ZMTCracovia2016:

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Polonia
cu ocazia celei de-a XXXI-a Zi Mondială a Tineretului
(27-31 iulie 2016)

Dialogul Sfântului Părinte cu episcopii din Polonia

Catedrala din Cracovia, miercuri, 27 iulie 2016

Papa Francisc:

Înainte de a începe dialogul, cu întrebările pe care voi le-aţi pregătit, aş vrea să fac o faptă de milostenie cu voi toţi şi să sugerez o altă faptă de milostenie. Ştiu că în aceste zile, cu Ziua Tineretului, mulţi dintre voi aţi fost ocupaţi şi n-aţi putut să mergeţi la înmormântarea iubitului Mons. Zimowski. Este o faptă de milostenie a-i îngropa pe cei morţi, şi aş vrea ca toţi împreună, acum, să facem o rugăciune pentru Mons. Zimowski şi ca aceasta să fie o adevărată manifestare de caritate fraternă, a îngropa un frate care a murit. Pater noster... Ave Maria... Gloria Patri... Requiem aeternam...

Şi apoi, cealaltă faptă de milostenie pe care aş vrea să-i sugerez. Eu ştiu că voi sunteţi preocupaţi pentru asta: iubitul nostru cardinal Macharski care este atât de bolnav... Cel puţin să ne apropiem, pentru că eu cred că nu se va putea intra acolo unde el se află, lipsit de cunoştinţă, dar măcar să ne apropiem de clinică, de spital, şi să atingem zidul ca şi cum am spune: "Frate, sunt aproape de tine". A-i vizita pe cei bolnavi este o altă faptă de milostenie. Şi eu voi merge. Mulţumesc.

Şi acum, cineva dintre voi a pregătit întrebările, cel puţin le-a adus. Sunt la dispoziţie.

E.S. Mons. Marek Jędraszewski (arhiepiscop de ŁódŸ):

Sfinte Părinte, se pare că credincioşii din Biserica catolică şi în general toţi creştinii din Europa occidentală ajung tot mai mult să fie în minoritate în cadrul unei culturi contemporane ateo-liberale. În Polonia asistăm la o confruntare profundă, la o luptă enormă între credinţa în Dumnezeu pe de o parte, şi pe de altă parte p gândire şi stiluri de viaţă ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. După părerea dumneavoastră, Sfinte Părinte, ce tip de acţiuni pastorale ar trebui să întreprindă Biserica catolică în ţara noastră, pentru ca poporul polonez să rămână fidel faţă de tradiţia sa creştină mai mult decât milenară? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Excelenţă, dumneavoastră sunteţi episcop de...?

E.S. Mons. Marek Jędraszewski:

De ŁódŸ, unde a început drumul sfintei Faustina; pentru că ea chiar acolo a auzit glasul lui Cristos pentru a merge la Varşovia şi a se facă călugăriţă, chiar la ŁódŸ. Istoria vieţii sale a început în oraşul meu.

Papa Francisc:

Dumneavoastră sunteţi un privilegiat!

Este adevărat, descreştinarea, secularizarea lumii moderne este puternică. Este foarte puternică. Dar cineva spune: Da, este puternică dar se văd fenomene de religiozitate, ca şi cum simţul religios s-ar trezi. Şi acesta poate să fie şi un pericol. Cred că noi, în această lume aşa de secularizată, avem şi celălalt pericol, al spiritualizării gnostice: această secularizare ne dă posibilitatea de a face să crească o viaţă spirituală un pic gnostică. Amintim că a fost prima erezie din Biserică: apostolul Ioan îi bate pe gnostici - şi cum, cu ce forţă! -, unde este o spiritualitate subiectivă, fără Cristos. Problema cea mai gravă, pentru mine, a acestei secularizări este descreştinarea: a-l elimina pe Cristos, a-l elimina pe Fiul. Eu mă rog, simt... şi nimic mai mult. Acesta este gnosticism. Există o altă erezie care este şi ea la modă, în acest moment, dar o las deoparte pentru că întrebarea dumneavoastră, Excelenţă, merge în această direcţie. Există şi un pelagianism, dar asta s-o lăsăm deoparte, pentru a vorbi despre ea într-un alt moment. A-l găsi pe Dumnezeu fără Cristos: un Dumnezeu fără Cristos, un popor fără Biserică. De ce? Pentru că Biserica este mamă, aceea care îţi dă viaţa, şi Cristos este Fratele mai mare, Fiul Tatălui, care face referinţă la Tatăl, care este cel care-ţi revelează numele Tatălui. O Biserică orfană: gnosticismul de astăzi, pentru că este chiar o descreştinare, fără Cristos, ne duce la o Biserică, să spunem mai bine, la nişte creştini, la un popor orfan. Şi noi trebuie să facem ca poporul nostru să simtă asta.

Ce aş sfătui eu? Îmi vine în minte - dar cred că este practica Evangheliei, unde este chiar învăţătura Domnului - apropierea. Astăzi noi, slujitori ai Domnului - episcopi, preoţi, consacraţi, laici convinşi -, trebuie să fim aproape de poporul lui Dumnezeu. Fără apropiere există numai cuvânt fără carne. Să ne gândim - mie îmi place să gândesc asta - la cei doi pilaştri ai Evangheliei. Care sunt cei doi pilaştri ai Evangheliei? Fericirile, şi apoi Mt 25, "protocolul" cu care noi toţi vom fi judecaţi. Concreteţe. Apropiere. A atinge. Faptele de milostenie, fie trupească, fie sufletească. "Dar dumneavoastră spuneţi aceste lucruri pentru că este la modă a vorbi despre milostivire anul acesta...". Nu, este Evanghelia! Evanghelia, fapte de milostenie. Este acel eretic sau necredincios samaritean care se înduioşează şi face ceea ce trebuie să facă, şi riscă şi banii! A atinge. Este Isus care era mereu printre oameni sau cu Tatăl. Sau în rugăciune, singur cu Tatăl, sau printre oameni, acolo, cu discipolii. Apropiere. A atinge. Este viaţa lui Isus... Când El s-a înduioşat, la porţile oraşului Nain (cf. Lc 7,11-17), s-a înduioşat, a mers şi a atins năsălia spunând: "Nu plânge...". Apropiere. Şi apropierea înseamnă a atinge carnea suferindă a lui Cristos. Şi Biserica, gloria Bisericii, sunt martirii, desigur, dar sunt şi atâţia bărbaţi şi femeie care au lăsat toate şi au petrecut viaţa lor în spitale, în şcoli, cu copiii, cu bolnavii... Îmi amintesc, în Republica Centrafricană, o surioară, avea 83/84 de ani, slabă, silitoare, cu o fetiţă... A venit să mă salute: "Eu nu sunt de aici, sunt din cealaltă parte a fluviului, din Congo, dar de fiecare dată, o dată pe săptămână, vin aici pentru a face cumpărături pentru că sunt mai conveniente". Mi-a spus vârsta: 83/84 de ani. "De 23 de ani sunt aici: sunt infirmieră obstetrică, am asistat la naşterea a două/trei mii de copii..." - "Ah... şi veniţi aici singură?" - "Da, da, luăm barca...". La 83 de ani! Cu barca făcea o oră circa şi ajungea. Această femeie - şi atâtea ca ea - au lăsat ţara lor - este italiană, bresciană - au lăsat ţara lor pentru a atinge carnea lui Cristos. Dacă noi mergem în aceste ţări de misiune, în Amazonia, în America Latină, în cimitire găsim mormintele atâtor bărbaţi şi femei călugări morţi de tineri, deoarece pentru bolile din ţinutul acela ei nu aveau anticorpi şi mureau de tineri. Faptele de milostenie: a atinge, a învăţa, a mângâia, "a pierde timpul". A pierde timpul. Mi-a plăcut mult, odată, un domn care a mers să se spovedească şi era într-o aşa situaţie încât nu putea să primească dezlegarea. A mers cu un pic de frică, pentru că a fost trimis de câteva ori: "Nu, nu... pleacă". Preotul l-a ascultat, i-a explicat situaţia, i-a spus: "Dar tu, tu roagă-te. Dumnezeu te iubeşte. Eu îţi voi da binecuvântarea, dar tu întoarce-te, îmi promiţi asta?". Şi acest preot "pierdea timp" pentru a-l atrage pe acest om la sacramente. Asta se numeşte apropiere. Şi vorbind Episcopilor despre apropiere, eu cred că trebuie să vorbesc despre apropierea cea mai importantă: aceea cu preoţii. Episcopul trebuie să fie disponibil pentru preoţii săi. Când eram în Argentina am auzit despre preoţi... - de atâtea, de atâtea ori, când mergeam să dau exerciţii spirituale, îmi plăcea să dau exerciţii spirituale -; spuneam: "Vorbeşte cu episcopul despre asta..." - "Dar nu, eu l-am sunat, secretarea îmi spune: Nu, este foarte, foarte ocupat, dar te va primi în trei luni". Dar acest preot se simte orfan, fără tată, fără apropiere, şi începe să meargă în jos. Un episcop care vede în foaia de apeluri, seara, când se întoarce, telefonul unui preot, ori chiar în seara aceea ori în ziua următoare trebuie să-l sune imediat. "Da, sunt ocupat, dar este urgent?" - "Nu, nu, dar să ne punem de acord...". Ca preotul să simtă că are un tată. Dacă noi le luăm preoţilor paternitatea, nu putem să le cerem lor să fie părinţi. Şi astfel sensul paternităţii lui Dumnezeu se îndepărtează. Lucrarea Fiului este să atingă mizeriile umane: spirituale şi trupeşti. Apropierea. Lucrarea Tatălui: a fi tată, episcop-tată.

Apoi, tinerii - pentru că trebuie să se vorbească despre tineri în aceste zile. Tinerii sunt "plictisitori"! Pentru că vin mereu să spună aceleaşi lucruri, sau "eu gândesc aşa...", sau "Biserica ar trebui...", este nevoie de răbdare cu tinerii. Eu am cunoscut, când eram tânăr, câţiva preoţi: era un timp în care confesionalul era mai frecventat decât acum, petreceau ore ascultând, sau îi primeau în biroul parohial, ca să asculte aceleaşi lucruri - dar cu răbdare. Şi apoi, a-i duce pe tineri în tabără, la munte... Dar gândiţi-vă la sfântul Ioan Paul al II-lea, ce făcea cu universitarii? Da, făcea şcoală, dar apoi mergea cu ei la munte! Apropiere. Îi asculta. Stătea cu tinerii...

Şi un ultim lucru aş vrea să subliniez, deoarece cred că Domnul îmi cere asta: bunicii. Voi, care aţi îndurat comunismul, ateismul, ştiţi asta: bunicii, bunicele au fost cei care au salvat şi au transmis credinţa. Bunicii au amintirea unui popor, au amintirea credinţei, amintirea Bisericii. A nu-i rebuta pe bunici! În această cultură a rebutului, care este întocmai descreştinată, se rebutează ceea ce nu foloseşte, ceea ce nu merge. Nu! Bunicii sunt amintirea poporului, sunt amintirea credinţei. Şi a-i lega pe tineri cu bunicii: şi asta este apropiere. A fi aproape şi a crea apropiere. Aş răspunde astfel la această întrebare. Nu există reţete, dar trebuie să coborâm pe teren. Dacă aşteptăm ca să sune telefonul sau ca să bată la uşă... Nu. Trebuie să ieşim ca să căutăm, ca păstorul, care merge să-i caute pe cei rătăciţi. Nu ştiu, îmi vine asta. Pur şi simplu.

E.S. Mons. Sławoj Leszek GłódŸ (Arhiepiscop de Gdańsk):

Iubite papa Francisc, mai ales suntem atât de recunoscători că papa Francisc a aprofundat învăţătura despre milostivire pe care a iniţiat-o sfântul Ioan Paul al II-lea chiar aici la Cracovia. Toţi ştim că trăim într-o lume dominată de nedreptate: cei mai bogaţi devin şi mai bogaţi, cei săraci devin lipsiţi, există terorismul, există etica şi moralitatea liberală, fără Dumnezeu... Şi întrebarea mea este următoarea: cum se aplică învăţătura despre milostivire şi mai ales cui? Sfântul Părinte a promovat un medicament care se numeşte "misericordină", pe care am luat-o cu mine: mulţumesc pentru promovare...

Papa Francisc:

... dar acum vine "misericordina plus": este mai puternică!

E.S. Mons. Sławoj Leszek GłódŸ:

... da, şi mulţumesc pentru acest "plus". Noi avem şi programul "plus" promovat şi de guvern pentru familiile numeroase. Acest "plus" este la modă. Cui şi mai ales cum? În primul rând, cine ar trebui să fie obiectul învăţăturii noastre despre milostivire? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Mulţumesc. Asta despre milostivire nu este ceva care mi-a venit mie în minte. Acesta este un proces. Dacă noi vedem deja pe fericitul Paul al VI-lea, avea unele aluzii cu privire la milostivire. Apoi, sfântul Ioan Paul al II-lea a fost uriaşul milostivirii, cu enciclica Dives in misericordia, canonizarea sfintei Faustina şi apoi octava de Paşi: a murit în ajunul acelei zile. Este un proces, de ani, în Biserică. Se vede că Domnul cerea să se trezească în Biserică această atitudine de milostivire între credincioşi. El este Milostivul care iartă tot. Pe mine mă uimeşte mult un capitel medieval care se află în bazilica "Sfânta Maria Magdalena" la Vézelay, în Franţa, unde începe Drumul de Santiago. În acel capitel, într-o parte este Iuda spânzurat, cu ochii deschişi, limba scoasă, şi în cealaltă parte este Bunul Păstor care-l poartă cu sine. Şi dacă privim, cu atenţie, faţa Bunului Păstor, buzele într-o parte sunt triste, dar în partea cealaltă fac un zâmbet. Milostivirea este un mister, este un mister. Este misterul lui Dumnezeu. Mi-au luat un interviu, din care după aceea s-a scos o carte intitulată Numele lui Dumnezeu este milostivire, dar este o expresie jurnalistică, eu cred că se poate spune că Dumnezeu este Tatăl milostiv. Cel puţin, Isus în Evanghelie îl arată aşa. Pedepseşte pentru a converti. Şi apoi parabolele milostivirii, şi modul în care El a voit să ne mântuiască... Atunci când a venit plinirea timpurilor, a făcut să se nască Fiul dintr-o femeie: cu trupul, ne mântuieşte cu trupul; nu pornind de la frică, ci de la trup. În acest proces al Bisericii noi primim atâtea haruri.

Şi dumneavoastră vedeţi această lume bolnavă de nedreptate, de lipsă de iubire, de corupţie. Dar acest lucru este adevărat, acest lucru este adevărat. Astăzi, în avion, vorbind despre acest preot de peste optzeci de ani care a fost ucis în Franţa: de mult timp eu spun că lumea este în război, că trăim al treilea război mondial pe bucăţi. Să ne gândim la Nigeria... Ideologii, da, dar care este ideologia de astăzi, care este chiar în centru şi care este mama corupţiilor, a războaielor? Idolatria banului. Bărbatul şi femeia nu mai sunt în culmea creaţiei, acolo este pus idolul ban şi totul se cumpără şi se vinde pentru bani. În centru banul. Se exploatează oamenii. Şi traficul de persoane astăzi? Mereu a fost aşa: cruzimea! Am vorbit despre acest sentiment unui şef de guvern şi ea mi-a spus: "Mereu a fost cruzimea. Problema este că noi acum o privim de la televizor, s-a apropiat de viaţa noastră". Dar mereu acea cruzime. A ucide, pentru bani. A exploata pe oameni, a exploata creaţia. Un şef de guvern african, ales recent, când a venit în audienţă mi-a spus: "Primul act de guvern pe care l-am făcut a fost reîmpădurirea ţării, care a fost despădurită şi distrusă". Nu avem grijă de creaţie! Şi asta înseamnă mai mulţi săraci, mai multă corupţie. De ce credem noi atunci când 80% - mai mult sau mai puţin, căutaţi bine statisticile, şi dacă nu e 80 e 82 sau 78 - din bogăţii sunt în mâinile a mai puţin de 20% dintre oameni. "Părinte, nu vorbiţi aşa, că dumneavoastră sunteţi comunist!". Nu, nu, sunt statistici! Şi cine plăteşte asta? Plătesc oamenii, poporul lui Dumnezeu: fetele exploatate, tinerii fără loc de muncă. În Italia, de la 25 de ani în jos 40% sunt fără loc de muncă; în Spania, 50%; în Croaţia, 47%. De ce? Pentru că există o economie lichidă, care favorizează corupţia. Îmi povestea scandalizat un mare catolic, care a mers la un prieten întreprinzător: "Eu îţi voi arăta cum câştig 20 de mii de dolari fără să mă mişc din casă". Şi cu computerul, din California, a cumpărat nu ştiu ce şi a vândut în China: în 20 de minute, în mai puţin de 20 de minute, a câştigat aceşti 20 de mii de dolari. Este lichid totul! Şi tinerii nu au cultura muncii, pentru că nu au loc de muncă! Pământul este mort, pentru că a fost exploatat fără înţelepciune. Şi astfel mergem înainte. Lumea se încălzeşte, de ce? Pentru că trebuie să câştigăm. Câştigul. "Noi am căzut în idolatria banului": asta mi-a spus un ambasador când a venit pentru scrisorile de acreditare. Este o idolatrie.

Milostivirea Divină este mărturia, mărturia atâtor oameni, a atâtor bărbaţi şi femei, laici, tineri care fac opere: în Italia, de exemplu, cooperativismul. Da, există unii care sunt prea vicleni, dar mereu se face bine, se fac lucruri bune. Şi apoi instituţiile pentru a îngriji bolnavii: organizaţii puternice. A merge pe acel drum, a face lucruri pentru ca demnitatea umană să crească. Dar este adevărat ceea ce spuneţi dumneavoastră. Trăim un analfabetism religios, până acolo încât în unele sanctuare din lume lucrurile se confundă: se merge pentru rugăciune, sunt magazine în care se cumpără obiecte de pietate, rozarii... dar sunt unii care vând lucruri de superstiţie, pentru că se caută mântuirea în superstiţie, în analfabetismul religios, acel relativism care confundă unul lucru cu altul. Şi acolo este nevoie de cateheză, cateheză de viaţă. Cateheză care nu înseamnă numai a da noţiunile, ci a însoţi drumul. A însoţi este una dintre atitudinile cele mai importante! A însoţi creşterea credinţei. Este o muncă mare şi tinerii aşteaptă asta! Tinerii aşteaptă... "Dar dacă eu încep să vorbesc, se plictisesc!". Dar dă-le o muncă de făcut. Spune-le ca să meargă în vacanţă, 15 zile, ca să ajute la construirea de locuinţe modeste pentru săraci, sau să facă altceva. Să înceapă să simtă că sunt utili. Şi acolo lasă să cadă sămânţa lui Dumnezeu. Lent. Dar numai cu cuvintele lucrul nu merge! Analfabetismul religios de astăzi trebuie să-l înfruntăm cu cele trei limbaje, cele trei limbi: limba minţii, limba inimii şi limba mâinilor. Toate trei armonios.

Nu ştiu... Vorbesc prea mult! Sunt idei cele pe care eu vi le spun. Voi, cu prudenţa voastră, veţi şti ce să faceţi. Dar mereu Biserica în ieşire. Odată am îndrăznit să spun: este versetul acela din Apocalips: "Eu stau la uşă şi bat" (3,20); El bate la uşă, dar mă întreb de câte ori Domnul bate la uşă dinăuntru, pentru ca noi să-i deschidem şi El să poată ieşi cu noi ca să ducă Evanghelia afară. Nu închişi, afară! A ieşi, a ieşi! Mulţumesc.

E.S. Mons. Leszek Leszkiewicz (episcop auxiliar de Tarnów):

Sfinte Părinte, angajarea noastră pastorală se bazează mai mult pe modelul tradiţional al comunităţii parohiale, stabilită pe viaţa sacramentală. Un model care aici continuă să aducă roade. Totuşi ne dăm seama că, şi la noi, condiţiile şi circumstanţele vieţii zilnice se schimbă rapid şi solicită Bisericii noi modalităţi pastorale. Păstorii şi credincioşii ne asemănăm un pic cu acei discipoli care ascultă, fac multe, dar nu întotdeauna ştiu să pună în practică dinamismul misionar interior şi exterior al comunităţilor ecleziale. Sfinte Părinte, dumneavoastră, în Evangelii gaudium, vorbiţi despre discipoli misionari care duc cu entuziasm Vestea Bună lumii de astăzi. Ce ne sugeraţi nouă? În ce ne încurajaţi, pentru ca să putem edifica în lumea noastră comunitatea Bisericii în mod rodnic, fecund, cu bucurie, cu dinamism misionar?

Papa Francisc:

Mulţumesc! Eu aş vrea să subliniez un lucru: parohia este mereu valabilă! Parohia trebuie să rămână: este o structură pe care nu trebuie s-o aruncăm pe fereastră. Parohia este chiar casa poporului lui Dumnezeu, aceea în care trăieşte. Problema este cum direcţionez parohia! Există parohii cu secretare parohiale care par "discipole ale satanei", care înspăimântă oamenii! Parohii cu uşile încuiate. Dar există şi parohii cu uşile deschise, parohii în care, când vine cineva să întrebe, se spune: "Da, da... Luaţi loc. Care este problema?...". Şi se ascultă cu răbdare... pentru că a avea grijă de poporul lui Dumnezeu este obositor, este obositor! Un bun profesor universitar, un iezuit, pe care l-am cunoscut la Buenos Aires, când a ieşit la pensie a cerut provincialului să meargă ca paroh într-un cartier pentru a trăi această experienţă diferită. O dată pe săptămână venea la facultate - el depindea de comunitatea aceea - şi într-o zi îmi spune: "Spune-i profesorului tău de ecleziologie că în tratatul său lipsesc două teze" - "Care?" - "Prima: poporul sfânt al lui Dumnezeu este în mod esenţial obositor. Şi a doua: poporul sfânt al lui Dumnezeu în mod ontologic face ceea ce i se pare mai bine. Şi asta oboseşte!". Astăzi a fi paroh este obositor: a duce înainte o parohie este obositor, în această lume de astăzi cu atâtea probleme. Şi Domnul ne-a chemat pe noi pentru ca să obosim un pic, pentru a munci nu pentru a ne odihni. Parohia este obositoare când este bine direcţionată. Reînnoirea parohiei este unul dintre lucrurile pe care episcopii trebuie să-l aibă mereu sub ochi: cum merge această parohie? Ce faci? Cum merge cateheza? Cum o predai? Este deschisă? Atâtea lucruri... Mă gândesc la o parohie din Buenos Aires; când vin logodnicii: "Noi am vrea să ne căsătorim aici..." - "Da, spunea secretara, acestea sunt preţurile". Asta nu merge, o astfel de parohie nu merge. Cum se primesc persoanele? Cum se ascultă? Există mereu cineva la confesional? În parohii - nu cele care sunt în cartierele mici, ci în parohiile care sunt în centru, pe marile bulevarde - dacă există un confesional cu lumina aprinsă, oamenii merg mereu. Mereu! O parohie primitoare. Noi episcopii trebuie să-i întrebăm asta pe preoţi: "Cum merge parohia ta? Şi tu ieşi? Vizitezi închisorile, bolnavii, bătrânelele? Şi cu copiii ce faci? Cum îi faci să se joace şi cum duci înainte oratoriul? Este una dintre marile instituţii parohiale, cel puţin în Italia. Oratoriul: acolo copiii se joacă şi li se dă un cuvânt, un pic de cateheză. Se întorc acasă obosiţi, bucuroşi şi cu o sămânţă bună. Parohia este importantă! Cineva spune că parohia nu mai merge, pentru că acum este ora mişcărilor. Acest lucru nu e adevărat! Mişcările ajută, dar mişcările nu trebuie să fie o alternativă la parohie: trebuie să ajute în parohie, să ducă înainte parohia, cum este Congregaţia Mariană, cum este Acţiunea Catolică şi atâtea realităţi. A căuta noutatea şi a schimba structura parohială? Ceea ce vă spun va putea să pară probabil o erezie, dar este cum o trăiesc eu: cred că este un lucru asemănător cu structura episcopală, este diferită, dar asemănătoare. Parohia nu se atinge: trebuie să rămână ca un loc de creativitate, de referinţă, de maternitate şi toate aceste lucruri. Şi acolo să se realizeze acea capacitate inventivă; şi când o parohie merge înainte aşa se realizează ceea ce - cu privire la discipolii misionari - eu numesc "parohie în ieşire". De exemplu, mă gândesc la o parohie - un exemplu frumos care apoi a fost imitat de atâtea - într-un sat în care nu era ceva obişnuit ca să se boteze copiii, pentru că nu erau bani; dar pentru sărbătoarea patronală (hram, n.t.) se pregăteşte sărbătoarea cu 3-4 luni înainte, cu vizitarea caselor şi acolo se vede câţi copii nu sunt botezaţi. Se pregătesc familiile şi unul dintre actele sărbătorii patronale este Botezul a 30-40 de copii care, altminteri, ar fi rămas fără Botez. A inventa lucruri de acest fel. Oamenii nu se căsătoresc în biserică. Mă gândesc la o reuniune de preoţi; unul s-a ridicat şi a spus: "Tu te-ai gândit de ce?". Şi a dat atâtea motive pe care noi le împărtăşim: cultura actuală, şi aşa mai departe. Dar există un grup frumos de oameni care nu se căsătoresc pentru că astăzi a te căsători costă! Costă pentru orice, sărbătoarea... Este un fapt social. Şi acest paroh, care avea o mare inventivitate, a spus: "Cine vrea să se căsătorească, eu îl aştept". Pentru că în Argentina sunt două căsătorii: trebuie să se meargă mereu la starea civilă şi acolo se face căsătoria civilă, şi apoi dacă vrei mergi în templul religiei tale ca să te căsătoreşti. Cineva - atâţia! - nu vin să se căsătorească pentru că n-au bani pentru a face o sărbătoare mare... Dar preoţii care au un pic de pricepere spun: "Nu, nu! Eu te aştept!". În acea zi, la starea civilă se căsătoresc la 11.00-12.00-13.00-14.00: în ziua aceea eu nu fac siesta! După căsătoria civilă vin în biserică, se căsătoresc şi merg în pace. A inventa, a căuta, a ieşi, a-i căuta pe oameni, a se pune în dificultăţile oamenilor. Dar o parohie-birou astăzi nu merge! Pentru că oamenii nu sunt disciplinaţi. Voi aveţi un popor disciplinat, şi acesta este un har al lui Dumnezeu! Dar în general nu sunt disciplinaţi... Eu mă gândesc la ţara mea: oamenii, dacă tu nu mergi să-i cauţi, dacă tu nu faci o apropiere, nu vin. Şi acesta este discipolul misionar, parohia în ieşire. A ieşi pentru a căuta, aşa cum a făcut Dumnezeu care l-a trimis pe Fiul său ca să ne caute.

Nu ştiu dacă este un răspuns simplist, dar eu n-am altul. Nu sunt un pastoralist luminat, spun ceea ce-mi vine.

E.S. Mons. Krzysztof Zadarko (Vescovo Ausiliare di Koszalin-Kołobrzeg):

Sfinte Părinte, una dintre problemele cele mai chinuitoare cu care se confruntă Europa de astăzi este chestiunea refugiaţilor. Cum putem să-i ajutăm, de vreme ce ei sunt aşa de numeroşi? Şi ce putem face pentru a depăşi frica de o invazie sau agresiune a lor, care paralizează întreaga societate?

Papa Francisc:

Mulţumesc. Problema refugiaţilor... Nu în toate timpurile refugiaţii erau ca acum. Spunem migranţi şi refugiaţi, îi considerăm împreună. Tatăl meu este un migrant. Şi eu povesteam preşedintelui [Poloniei] că în fabrica în care el lucra erau atâţia migranţi polonezi, după război; eu eram copil şi am cunoscut atâţia. Ţara mea este o ţară de imigraţi, toţi... Şi acolo nu erau probleme; erau alte timpuri, într-adevăr. Astăzi, pentru ce este atâta migraţie? Nu vorbesc despre emigraţie din propria ţară spre străinătate: aceasta este datorită lipsei locului de muncă. Este clar că merg să caute de muncă în afară. Aceasta este o problemă a casei, pe care o aveţi şi voi un pic... Vorbesc despre cei care vin la noi: fug de războaie, de foame. Problema este acolo. Şi pentru ce problema este acolo? Pentru că în ţara aceea există o exploatare a oamenilor, există o exploatare a pământului, există o exploatare pentru a câştiga mai mulţi bani. Vorbind cu economişti mondiali, care văd această problemă, ei spun: noi trebuie să facem investiţii în ţările acelea; făcând investiţii vor avea de muncă şi nu vor avea nevoie să migreze. Dar există războiul! Există războiul triburilor, unele războaie ideologice sau unele războaie artificiale, pregătite de traficanţii de arme care trăiesc din asta: îţi dau armele ţie care eşti împotriva acelora şi acelora care sunt împotriva ta. Şi aşa trăiesc ei! Într-adevăr corupţia este la originea migraţiei. Ce-i de făcut? Eu cred că fiecare ţară trebuie să vadă cum şi când: nu toate ţările sunt egale; nu toate ţările au aceleaşi posibilităţi. Da, însă au posibilitatea de a fi generoase! Generoase fiind creştine. Nu putem investi acolo, dar pentru cei care vin... Câţi şi cum? Nu se poate da un răspuns universal, pentru că primirea depinde de situaţia fiecărei ţări precum şi de cultură. Dar desigur se pot face atâtea lucruri. De exemplu rugăciunea: o dată pe săptămână rugăciunea la Preasfântul Sacrament cu rugăciune pentru cei care bat la uşa Europei şi nu reuşesc să intre. Unii reuşesc, dar alţii nu... Apoi intră unul şi o ia pe un drum care generează frică. Avem ţări care au ştiut să integreze bine migranţii, de mulţi ani! Au ştiut să-i integreze bine. În altele, din păcate, s-au format parcă nişte ghetouri. Există o întreagă reformă care trebuie făcută, la nivel mondial, cu privire la această angajare, cu privire la primire. Dar oricum este un aspect relativ: absolută este inima deschisă să primească. Acesta este absolutul! Cu rugăciunea, mijlocirea, a face ceea ce eu pot. Relativ este modul în care pot să fac asta: nu toţi pot face asta în aceeaşi manieră. Însă problema este mondială! Exploatarea creaţiei şi exploatarea persoanelor. Noi trăim un moment de distrugere a omului ca imagine a lui Dumnezeu.

Şi aici aş vrea să închei cu acest aspect, pentru că în spatele la acestea există ideologiile. În Europa, în America, în America Latină, în Africa, în unele ţări din Asia, există adevărate colonizări ideologice. Şi una dintre acestea - o spun clar cu "nume şi prenume" - este gender! Astăzi copiii - copiii! - sunt învăţaţi la şcoală acest lucru: că sexul îl poate alege fiecare. Şi pentru ce sunt învăţaţi asta? Deoarece cărţile sunt cele ale persoanelor şi instituţiilor care îţi dau banii. Sunt colonizările ideologice, susţinute şi de ţări foarte influente. Şi acest lucru este teribil. Vorbind cu Papa Benedict, care se simte bine şi are o gândire clară, îmi spunea: "Sanctitate, aceasta este epoca păcatului împotriva lui Dumnezeu Creatorul!". Este inteligent! Dumnezeu a creat bărbatul şi femeie; Dumnezeu a creat lumea aşa, aşa, aşa..., iar noi facem contrariul. Dumnezeu ne-a dat o stare "incultă", iar noi o facem să devină cultură; şi apoi, cu această cultură, facem lucruri care ne duc înapoi la starea "incultă"! Ceea ce a spus Papa Benedict trebuie să ne gândim: "Este epoca păcatului împotriva lui Dumnezeu Creatorul!". Şi asta ne va ajuta.

Dar tu, Cristofor, îmi vei spune: "Ce legătură are asta cu migranţii?". Este un pic contextul, ştii? Cu privire la migranţi voi spune: problema este acolo, în ţara lor. Dar cum îi primim? Fiecare trebuie să vadă cum. Dar toţi putem să avem inima deschisă şi să gândim să face o oră în parohii, o oră pe săptămână, de adoraţie şi de rugăciune pentru migranţi. Rugăciunea mişcă munţii!

Acestea erau cele patru întrebări. Nu ştiu... Scuzaţi-mă dacă am vorbit prea mult, dar sângele italian mă trădează...

Multe mulţumiri pentru primire şi sperăm ca aceste zile să ne umple de bucurie: de bucurie, de mare bucurie. Şi s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, care este Mamă şi care ne ţine mereu de mână.

Salve Regina...

Şi nu uitaţi bunicii, care sunt amintirea unui popor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 21.