parte a soluției: împotriva tentației de a ne așeza comod într-o viață monotonă, unde totul se naște și se termină aici pe pământ, ea ne amintește că este necesar să înălțăm sufletul spre Cel Înalt pentru a învăța să construim cetatea oamenilor.

În acest sens, îndreptând iarăși în mod ideal privirea spre Muntele Sinai, aș vrea să mă refer la acele porunci, promulgate acolo, înainte de a fi scrise pe piatră[4]. În centrul celor „zece cuvinte” răsună, adresată oamenilor și popoarelor din orice timp, porunca „să nu ucizi” (Ex 20,13). Dumnezeu, iubitor al vieții, nu încetează să-l iubească pe om și pentru aceasta îl îndeamnă să contrasteze calea violenței, drept condiție fundamentală a oricărei alianțe pe pământ. Sunt chemate să realizeze acest imperativ, înainte de toate și astăzi în mod deosebit, religiile pentru că, în timp ce ne aflăm în necesitatea urgentă de Absolut, nu se poate face abstracție de excluderea oricărei absolutizări care justifică forme de violență. De fapt, violența este negarea oricărei religiozități autentice.

Ca responsabili religioși, suntem chemați așadar să demascăm violența care se travestește în presupusă sacralitate, bazându-se pe absolutizarea egoismelor și nu pe deschiderea autentică la Absolut. Suntem ținuți să denunțăm încălcările împotriva demnității umane și împotriva drepturilor umane, să aducem la lumină tentativele de a justifica orice formă de ură în numele religiei și să le condamnăm ca falsificare idolatrică a lui Dumnezeu: numele său este Sfânt, El este Dumnezeu de pace, Dumnezeu salam[5]. De aceea numai pacea este sfântă și nicio violență nu poate fi săvârșită în numele lui Dumnezeu, pentru că ar profana Numele său.

Împreună, din această țară de întâlnire între cer și pământ, de alianțe între neamuri și între cei care cred, repetăm un „nu” puternic și clar oricărei forme de violență, răzbunare și ură comise în numele religiei sau în numele lui Dumnezeu. Împreună afirmăm incompatibilitatea între violență și credință, între a crede și a urî. Împreună declarăm sacralitatea fiecărei vieți umane împotriva oricărei forme de violență fizică, socială, educativă sau psihologică. Credința care nu se naște dintr-o inimă sinceră și dintr-o iubire autentică față de Dumnezeu Milostiv este o formă de adeziune convențională sau socială care nu-l eliberează pe om ci îl strivește. Spunem împreună: cu cât se crește în credința în Dumnezeu cu atât se crește în iubirea față de aproapele.

Însă religia nu este desigur chemată numai să demaște răul; are în sine vocația de a promova pacea, astăzi probabil mai mult ca vreodată[6]. Fără a ceda în fața sincretismelor conciliante[7], misiunea noastră este aceea de a ne ruga unii pentru alții cerând lui Dumnezeu darul păcii, de a ne întâlni, de a dialoga și de a promova înțelegerea în spirit de colaborare și prietenie. Noi, creștinii – și eu sunt creștin – „nu-l putem invoca pe Dumnezeu ca Tată al tuturor oamenilor, dacă refuzăm să ne comportăm ca frați față de unii dintre oamenii care sunt creați după imaginea lui Dumnezeu”[8]. Frați ai tuturor. Mai mult, recunoaștem că, fiind cufundați într-o luptă constantă împotriva răului care amenință lumea pentru ca să nu mai fie „spațiul unei adevărate fraternități”, cei care „cred în dragostea lui Dumnezeu El le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii și că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică”[9]. Mai mult, este esențială: la puțin sa la nimic nu folosește de fapt a ridica glasul și a alerga ca să se rearmeze pentru a se proteja: astăzi este nevoie de constructori de pace nu de arme; astăzi este nevoie de constructor de pace, nu de provocatori de conflicte; de pompieri și nu de incendiatori; de predicatori ai reconcilierii și nu de vestitori de distrugere.

Se asistă cu descumpănire la faptul că, în timp ce pe de o parte se îndepărtează de realitatea popoarelor, în numele unor obiective care nu se uită la nimeni, pe de altă parte, prin reacție, apar populisme demagogice, care desigur nu ajută la consolidarea păcii și stabilității: nicio incitare violentă nu va garanta pacea și orice acțiune unilaterală care nu demarează procese constructive și împărtășite este în realitate un cadou oferit creatorilor radicalismelor și violenței.

Pentru a preveni conflictele și a edifica pacea este fundamental să ne străduim pentru a înlătura situațiile de sărăcie și de exploatare, unde extremismele încolțesc mai ușor, și pentru a bloca fluxurile de bani și de arme spre cel care hrănește violența. Și mai la rădăcină, este necesar să se oprească proliferarea armelor care, dacă sunt produse și comercializate, mai devreme sau mai târziu vor fi și utilizate. Numai făcând transparente manevrele tulburi care alimentează cancerul războiului se pot preveni cauzele sale reale. La această angajare urgentă și grea sunt angajați responsabilii națiunilor, ai instituțiilor și ai informației, ca și noi responsabilii de civilizații, convocați de Dumnezeu, de istorie și de viitor să demarăm, fiecare în propriul teren, procese de pace, nesustrăgându-ne să punem baze solide de alianță între popoare și state. Doresc ca această nobilă și iubită țară a Egiptului, cu ajutorul lui Dumnezeu, să poată răspunde iar la vocația sa de civilizație și de alianță, contribuind la dezvoltarea proceselor de pace pentru acest iubit popor și pentru întreaga regiune medio-orientală.

Al Salamò Alaikum!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

 

Note:

[1] „De altfel, o etică de fraternitate și de coexistență pașnică între persoane și între popoare nu se poate baza pe logica fricii, a violenței și a închiderii, ci pe responsabilitate, pe respect și pe dialogul sincer”: Nonviolența: stilul unei politici pentru pace, Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 2017, 5.

[2] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat autorităților musulmane, Kaduna (Nigeria), 14 februarie 1982.

[3] Idem, Discurs la ceremonia de sosire, Cairo, 24 februarie 2000.

[4] „Au fost înscrise în inima omului ca lege morală universală, valabilă în orice timp și în orice loc”. Ele oferă „baza autentică pentru viața indivizilor, a societăților și a națiunilor; […] sunt unicul viitor al familiei umane. Îl salvează pe om de forța distructivă a egoismului, a urii și a minciunii. Evidențiază toate divinitățile false care îl reduc la sclavie: iubirea de sine până la excluderea lui Dumnezeu, aviditatea de putere și de plăcere care răstoarnă ordinea dreptății și degradează demnitatea noastră umană și pe cea a aproapelui nostru”: Idem, Omilia la celebrarea Cuvântului la Muntele Sinai, Mănăstirea Sfânta Ecaterina, 26 februarie 2000.

[5] Cf. Discurs în moscheea centrală din Koudoukou, Bangui (Republica Centrafricană), 30 noiembrie 2015.

[6] „Probabil niciodată ca acum în istoria omenirii a devenit clară pentru toți legătura intrinsecă dintre o atitudine autentic religioasă și marele bine al păcii” (Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat reprezentanților Bisericilor creștine și Comunităților ecleziale și religiilor mondiale, Assisi, 27 octombrie 1986: Insegnamenti IX, 2 (1986), 1268.

[7] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, nr. 251.

[8] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declarația Nostra aetate, 5.

[9] Idem, Constituția pastorală Gaudium et spes, 37.38.
 


lecturi: 8.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat