A treia predică de Postul Mare 2017 a părintelui Raniero Cantalamessa

Duhul Sfânt ne introduce în misterul morţii lui Cristos

1. Duhul Sfânt în misterul pascal al lui Cristos

În precedentele două meditaţii am încercat să arătăm cum Duhul Sfânt ne introduce la „adevărul deplin” despre persoana lui Cristos, făcându-ni-l cunoscut ca „Domn” şi ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. În meditaţiile care au mai rămas atenţia noastră, de la persoană se mută asupra acţiunii lui Cristos, de al existenţă la acţiune. Vom încerca să arătăm cum Duhul Sfânt luminează misterul pascal şi în primul rând, în această meditaţie, misterul morţii sale şi al morţii noastre.

Imediat ce a fost făcut public programul acestor predici de Postul Mare, într-un interviu pentru L’Osservatore Romano, mi-a fost adresată întrebarea: „Cât spaţiu pentru actualitate va fi în meditaţiile dumneavoastră?”. Am răspuns: „Dacă se înţelege «actualitate» în sensul de referinţe la situaţii sau evenimente în desfăşurare, mă tem că este destul de puţin actual în predicile pe care le voi face. Însă, după părerea mea, «actual» nu este numai «ceea ce este în desfăşurare» şi nu este sinonim cu «recent». Lucrurile cele mai «actuale» sunt cele veşnice, adică acelea care ating persoanele în nucleul cel mai intim al propriei existenţe, în orice epocă şi în orice cultură. Este aceeaşi distincţie care există între «urgent» şi «important». Noi suntem tentaţi mereu să punem urgentul înaintea importantului şi să punem «recentul» înaintea «veşnicului». Este o tendinţă pe care ritmul rapid al comunicării şi nevoia de noutate a mass-media o fac astăzi deosebit de acută. Ce este mai important şi actual pentru credincios, ba chiar pentru fiecare bărbat, pentru fiecare femeie, a şti dacă viaţa are sau nu un sens, dacă moartea este sfârşitul a toate sau, dimpotrivă, începutul adevăratei vieţi? Or, misterul pascal al morţii şi învierii lui Cristos, pe care îmi propun să-l recitesc în lumina redescoperirii Duhului Sfânt, este unicul răspuns la aceste probleme. Diferenţa care există între această actualitate şi cea mediatică a evenimentelor este aceeaşi care există între cel care petrece timpul privind desenul lăsat de val pe plajă – pe care valul următor îl şterge – şi cel care-şi ridică privirea pentru a contempla marea în imensitatea sa”.

Aşadar cu această conştiinţă să medităm asupra misterului pascal al lui Cristos, începând de la moartea sa pe cruce.

Scrisoarea către Evrei spune că Cristos „prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu” (Evr 9,14). „Duh veşnic” este un alt mod de a spune Duh Sfânt, aşa cum atestă deja o variantă antică a textului. Asta înseamnă că Isus, ca om, a primit de la Duhul Sfânt care era în El impulsul de a se oferi ca jertfă Tatălui şi forţa care l-a susţinut în timpul pătimirii sale. Liturgia exprimă tot această convingere atunci când, în rugăciunea care precede împărtăşania, preotul spune: „Doamne Isus Cristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, care din voinţa Tatălui şi prin conlucrarea Duhului Sfânt (cooperante Spiritu Sancto) ai dat viaţă lumii”.

Are loc prin jertfă ca prin rugăciunea lui Isus. Într-o zi Isus „a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt şi a spus: Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului” (Lc 10,21). Duhul Sfânt trezea în El rugăciunea şi Duhul Sfânt îl determina să se ofere Tatălui. Duhul Sfânt care este dăruirea veşnică de sine însuşi pe care Fiul o face Tatălui în veşnice, este şi forţa care-l determină să devină dăruire jertfelnică Tatălui pentru noi în timp.

Raportul dintre Duhul Sfânt şi moartea lui Isus este scoasă în evidenţă mai ales în Evanghelia lui Ioan: „Încă nu venise Duhul – comentează evanghelistul cu privire la promisiunea râurilor de apă vie – pentru că Isus nu fusese încă glorificat” (In 7,39), adică, după semnificaţia acestui cuvânt în Ioan, încă nu fusese înălţat pe cruce. De pe cruce Isus „şi-a dat duhul”, simbolizat de apă şi de sânge; de fapt, scrie în Prima Scrisoare: „Trei sunt cei care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele” (1In 5,7-8).

Duhul Sfânt îl duce pe Isus la cruce şi de pe cruce Isus îl dăruieşte pe Duhul Sfânt. În momentul naşterii şi apoi, în mod public, la botezul său, Duhul Sfânt este dăruit lui Isus; în momentul morţii Isus îl dă pe Duhul Sfânt: „Primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, l-a revărsat pe acesta, aşa cum vedeţi şi auziţi voi”, spune Petru mulţimilor în ziua de Rusalii (Fap 2,33). Părinţilor Bisericii le plăcea să scoată în evidenţă această reciprocitate. „Domnul – scria sfântul Ignaţiu din Antiohia – a primit pe capul său o ungere parfumată (myron), pentru a sufla asupra Bisericii incoruptibilitatea”^[1].

În acest moment trebuie să ne amintim de observaţia sfântului Augustin cu privire la natura misterelor lui Cristos. Conform lui, există o adevărată celebrare în mod de mister şi nu numai în mod de aniversare, când „nu numai că se comemorează un eveniment, ci este şi făcut în aşa fel încât să se înţeleagă semnificaţia sa pentru noi şi să fie primit cu sfinţenie”^[2]. Şi este ceea ce am vrea să facem în această meditaţie, conduşi de Duhul Sfânt: să vedem ce înseamnă pentru noi moartea lui Cristos, ce anume a schimbat ea cu privire la moartea noastră.

2. Unul a murit pentru toţi

Crezul Bisericii se termină cu cuvintele „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”. Nu menţionează ceea ce va preceda învierea şi viaţa veşnică, adică moartea. Pe bună dreptate, pentru că moartea nu este obiect de credinţă, ci de experienţă. Însă moartea ne priveşte prea îndeaproape pentru a o trece sub tăcere.

Pentru a putea evalua schimbarea realizată de Cristos cu privire la moarte, să vedem care au fost remediile încercate de oameni pentru problema morţii, şi pentru că ele sunt acelea cu care şi astăzi omul încearcă „să se mângâie”. Moartea este problema umană numărul unu. Sfântul Augustin anticipă reflecţia filozofică modernă despre moarte. „Când se naşte un om – scrie el – se fac atâtea ipoteze: poate va fi frumos, poate va fi urât; poate va fi bogat, poate va fi sărac; poate va trăi îndelung, poate nu… Dar despre nimeni nu se spune: poate va muri sau poate nu va muri. Acesta este unicul lucru absolut sigur al vieţii. Când ştim că unul este bolnav de hidropizie (pe atunci era aceasta boala incurabilă, astăzi sun altele) spunem: «Săracul, trebuie să moară; este condamnat, nu există remediu». Dar n-ar trebui să spunem acelaşi lucru despre unul care se naşte? «Săracul, trebuie să moartă, nu există remediu, este condamnat!». Ce diferenţă este dacă într-un timp un pic mai îndelungat, sau un pic mai scurt? Moartea este boala mortală care se contractează născându-ne”^[3].

Probabil că mai mult decât o viaţă muritoare, viaţa noastră trebuie să se considere o „moarte vitală”, un a trăi murind^[4]. Această gândire a lui Augustin a fost reluată, în cheie secularizată, de Martin Heidegger care a introdus moartea în obiectul filozofiei. Definind viaţa şi omul „un–a fi–pentru–moarte”, el face din moarte nu un accident care pune capăt vieţii, ci însăşi substanţa vieţii, din ceea ce este ţesută ea. A trăi înseamnă a muri. Fiecare clipă pe care o trăim este ceva ce este ars, sustras vieţii şi încredinţat morţii. „A trăi–pentru–moarte” înseamnă că moartea nu este numai sfârşitul, ci şi scopul vieţii. Ne naştem pentru a muri, nu pentru altceva. Venim din nimic şi ne întoarcem în nimic. Nimicul este unica posibilitatea a omului^[5].

Este cea mai radicală răsturnare a viziunii creştine, conform căreia omul este un „a fi–pentru–veşnicie”. Totuşi, afirmaţia la care a ajuns filozofia după lunga sa reflecţie despre om nun este nici scandaloasă nici absurdă.

Pur şi simplu, filozofia îşi face meseria; arată care ar fi destinul uman lăsat în voia sa. Ajută să se înţeleagă diferenţa pe care o face credinţa în Cristos.

Mai mult decât filozofia probabil că poeţii sunt cei care spun cuvintele de înţelepciune cele mai simple şi mai adevărate despre moarte. Unul dintre ei, Giuseppe Ungaretti, vorbind despre starea sufletească a soldaţilor din tranşee în Marele Război, a descris situaţia fiecărui om în faţa misterului morţii:

„Se stă

cum sau toamna

pe copaci

frunzele”.

Însăşi Scriptura din Vechiul Testament nu are un răspuns clar cu privire la moarte. Despre aceasta se vorbeşte în cărţile sapienţiale dar mereu mai mult în cheie de întrebare decât de răspuns. Iob. Psalmii, Qohelet, Ben Sirah, Înţelepciunea: toate aceste cărţi dedică o atenţie însemnată temei morţii. „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre – spune un psalm – ca să ajungem la înţelepciunea inimii” (Ps 90,12). De ce ne naştem? De ce murim? Unde mergem după ce murim? Toate sunt întrebări care pentru înţeleptul din Vechiul Testament rămân fără alt răspuns decât acesta: Dumnezeu vrea aşa; cu privire la toate va fi o judecată.

Biblia ne prezintă opiniile neliniştite ale necredincioşilor din acel timp: „Scurtă şi tristă este viaţa noastră, remediul nu este în sfârşitul omului şi nu se cunoaşte cineva care să se fi întors din locuinţa morţilor. Căci din întâmplare suntem şi după aceasta vom fi ca şi cum nu am fi fost” (Înţ 2,1 şu). Numai în această Carte a Înţelepciunii, care este cea mai recentă dintre cărţile sapienţiale, moartea începe să fie luminată de ideea unei retribuirii ultrapământeşti. Sufletele celor drepţi, se gândeşte, sunt în mâinile lui Dumnezeu, chiar dacă nu se ştie ce înseamnă asta în  mod precis (cf. Înţ 3,1). Este adevărat că într-un psalm se citeşte: „Preţioasă este în faţa Domnului moartea credincioşilor săi” (Ps 116,15). Dar nu putem să ne sprijinim prea mult pe acest verset atât de exploatat, pentru că semnificaţia frazei pare să fie alta: Dumnezeu plăteşte scump moartea credincioşilor săi; adică este răzbunătorul, cere cont de ea.

Cum a reacţionat omul la această necesitate dură? Un mod grăbit a fost acela de a nu ne gândi, de a fi distraşi. De exemplu, pentru Epicur moartea este o problemă falsă: „Când sunt eu – spunea el – nu este încă moartea; când este moartea nu mai sunt eu”. Aşadar ea nu ne priveşte. La această logică de a exorciza moartea răspund şi legile napoleonice care mutau cimitirele în afara zonei locuite.

Ne-am agăţat şi de remedii pozitive. Cel mai universal se numeşte descendenţa, a supravieţui în copii; un altul, a supravieţui în faimă: „Nu voi muri complet („non omnis moriar”) – spunea poetul latin – pentru că vor rămâne din mine scrierile mele, faima mea”. „A ridicat un monument mai durabil decât bronzul”^[6]. Pentru marxism omul supravieţuieşte în societatea viitorului, nu ca individ, ci ca specie.

Un altul din aceste remedii paliative este reîncarnarea. Dar este o nebunie. Cei care practică această doctrină ca parte integrantă a culturii şi religiei lor, adică aceia care ştiu cu adevărat ce anume este reîncarnarea, ştiu şi că ea nu este un remediu şi o mângâiere, ci o pedeapsă. Nu este o prorogare acordată satisfacţiei, ci purificării. Sufletul se reîncarnează pentru că mai are ceva de ispăşit, şi dacă trebuie să ispăşească, va trebui să sufere. Cuvântul lui Dumnezeu elimină toate aceste căi de scăpare iluzorii: „Oamenilor le este dat să moară o singură dată, iar după aceasta este judecata” (Evr 9,27). O singură dată! Doctrina reîncarnării este incompatibilă cu credinţa creştinilor.

În zilele noastre s-a mers şi mai departe. Există o mişcare la nivel mondial numită „transumanism”. Ea are multe feţe, nu toate negative, însă nucleul său comun este convingerea că specia umană, graţie progreselor tehnologiei, se îndreaptă de acum spre o radicală depăşire ai ei însăşi, ajungând să trăiască timp de secole şi probabil pentru totdeauna! Conform unuia dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai săi, Zoltan Istvan, ţinta finală va fi „să se devină ca Dumnezeu şi să se învingă moartea”. Un credincios evreu sau creştin nu poate să nu se gândească imediat la cuvintele aproape identice rostite la începutul istoriei umane: „Nicidecum nu veţi muri, dimpotrivă veţi fi ca Dumnezeu” (cf. Gen 3,4-5), cu rezultatul pe care-l cunoaştem.

3. Moartea a fost înghiţită de victorie

Există un singur, adevărat remediu la moarte şi noi creştinii fraudăm lumea dacă nu-l proclamăm cu cuvântul şi cu viaţa. Să auzim cum apostolul Paul vesteşte lumii această schimbare: „Căci dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi… dacă moartea prin greşeala unuia singur a domnit din cauza unuia singur, cu atât mai mult cei ce primesc cu prisosinţă harul şi darul justificării vor domni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos” (Rom 5,12-17).

Cu lirism mai mare, triumful lui Cristos asupra morţii este descris în Prima Scrisoare către Corinteni: „Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău? Ghimpele morţii este păcatul, iar puterea păcatului este Legea. Însă, mulţumire fie lui Dumnezeu care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Cristos” (1Cor 15,54-57).

Factorul decisiv este situat la momentul morţii lui Cristos: „El a murit pentru toţi” (2Cor 5,15). Dar ce s-a întâmplat atât de decisiv în acel moment încât să schimbe însăşi faţa morţii? Putem să reprezentăm asta în mod vizibil astfel. Fiul lui Dumnezeu a coborât în mormânt, ca într-o închisoare întunecată, dar a ieşit prin peretele opus. Nu s-a întors înapoi pe unde intrase, ca Lazăr care însă trebuia să moară din nou. Nu, el a deschis o breşă pe versantul opus prin care toţi cei care cred în El pot să-l urmeze.

Scrie un părinte antic: „El a luat asupra suferinţele omului suferind prin trupul său capabil să sufere, dar cu Duhul care nu putea să moară, Cristos a ucis moartea care îl ucidea pe om”^[7]. Şi sfântul Augustin: „Prin pătimire Cristos trece de la moarte la viaţă şi astfel ne deschide nouă care credem în învierea sa, pentru a trece şi noi de la moarte la viaţă”^[8]. Moartea a devenit o trecere şi o trecere la ceea ce nu trece! Spune bine sfântul Ioan Gură de Aur: „Este adevărat, noi încă murim ca mai înainte dar nu rămânem în moarte: şi asta nu înseamnă a muri. Puterea şi forţa reală a morţii este numai aceasta: că un mor nu are nicio posibilitate de a se întoarce la viaţă. Dar dacă după moarte el primeşte din nou viaţa şi, mai mult, îi este dată o viaţă mai bună, atunci aceasta nu mai este moarte, ci un somn”^[9].

Toate aceste moduri de a explica sensul morţii lui Cristos sunt adevărate, dar nu ne dau explicaţia cea mai profundă. Aceasta trebuie căutată în ceea ce Isus, cu moartea sa, a venit mai mult să pună în condiţia umană decât în ceea ce a venit să elimine; trebuie căutată în iubirea lui Dumnezeu, nu în păcatul omului. Dacă Isus suferă şi moarte de o moarte violentă aplicată lui din ură, nu face asta numai pentru a plăti în locul oamenilor datoria lor insolvabilă (datoria de zece mii de talanţi, în parabolă, este iertată de rege!); moare răstignit pentru ca suferinţa şi moartea fiinţelor umane să fie locuite de iubire!

Omul se condamnase singur la o moarte absurdă şi iată că intrând în această moarte el descoperă de acum că ea este impregnată de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea n-a putut să nu ţină cont de moarte, din cauza libertăţii fiinţei umane: iubirea lui Dumnezeu nu poate elimina cu o lovitură de baghetă magică realitatea tragică a răului şi a morţii. Iubirea sa este constrânsă să lase ca suferinţa şi moartea să spună cuvântul lor. Dar pentru că iubirea a pătruns în moarte şi a umplut-o de prezenţa divină, de acum iubirea e cea care spune ultimul cuvânt.

4. Ce anume s-a schimbat din moarte

Aşadar ce anume s-a schimbat, cu Isus, referitor la moarte? Nimic şi totul! Nimic pentru raţiune, totul pentru credinţă. Nu s-a schimbat necesitatea de a intra în mormânt, dar este dată posibilitatea de a ieşi din el. Este ceea ce ilustrează cu putere icoana ortodoxă a învierii, a cărei interpretare modernă o vedem pe peretele din stânga al acestei capele. Cel Înviat coboară în iad şi îl trage afară cu El pe Adam şi pe Eva şi în spatele lor pe toţi cei care se agaţă de El, în iadul din această lume.

Asta explică atitudinea paradoxală a credinciosului în faţa morţii, aşa de asemănătoare cu aceea a tuturor celorlalţi şi aşa de diferită. O atitudine formată din tristeţe, frică, oroare, pentru că ştie că trebuie să coboare în acel abis întunecat; dar şi de speranţă pentru că ştie că poate să iasă de acolo. „Dacă ne întristează certitudinea morţii – spune prefaţa pentru răposaţi – ne mângâie speranţa nemuririi viitoare”. Credincioşilor din Tesalonic, mâhniţi de moartea unora dintre ei, sfântul Paul le scria: „Nu vreau, fraţilor, ca voi să rămâneţi în neştiinţă cu privire la cei morţi, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au speranţă. Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el” (1Tes 4,13-14). Nu le cere să nu fie mâhniţi din cauza morţii, ci să nu fie mâhniţi „ca alţii”, ca necredincioşii. Moartea nu este pentru credincios sfârşitul vieţii, ci începutul vieţii adevărate; nu este un salt în gol, ci un salt în veşnicie. Ea este o naştere şi este un botez. Este o naştere, pentru că numai atunci începe viaţa adevărată, aceea care nu merge spre moarte, ci durează pentru totdeauna. Pentru aceasta Biserica nu celebrează sărbătoarea sfinţilor în ziua naşterii lor pământeşti, ci în ziua naşterii lor pentru cer, „dies natalis” a lor. Între viaţa de credinţă în timp şi viaţa veşnică există un raport analog cu acela care există între viaţa embrionului în sânul matern şi cea a copilului, odată venit pe lume. Scrie Cabasilas: „Această lume poartă în gestaţie pe omul interior, nou, creat după Dumnezeu, până când el, plăsmuit, modelat şi devenit perfect aici, nu este născut pentru acea lume perfectă care nu îmbătrâneşte. Asemenea embrionului pe care, în timp ce este în existenţa întunecată şi fluidă, natura îl pregăteşte pentru viaţa în lumină tot aşa este cu sfinţii”^[10].

Moartea este şi un botez. Aşa desenează Isus însăşi moartea sa: „Este un botez cu care trebuie să fiu botezat” (Lc 12,50). Sfântul Paul vorbeşte despre botez ca despre un „botez în moartea lui Cristos” (Rom 6,4). În vechime, în momentul botezului persoana era coborâtă în întregime în apă; toate păcatele şi tot omul vechi rămâneau îngropaţi în apă şi ieşea afară o creatură nouă, simbolizată de haina albă cu care era îmbrăcat. Aşa se întâmplă în moarte: moarte larva, se naşte fluturele. Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21,4). Totul îngropat pentru totdeauna.

Timp de multe secole, în special din secolul al XVII-lea încoace, un aspect important al ascezei catolice consta în „pregătirea pentru moarte”, adică în meditaţia despre moarte, descriindu-i în mod vizibile diferitele stadii şi înaintarea sa inevitabilă de la periferia trupului până la inimă. Aproape toate imaginile sfinţilor pictate în această perioadă îi arată cu un craniu lângă ei, şi Francisc de Assisi care chiar numea moartea „soră”.

Una dintre atracţiile turistice din Roma încă este cimitirul capucinilor din via Veneto. Nu se poate nega că toate acestea pot să constituie o referinţă încă utilă pentru o epocă aşa de secularizată şi dezorientată ca a noastră; mai ales dacă se citeşte ca un avertisment adresat celui care priveşte scrierea care este pe unul dintre schelete: „Ceea ce tu eşti, eu am fost; ceea ce eu sunt, tu vei fi”.

Toate acestea au dat unora pretextul de a spune că creştinismul se impune cu frica de moarte. Dar este o eroare teribilă. Creştinismul, am văzut, nu este făcut pentru a mări frica de moarte, ci pentru a o elimina; Cristos, spune Scrisoarea către Evrei, a venit „să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Evr 2,15). Creştinismul nu se impune cu gândul morţii noastre, ci cu gândirea despre moartea lui Cristos!

Pentru aceasta, mai eficace decât a medita despre moartea noastră este să medităm despre pătimirea şi moartea lui Isus şi trebuie să spunem, spre cinstea generaţiilor care ne-au precedat, că această meditaţie era şi ea pâine de toate zilele în spiritualitatea secolelor amintite. Ea este o meditaţie care trezeşte emoţie şi recunoştinţă, nu nelinişte; ne face să exclamăm, ca pe apostolul Paul: „M-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine!” (Gal 2,20).

Un „exerciţiu pios” pe care aş vrea să-l recomand tuturor în timpul Postului Mare este acela de a lua în mână o Evanghelie şi să citească pe cont propriu, cu calm şi în întregime, relatarea pătimirii. Este suficient mai puţin de jumătate de oră. Am cunoscut o femeie intelectuală care se declara atee. Într-o zi a venit asupra ei una dintre acele ştiri care lasă doborâţi: fiica sa de şaisprezece ani are o tumoare la oase. O operează. Tânăra se întoarce din sala de operaţii martirizată, cu tuburi, sonde şi perfuzii în toate părţile. Suferă teribil, geme şi nu vrea să audă niciun cuvânt de alinare.

Mama, ştiind-o evlavioasă şi religioasă, crezând că-i face plăcere, îi spune: „Vrei să-ţi citesc ceva din Evanghelie?”. „Da, mamă!”. „Ce anume?”. „Citeşte-mi pătimirea”. Ea, care nu citise niciodată o Evanghelie, aleargă să cumpere una de la capelani; se aşează lângă ea pe pat şi începe să citească. După un pic fiica adoarme, dar ea continuă, în penumbră, să citească în tăcere până la sfârşit. „Fiica adormea – va spune ea în cartea scrisă după moartea fiicei – şi mama se trezea!”. Se trezea din ateismul său. Lectura pătimirii lui Cristos îi schimbase viaţa pentru totdeauna^[11].

Terminăm cu rugăciunea simplă dar pregnantă a liturgiei: „Adoramus te, Christe, et benedicimus tibi, quia per sanctam crucem tuam redemisti mundum”. „Ne-nchinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Sfântul Ignaţiu din Antiohia, Scrisoarea către Efeseni, 17.

[2] Sfântul Augustin, Epistola 55, 1, 2 (CSEL, 34, 1, pag. 170).

[3] Cf. Sfântul Augustin, Sermo Guelf. 12, 3 (Misc. Ag. I, pag. 482 şu).

[4] Sfântul Augustin, Confesiuni I, 6, 7.

[5] Cf. M. Heidegger, Essere e Tempo, § 51, Longanesi, Milano 1976, pag. 308 şu.

[6] Horaţiu, Ode, III, 30, 1.6.

[7] Meliton de Sardi, Despre Paşte, 66 (SCh 123, pag. 96).

[8] Sfântul Augustin, Comentariu la Psalmi, 120, 6.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, In Haebr. hom. 17, 2 (PG 63, 129).

[10] N. Cabasilas, Vita in Cristo, I, 1-2, îngrijit de U. Neri, UTET, Torino 1971, 65-67.

[11] Cf. Rosanna Garofalo, Sopra le ali dell’aquila, Ancora, Milano 1993.

lecturi: 19.