O aniversare în comuniune

Comemorarea celui de-al cincilea centenar al Reformei

De Kurt Koch, cardinal

Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

La 31 octombrie 2016, în catedrala luterană din Lund, în Suedia, Papa Francisc, împreună cu episcopul Younan şi Cucernicul Junge, preşedinte şi respectiv secretar general al Federaţiei Luterane Mondiale, a prezidat o rugăciune ecumenică în cadrul comemorării comune catolico-luterane a Reformei. Acest eveniment a fost receptat ca un semn ecumenic promiţător. Totuşi, pentru ca el să nu rămână izolat în trecut, ci să aducă roade şi în viitor, va fi necesar să se înţeleagă mai profund, chiar în anul 2017, an al comemorării Reformei, spiritul care l-a animat. Acest lucru este cu cât mai important cu cât evenimentul de la Lund n-a fost primit numai cu recunoştinţă, ci a întâlnit şi critici şi opoziţii. În timp ce, din partea catolică, a existat temerea unei derive protestante a catolicismului, din partea protestantă s-a vorbit despre o trădare a Reformei. Va fi bine, aşadar, să ne oprim asupra motivului pentru care comemorarea Reformei a avut loc în manieră comună şi asupra motivului pentru care, astăzi, nu este de fapt posibil să se facă altfel.

Primul motiv se află în faptul că această comemorare din 2017 este primul centenar al începutului Reformei care are loc în epoca ecumenică. De aceea, ea nu va putea să fie celebrată precum celelalte din secolele trecute, când prevalau tonuri rebele şi polemice din punct de vedere confesional. Aceste tonuri au marcat îndeosebi centenarul din 1617, când Europa se îndrepta spre un conflict dur, adică spre un adevărat război de religie. Atunci, primul centenar al Reformei a fost marcat în mod clar de o polemică anticatolică şi de o retorică războinică. Dar şi următoarele centenare ale Reformei au avut o puternică amprentă confesională, reclamând de fiecare dată figura lui Martin Luther ca protagonist şi pionier al respectivului spirit al timpului. În timp ce, în timpul Iluminismului, Luther a fost salutat ca eliberatorul din Evul Mediu întunecat şi fondatorul perioadei moderne, el a fost exaltat ca marele geniu religios în timpul pietismului. La comemorarea din 1917, Luther a fost celebrat nu numai ca părintele limbii germane, ci, mai în general, ca personificare a adevăratului caracter germanic, şi asta s-a întâmplat din nou cu tonuri aţâţătoare la război. În perioada care a urmat după catastrofa europeană a Primului Război Mondial, teologul protestant Adolf von Harnack putea să afirme că perioada modernă a început în Germania şi, de acolo, s-a răspândit în lume: "Perioada modernă a început cu Reforma lui Luther, adică la 31 octombrie 1517; ea a fost introdusă de loviturile de ciocan pe portalul de la Schlosskirche din Wittenberg".

Aceste tonuri rebele şi polemice din punct de vedere confesional, care au înăsprit, din partea catolică, refuzarea lui Luther şi a reformei sale, nu mai sunt posibile în epoca ecumenică. În epoca ecumenică este în vigoare mai degrabă, ca regulă generală, participarea solidară la viaţa celorlalţi în bucurie şi în suferinţă. În afară de asta, în mişcarea ecumenică a ajuns la maturizare ideea că Reforma nu se referă numai la protestanţi, ci şi la catolici, şi că, prin urmare, comemorarea Reformei poate avea loc astăzi numai într-o comuniune ecumenică. Ea se prezintă ambelor părţi ca o invitaţie plăcută la a dialoga despre ceea ce catolicii pot să înveţe de la Reformă şi despre ceea ce protestanţii pot lua de la Biserica Catolică drept îmbogăţire pentru propria credinţă.

Această comuniune ecumenică este indispensabilă dacă luăm în considerare actuala comemorare a Reformei în ea însăşi, fără a ne lăsa influenţaţi de precedentele. Ea face referinţă la anul 1517, şi mai precis la ziua de 31 octombrie din acel an, considerată începutul Reformei în Germania, ca amintire a aşa-numitei afişări a tezelor despre indulgenţe din partea lui Martin Luther pe uşa bisericii Schlosskirche din Wittenberg. În această privinţă, deja în 1962, teologul catolic Erwin Iserloh, expert de istorie a Bisericii, a definit această afişare o legendă; de atunci, mulţi istorici consideră că presupusa afişare a tezelor în realitate n-a avut loc niciodată aşa cum ni s-a transmis. Dintr-un punct de vedere istoric, trebuie pornit de la faptul că Martin Luther a trimis tezele sale la episcopul său local, Hieronymus Schulz, şi arhiepiscopului Albrecht. Luther intenţiona publicarea tezelor sale despre indulgenţe ca o invitaţie la o dispută doctă despre temă; cu ele, el voia să înfrunte, aşa cum a afirmat istoricul din Biserica protestantă Thomas Kaufmann, "pierderea de credibilitate a iubitei sale Biserici", şi să salveze "Biserica papală de la Roma, pe care o iubea".

De aceea, publicarea tezelor sale despre indulgenţe nu trebuie să fie văzută ca începutul Reformei care a dus la dezbinarea unităţii Bisericii. Nici tezele nu trebuie considerate ca un document revoluţionar; ele reflectau şi o preocupare catolică şi se mişcau în cadrul a ceea ce putea afirma însăşi teologia catolică din acel timp. În lumina acestui context istoric, comemorarea Reformei în 2017 aminteşte de anul 1517, adică aminteşte timpul în care încă nu se produsese ruptura dintre reformatorul Martin Luther şi Biserica Catolică, iar unitatea Bisericii încă nu se rupsese, Luther fiind încă în comuniune cu Biserica Catolică. Şi pentru acest motiv, comemorarea Reformei în 2017 poate avea loc numai într-o comuniune ecumenică.

În acest context mai amplu este evident ceea ce avea la inimă Martin Luther. El nu voia deloc ruptura de Biserica Catolică şi întemeierea unei noi Biserici, ci avea în minte reînnoirea întregii creştinătăţi în spiritul evangheliei. Pe Luther îl interesa o reformă substanţială a Bisericii şi nu o Reformă care să ducă la dezagregarea unităţii Bisericii. Faptul că, în acea epocă, această idee a sa de reformă n-a putut să se realizeze s-a datorat în bună parte factorilor politici. În timp ce, la origine, mişcarea reformatoare era o mişcare de reînnoire în interiorul Bisericii, naşterea unei Biserici protestante este mai ales rezultatul deciziilor politice; între aceste decizii a fost îndeosebi aceea care a determinat introducerea Reformei mai ales în oraşe deja în anii douăzeci ai secolului al XVI-lea.

Deoarece reînnoirea întregii Biserici era adevăratul scop al reformei lui Luther, dezbinarea Bisericii, naşterea unei Biserici protestante şi despărţirea comunităţilor ecleziale protestante de Biserica Catolică trebuie să fie considerate nu ca un rezultat pozitiv al Reformei, ci ca expresie a falimentului său provizoriu sau cel puţin ca măsură de urgenţă. De fapt, adevăratul succes al Reformei se va realiza numai cu depăşirea diviziunilor creştinilor care au fost moştenite din trecut şi cu refacerea Bisericii una şi unică, reînnoită în spiritul evangheliei. În acest sens, Conciliul Vatican II, care a legat împreună, în manieră indisolubilă, angajarea ecumenică în favoarea recompunerii unităţii creştinilor şi reînnoirea Bisericii Catolice, a adus o contribuţie esenţială, aşa încât am putea afirma, şi sub acest aspect, că în Conciliul Vatican II Martin Luther ar fi "găsit conciliul său", conciliul la care ar fi făcut apel în timpul în care a trăit.

Comemorarea din 2017, care aminteşte începuturile Reformei, trebuie să fie înţeleasă, aşadar, ca o invitaţie de a ne întoarce la preocuparea originară a lui Martin Luther şi de a ne întreba ce înseamnă ea astăzi, pentru catolici şi protestanţi, precum şi pentru ecumenism în general, după cinci sute de ani de diviziune. Dacă această comemorare a Reformei se va desfăşura în acest spirit, în mod comun, vom putea să ne aşteptăm de la ea impulsuri noi şi curajoase pentru procesul de apropiere ecumenică între catolici şi protestanţi.

Cu aceasta, am menţionat motivele esenţiale pentru care comemorarea Reformei poate avea loc astăzi numai într-o comuniune ecumenică. Apoi este vorba despre prima dată în istorie şi despre o oportunitate pe care n-o putem lăsa să ne scape pentru a intensifica reapropierea dintre luterani şi catolici în credinţă şi în viaţa credinţei. În acest sens, deja papa Benedict al XVI-lea afirmase că anul 2017 va reprezenta pentru luterani şi catolici o ocazie pentru "a celebra în toată lumea o comemorare comună ecumenică, pentru a se strădui să înainteze, la nivel mondial, chestiunile fundamentale" şi, aceasta, nu "în forma unei celebrări triumfaliste, ci în mărturisirea comună de credinţă în Dumnezeul unul şi întreit, în ascultarea comună faţă de Domnul şi faţă de cuvântul său". O asemenea comemorare comună a Reformei va permite o promiţătoare cotitură ecumenică dacă va fi marcată de cele trei laitmotive care figurează în centrul documentului de dialog produs de Comisia Luterană-Catolică pentru Unitate, cu titlul De la conflict la comuniune.

Primul concept cheie este: recunoştinţă. De fapt, în 2017 nu amintim numai cei cinci sute de ani ai Reformei, ci şi cei cincizeci de ani de dialog intens dus înainte între catolici şi luterani, un dialog în timpul căruia am putut descoperi ceea ce ne uneşte. Dialogul cu Federaţia Luterană Mondială - primul întreprins de Biserica Catolică imediat după Conciliul Vatican II - s-a revelat foarte rodnic. Un pas important pe drumul spre reconciliere a fost făcut cu Declaraţia comună despre doctrina justificării semnată la 31 octombrie 1999 la Augsburg. Pentru că tocmai cu privire la chestiunea centrală care era la inima lui Martin Luther, chestiunea care a condus în secolul al XVI-lea la Reformă şi după aceea la diviziunea Bisericii, a fost posibil să se ajungă la un consens cu privire la "adevăruri fundamentale", această declaraţie poate să fie considerată ca o adevărată piatră de hotar ecumenică.

După o lungă istorie de despărţire, am fost în măsură să depăşim, în credinţă, vechiul confesionalism al diviziunilor şi ne-am dat seama că fractura creştinismului occidental care a venit după Reformă n-a putut să distrugă rădăcina comună a credinţei creştine. În această nouă lumină, şi din partea catolică a fost posibil să se aprecieze Reforma de la Wittenberg pe baza intenţiilor sale şi să fie înţeles în mod diferit reformatorul Martin Luther. Imaginea polemică a lui Luther care s-a afirmat în tradiţia catolică, influenţată mai ales de Johannes Cochläus, contemporan al reformatorului, şi întărită în secolul trecut de Heinrich Suso Denifle, a fost depăşită graţie redescoperirii înrădăcinării lui Luther în gândirea catolică, adică a lui "Luther catolic", o redescoperire care oricum nu neagă laturile întunecate prezente în viaţa şi în opera lui Luther.

În acest context, s-a afirmat şi o imagine adecvată a situaţiei istorice din timpul Reformei şi al Bisericii Catolică din acea epocă. Pe de o parte, a apărut clar că Evul Mediu nu era deloc aşa de întunecat cum a fost reprezentat îndelung şi cu plăcere şi că, mai degrabă, una dintre marile preocupări de la sfârşitul Evului Mediu era tocmai reforma Bisericii. Pe de altă parte, a rezultat la fel de clar că Luther însuşi era înrădăcinat în gândirea medievală mult mai mult decât a fost admis. Acest lucru este adevărat îndeosebi pentru înrădăcinarea sa în tradiţia monastică de la sfârşitul Evului Mediu, el descoperind în Bernard de Clairvaux teologia justificării numai prin har şi numai prin credinţă.

Al doilea concept cheie este: recunoaşterea propriilor greşeli şi părerea de rău. Desigur, Reforma trebuie să fie înţeleasă ca proces reformator în interiorul Bisericii care trebuie făcut punând cuvântul lui Dumnezeu în centrul existenţei creştine şi al vieţii Bisericii şi concentrându-se pe Isus Cristos drept Cuvânt viu. Însă, în acea epocă, Reforma n-a condus la reînnoirea Bisericii. Neajungând la capăt reforma Bisericii, s-a ajuns la Reformă în sensul unei rupturi a unităţii Bisericii, aşadar, la dezbinarea sa. Împreună cu această dezbinare, în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea au izbucnit războaie confesionale în care creştinii s-au luptat unii împotriva altora în ciocniri crunte, între care amintim mai ales războiul de treizeci de ani, care a transformat Europa într-o mare înroşită de sânge.

În faţa acestei istorii tragice, în care unicul trup al lui Cristos a fost sfâşiat şi creştinii au săvârşit violenţe crunte unii asupra altora în numele religiei, catolicii şi protestanţii au motive întemeiate pentru a plânge şi a se căi de neînţelegerile, de samavolniciile şi de rănile de care s-au făcut vinovaţi în cursul ultimilor cinci sute de ani. Un prim pas în această direcţie a fost încercat de papa Adrian al VI-lea, care, în mesajul adresat Dietei de la Nürnberg în 1522, a admis cu părere de rău greşelile şi păcatele comise de autorităţile Bisericii Catolice, pentru că voia să contribuie, cu această recunoaştere a vinovăţiei, la reînnoirea Bisericii şi voia să evite diviziunea sa. Pe urma papei Adrian, pontifii care au urmat după Conciliul Vatican II au cerut în mod repetat iertare pentru ceea ce au comis catolicii împotriva credincioşilor din alte Biserici.

De aceea un act de căinţă publică trebuie să fie parte integrantă a unei comemorări autentice a Reformei. Şi trebuie să fie însoţit de acea purificare a memoriei istorice la care a apelat papa Francisc spunând: "Nu putem şterge ceea ce a fost, dar nu vrem să permitem ca povara greşelilor din trecut să continue să polueze raporturile noastre. Milostivirea lui Dumnezeu va reînnoi relaţiile noastre". Aşadar, milostivirea şi reconcilierea vor trebui să fie liniile noastre directoare pe drumul ecumenic viitor.

Al treilea concept cheie este: speranţă. Din căinţa pentru păcatele comise împotriva unităţii în cursul istoriei şi din bucuria, plină de recunoştinţă, pentru comuniunea care a fost posibil de realizat între timp derivă încrederea faţă de viitorul ecumenismului. Speranţa că o comemorare a Reformei duce la unitatea atât de dorită nu este, desigur, realistă. Totuşi, va fi deja un mare rezultat dacă această comemorare va permite să se facă alţi paşi spre o comuniune eclezială obligatorie. Aceasta din urmă trebuie să rămână obiectivul oricărui efort ecumenic şi, de aceea, exact spre ea trebuie să tindă comemorarea Reformei. După cinci sute de ani de diviziune, după ce am trăit o lungă perioadă de timp în mod contrapus sau paralel, trebuie să învăţăm să trăim unii împreună cu alţii legaţi mai trainic, şi trebuie să facem asta deja astăzi.

Acest lucru este important mai ales în previziunea anului 2030, an în care va fi comemorată a cinci suta aniversare a Dietei de la Augsburg şi a promulgării Confessio augustana. Cu această scriere confesională reformatorii voiau să mărturisească propriul acord cu credinţa Bisericii Catolice. Aşadar, Confessio augustana reprezintă efortul decisiv pentru a ocroti unitatea Bisericii pusă în pericol în acel timp. De aceea, nu trebuie deloc neglijată importanţa sa ecumenică. Şi deoarece Confessio augustana este datorată în mod esenţial eforturilor marelui reformator Filip Melanchton, această figură ar merita, în timpul comemorării Reformei şi în căutarea unităţii, o atenţie mai mare şi o apreciere mai mare. Şi atunci când Melanchton şi-a dat seama că, în Dieta de la Augsburg, tentativa sa avea să eşueze şi că unitatea Bisericii era de acum destinată să se destrame, el a mers până la limitele a ceea ce era omeneşte posibil pentru a o salva, având convingerea că reînnoirea Bisericii şi unitatea sa sunt legate în mod indisolubil.

Astfel Melanchton a demonstrat că este un mare "ecumenist din timpul său", în măsură să indice drumul şi pentru noi astăzi când celebrăm împreună comemorarea Reformei. Aceasta va putea să fie o oportunitate ecumenică numai dacă anul 2017 nu va însemna sfârşitul, ci un nou început pe calea angajării ecumenice care tinde la obţinerea comuniunii ecleziale depline între luterani şi catolici, în tripla armonie de recunoştinţă, căinţă şi speranţă, care a fost făcută să răsune de papa Francisc, împreună cu preşedintele şi cu secretarul general al Federaţiei Luterane Mondiale, în timpul celebrării ecumenice de la 31 octombrie la Lund, ca prim preludiu promiţător.

(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 18.