Paloma García Ovejero: "Sper să am înţelepciunea şi umilinţa părintelui Lombardi. Chiar şi numai 5%"

De Salvatore Cernuzio

"Frumoasă şi pricepută" ne-ar veni să spunem. Însă Paloma García Ovejero, tânăra vaticanistă spaniolă numită lunea trecută vice-directoare a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, nu este tipul de a se lăsa încadrată în fraze făcute sau în etichete. Pentru ea această numire aşa de importantă, care nu are precedent în istorie, face parte din acea "logică de normalitate" care impregnează pontificatul lui Francisc, Papa argentinian pe care atât de mult îl admiră şi pe care l-a urmat în aceşti trei ani în toate călătoriile sale internaţionale.

Până la urmă e vorba despre "o slujire adusă Bisericii" pe care jurnalista se pregăteşte s-o aducă având un pic de teamă dar cu mare tenacitate şi un puternic simţ de responsabilitate. Acelaşi cu care a înfruntat în ultimii patru ani munca sa de corespondent la Roma pentru Cope, radioul episcopilor spanioli. O profesionistă mereu "pe bucată", cum se spune în jargonul jurnalist, mereu gata la orice oră din zi să răspundă la celular şi să relateze în puţine secunde în direct, cu extremă fidelitate şi precizie, ceea ce se întâmplă în Sfintele Palate sau să facă ea însăşi ştiri prin account-ul său Twitter urmărit de 14900 de persoane.

Dar Palomei - al cărei nume vine de la Virgen de la Paloma din oraşul său, Madrid - nu-i place nici să i se ţese laude. În colocviu cu agenţia Zenit preferă să vorbească despre această "nouă aventură" pe care o va începe de la 1 august alături de Greg Burke, jurnalistul nord-american care îi urmează părintelui Federico Lombardi în rolul de purtător de cuvânt al Vaticanului. Iată în continuare interviul.

Shock sau surpriză? Cum vrem să definim această numire pentru toţi neaşteptată?

Pentru mine a fost o surpriză, dar mi se pare că este un moment în care Biserica dă atâtea surprize. Numirea lui Burke şi a mea sunt numai o mică parte a acestei reforme a comunicării vaticane începută în urmă cu mai multe luni şi care va mai merge înainte câţiva ani. Partea cea mai vizibilă, să spunem.

Este mai puternică bucuria sau teama pentru această nouă misiune?

Jumătate-jumătate... Actualmente sunt în echilibru.

Şi când ai aflat despre numire? Povesteşte-ne ce s-a întâmplat.

Am aflat cu trei zile înainte ca să fie comunicată oficial, adică vineri 8 iulie. Am primit dimineaţa un telefon anonim. Sunt de obicei acelea din Vatican. De fapt era secretarul monseniorului Angelo Becciu care m-a convocat la Secretariatul de Stat. În acel moment nu m-am gândit nici nu mi-am imaginat nimic. Am mers acolo şi mi s-a spus că Papa voia să-mi facă o cerere... Desigur acest lucru m-a lăsat sub şoc, însă în acelaşi timp m-a umplut de bucurie şi de un puternic simţ de responsabilitate.

Apoi ai mers acasă, în Spania, să le spui părinţilor tăi...

Da, ziua următoare. Am aflat vineri dimineaţa, seara am vorbit cu şeful meu, preşedintele de la Cadena Cope, care mi-a adresat felicitări şi mi-a dat tot sprijinul său. Apoi sâmbătă am luat primul avion şi am mers acasă, la Madrid, ca să le spun părinţilor mei şi fraţilor şi surorilor mele. Eu sunt prima născută din şapte copii şi mătuşă a 9 nepoţi, dintre care doi trebuie să vină. Am luat masa toţi împreună, le-am comunicat această veste frumoasă şi seara m-am întors la Roma...

Şi cum a reacţionat familia ta?

Au rămas foarte uimiţi dar în acelaşi timp erau bucuroşi pentru că au înţeles că aceasta este pur şi simplu o schimbare de misiune. Este o slujire diferită adusă Bisericii: înainte era adusă celei spaniole prin radioul episcopilor, acum adusă Bisericii universale, dar este mereu o slujire.

Vorbeam despre simţ de responsabilitate. Această formulă cu care toţi te definesc acum, "prima femeie la vârfurile Sălii de Presă a Vaticanului", îţi creează presiune? În fond deschizi drumul pentru o nouă categorie...

Nu, deloc. Pentru mine a fi femeie nu înseamnă a simţi asupra mea o responsabilitate mai mare. Niciodată n-a fost aşa, atât acasă cu fraţii mei cât şi la muncă unde niciodată n-am fost favorizată sau discriminată pentru faptul că sunt o femeie. Când am ajuns în Sala de Presă a Vaticanului în 2012 am găsit multe femei, jurnaliste sau angajate, care lucrau acolo de mulţi ani. Pentru mine mai mult decât a vorbi despre categorii este corect ca să se vorbească despre normalitate, sau mai bine zis despre o logică a normalităţii care cred că este logica pe care o urmează Sfântul Părinte.

Eşti deja operativă în aceste zile în Sala de Presă? Ai lăsat deja munca ta iubită la Cope?

Însă sunt într-o fază de tranziţie. Lucrez încă un pic pentru Cope şi un pic pentru Vatican. Este straniu, pentru că până la 1 august nu am funcţiuni de vice-directoare, fiind încă în acel rol Greg Burke, alături de părintele Lombardi. Să spunem că încet-încet închei un capitol fundamental pentru viaţa mea. Asta înseamnă să termin atâtea practici birocratice, să dau atâtea telefoane (de fapt celularul său este veşnic ocupat) şi mai ales să le mulţumesc persoanelor care m-au ajutat până acum şi care mi-au permis să fiu aşa de fericită drept corespondent, apoi colegilor şi conducătorilor de la Cope.

Tu l-ai urmat pe Papa Francisc în toate călătoriile sale, unde era mereu prezent părintele Federico Lombardi. Ce ai învăţat de la el cu privire la comunicarea vaticană?

Am admirat mereu la părintele Federico înţelepciunea, umilinţa, discreţia şi mai ales capacitatea de a rămâne liniştit în faţa oricărei situaţii care i se prezenta în faţă. Eu aş vrea într-adevăr să am, sau oricum să învăţ în timp, cel puţin 5% din multele sale calităţi.

Părintele Lombardi, printre altele, în cei 10 ani ai săi ca director al Sălii de Presă a trebuit să înfrunte cazuri complexe care n-au existat niciodată înainte în istoria Bisericii: pedofilie, Vatileaks, renunţarea lui Benedict, ca să amintim câteva. Dacă ţi s-ar întâmpla situaţii de acest gen cum te gândeşti să le înfrunţi?

Viitorul este imprevizibil. Când ne vom afla în faţa unui fluviu vom încerca să-l traversăm cu o punte. Sau ca s-o spun în engleză: "Don't cross the bridge until you come to it".

Până acum câteva zile erai "de cealaltă parte", adică aceea a jurnaliştilor. Ce contribuţie crezi că poţi aduce în acest nou rol al tău?

Cu siguranţă experienţa mea, privirea mea ca jurnalistă. Am fost aici în Sala de Presă în această poziţie timp de patru ani şi am înţeles care sunt adevăratele exigenţe ale tuturor colegilor mei. Există un proverb în spaniolă care spune: Hemos sidos cocineros antes de frailes; în româneşte: am fost bucătari înainte de a fi călugări. Ceea ce înseamnă că ştim cum se desfăşoară lucrurile în bucătărie mai înainte ca să ajungă pe masă. Pentru mine acum este contrariul: Hemos sidos frailes antes de cocineros.

Deci, cu alte cuvinte, trebuie să înveţi să găteşti?

Eu gătesc foarte bine. Nu ţi-au vorbit niciodată despre paella mea? (Râde).

(După Zenit, 16 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.