ZMTCracovia2016:

Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Polonia
cu ocazia celei de-a XXXI-a Zi Mondială a Tineretului
(27-31 iulie 2016)

Priveghere de rugăciune cu tinerii

Campus Misericordiae, Cracovia, sâmbătă, 30 iulie 2016

Dragi tineri, bună seara!

Este frumos să fim aici cu voi în această veghe de rugăciune.

La sfârşitul mărturiei sale curajoase şi emoţionante, Rand ne-a cerut ceva. Ne-a spus: "Vă cer cu sinceritate să vă rugaţi pentru ţara mea iubită". O istorie marcată de război, de durere, de pierdere, care se termină cu o cerere: aceea a rugăciunii. Ce este mai bun decât a începe veghea noastră rugându-ne?

Venim din diferite părţi ale lumii, din continente, ţări, limbi, culturi, popoare diferite. Suntem "fii" ai naţiunilor care probabil discută datorită diferitelor conflicte sau chiar sunt în război. Alţii venim din ţări care pot să fie în "pace", care nu au conflicte de război, unde multe dintre lucrurile dureroase care se întâmplă în lume fac parte numai din ştiri şi din presă. Dar suntem conştienţi de o realitate: pentru noi, astăzi şi aici, care provenim din diferite părţi ale lumii, durerea, războiul pe care le trăiesc atâţia tineri, nu mai sunt un lucru anonim, pentru noi nu mai sunt o ştire din presă, au un nume, o faţă, o istorie, o apropiere. Astăzi războiul din Siria este durerea şi suferinţa atâtor persoane, atâtor tineri precum curajoasa Rand, care este aici în mijlocul nostru şi ne cere să ne rugăm pentru ţara sa iubită.

Există situaţii care pot să fie pentru noi departe până când, într-un anumit fel, le atingem. Există realităţi pe care nu le înţelegem pentru că le vedem numai pe ecran (la celular sau la computer). Dar când intrăm în contact cu viaţa, cu acele vieţi concrete care nu mai sunt mediatizate de ecrane, atunci ni se întâmplă ceva puternic: toţi simţim invitaţia de a ne implica: "Gata cu oraşele uitate", cum spune Rand; niciodată nu trebuie să se mai întâmple ca fraţi să fie "înconjuraţi de moarte şi de ucideri" simţind că nimeni nu-i va ajuta. Dragi prieteni, vă invit să ne rugăm împreună din cauza suferinţei atâtor victime ale războiului, ale acestui război care există astăzi în lume, pentru ca o dată pentru totdeauna să putem înţelege că nimic nu justifică sângele unui frate, care nimic nu este mai preţios decât persoana pe care o avem alături. Şi în aceasta cerere de rugăciune vreau să vă mulţumesc şi vouă, Natalia şi Miguel, pentru că voi aţi împărtăşit cu noi bătăliile voastre, războaiele voastre interioare. Ne-aţi prezentat luptele voastre, ş şi cum aţi reuşit să le depăşiţi. Voi sunteţi semn viu a ceea ce milostivirea vrea să facă în noi.

Noi acum nu vom începe să strigăm împotriva cuiva, nu vom începe să ne certăm, nu vrem să distrugem, nu vrem să insultăm. Noi nu vrem să învingem ura cu ură mai multă, să învingem violenţa cu violenţă mai multă, să învingem teroarea cu teroare mai multă. Şi răspunsul nostru pentru această lume aflată în război are un nume: se numeşte fraternitate, se numeşte frăţietate, se numeşte comuniune, se numeşte familie. Să sărbătorim faptul că venim din culturi diferite şi ne unim pentru a ne ruga. Cel mai bun cuvânt al nostru, cel mai bun discurs al nostru este să ne unim în rugăciune. Să facem un moment de tăcere şi să ne rugăm: să punem în faţa lui Dumnezeu mărturiile acestor prieteni, să ne identificăm cu aceia pentru care "familia este un concept inexistent, casa numai un loc unde să doarmă şi să mănânce", sau cu aceia care trăiesc în frica de a crede că greşelile şi păcatele lor i-au eliminat definitiv. Să punem în prezenţa Dumnezeului nostru şi "războaiele" voastre, "războaiele" noastre, luptele pe care fiecare le poartă cu sine, în inima proprie. Şi pentru aceasta, pentru a fi în familie, în fraternitate, toţi împreună, vă invit să vă ridicaţi, să vă luaţi de mână şi să vă rugaţi în tăcere. Toţi.

(TĂCERE)

În timp ce ne rugam îmi venea în minte imaginea apostolilor în ziua de Rusalii. O scenă care ne poate ajuta să înţelegem tot ceea ce Dumnezeu visează să realizeze în viaţa noastră, în noi şi cu noi. În acea zi discipolii erau încuiaţi înăuntru de frică. Se simţeau ameninţaţi de un mediu care îi persecuta, care îi constrângea să stea într-o mică locuinţă obligându-i să rămână pe loc şi paralizaţi. Teama pusese stăpânire pe ei. În acel context, s-a întâmplat ceva spectaculos, ceva grandios. A venit Duhul Sfânt şi nişte limbi ca de foc care s-au aşezat peste fiecare dintre ei, determinându-i la o aventură pe care nu şi-au imaginat-o niciodată. Lucrurile se schimbă complet!

Am ascultat trei mărturii; am atins, cu inimile noastre, istoriile lor, vieţile lor. Am văzut cum ei, la fel ca discipolii, au văzut momente asemănătoare, au trecut prin momente în care au fost plini de frică, în care părea că totul se prăbuşeşte. Frica şi angoasa care se nasc din faptul de a şti că ieşind din casă cineva poate să nu-i mai revadă pe cei dragi ai săi, frica de a nu se simţi apreciat şi iubit, frica de a nu avea alte oportunităţi. Ei au împărtăşit cu noi aceeaşi experienţă pe care au avut-o discipolii, au experimentat frica ce duce într-un singur loc. Unde ne duce frica? La închidere. Şi când frica se cuibăreşte în închidere, merge mereu în compania "surorii sale gemene", paralizia; ne simţim paralizaţi. A simţi că în această lume, în oraşele noastre, în comunităţile noastre, nu mai este spaţiu pentru a creşte, pentru a visa, pentru a crea, pentru a privi orizonturi, în definitiv pentru a trăi, este unul dintre relele cele mai rele care ni se pot întâmpla în viaţă, şi în special în tinereţe. Paralizia ne face să pierdem gustul de a ne bucura de întâlnire, de prietenie, gustul de a visa împreună, de a merge cu ceilalţi. Ne îndepărtează de ceilalţi, ne împiedică să strângem mâna, aşa cum am văzut [în coreografie], toţi închişi în acele mici cămăruţe de sticlă.

Dar în viaţă există o altă paralizie şi mai periculoasă şi adesea greu de identificat, şi pe care ne costă mult s-o recunoaştem. Îmi place să o numesc paralizia care se naşte atunci când se confundă FERICIREA cu o CANAPEA / KANAPA! Da, a crede că pentru a fi fericiţi avem nevoie de o canapea bună. O canapea care să ne ajute să stăm comozi, liniştiţi, foarte siguri. O canapea, ca acelea care există acum, moderne, inclusiv cu masaje pentru a dormi, care ne garantează ore de linişte pentru a ne transfera în lumea jocurilor vide şi a petrece ore în faţa computerului. O canapea împotriva oricărui tip de durere şi teamă. O canapea care să ne facă să stăm închişi în casă fără a ne trudi şi fără a ne preocupa. "Canapeaua-fericire" / "kanapa-szczęœcie" este probabil paralizia tăcută care ne poate ruina mai mult, care poate ruina mai mult tinereţea. "Şi de ce se întâmplă asta, Părinte?". Pentru că puţin câte puţin, fără să ne dăm seama, ajungem adormiţi, ajungem zăpăciţi şi aiuriţi. Alaltăieri, vorbeam despre tineri care ies la pensie la 20 de ani; astăzi vorbesc despre tineri adormiţi, zăpăciţi, aiuriţi, în timp ce alţii - probabil cei mai vii, dar nu cei mai buni - decid viitorul pentru noi. Cu siguranţă, pentru mulţi este mai uşor şi avantajos să aibă tineri zăpăciţi şi aiuriţi care confundă fericirea cu o canapea; pentru mulţi acest lucru este mai potrivit decât să aibă tineri zvelţi, doritori să răspundă, să răspundă la visul lui Dumnezeu şi la toate aspiraţiile inimii. Voi, vă întreb, vă întreb pe voi: vreţi să fiţi tineri adormiţi, zăpăciţi, aiuriţi? [Nu!] Vreţi ca alţii să decidă viitorul pentru voi? [Nu!] Vreţi să fiţi liberi? [Da!] Vreţi să fiţi treji? [Da!] Vreţi să luptaţi pentru viitorul vostru? [Da!] Nu sunteţi prea convinşi... Vreţi să luptaţi pentru viitorul vostru? [Da!].

Dar adevărul este altul: dragi tineri, nu am venit pe lume pentru "a vegeta", pentru a ne simţi comozi, pentru a face din viaţă o canapea care să ne adoarmă; dimpotrivă, am venit pentru un alt lucru, pentru a lăsa o amprentă. Este foarte trist a trece prin viaţă fără a lăsa o amprentă. Dar când alegem comoditatea, confundând fericirea cu consumul, atunci preţul pe care-l plătim este mult, dar mult mai scump: pierdem libertatea. Nu suntem liberi să lăsăm o amprentă. Pierdem libertatea. Acesta este preţul. Şi sunt atâţia care vor ca tinerii să nu fie liberi; există atâţia care nu vă iubesc, care vă vor aiuriţi, zăpăciţi, adormiţi, dar niciodată liberi. Nu, asta nu! Trebuie să apărăm libertatea noastră!

Tocmai aici este o mare paralizie, când începem să credem că fericirea este sinonim cu comoditatea, că a fi fericit înseamnă a merge în viaţă adormit sau narcotizat, că unicul mod de a fi fericit este de a sta ca aiurit. Este sigur că drogurile fac rău, dar există multe alte droguri acceptate social care ajung să ne facă mult sau oricum mai sclavi. Şi unele şi altele ne despoaie de binele nostru cel mai mare: libertatea. Ne despoaie de libertate.

Prieteni, Isus este Domnul riscului, este Domnul acelui mereu "mai departe". Isus nu este Domnul confortului, al siguranţei şi al comodităţii. Pentru a-l urma pe Isus trebuie avută o doză de curaj, trebuie să te decizi să schimbi canapeaua cu o pereche de papuci care să te ajute să mergi pe drumuri niciodată visate şi nici măcar gândite, pe drumuri care pot deschide noi orizonturi, capabile să contagieze bucurie, acea bucurie care se naşte din iubirea lui Dumnezeu, bucuria care lasă în inima ta fiecare gest, fiecare atitudine de milostivire. A merge pe drumuri urmând "nebunia" Dumnezeului nostru care ne învaţă să-l întâlnim în cel înfometat, în cel însetat, în cel gol, în cel bolnav, în prietenul care a ajuns rău, în deţinut, în refugiat şi în migrant, în cel de aproape care este singur. Pentru a merge pe drumurile Dumnezeului nostru care ne invită să fim actori politici, persoane care gândesc, animatori sociali. Care ne stimulează să gândim o economie mai solidară decât aceasta. În toate locurile în care vă aflaţi, iubirea lui Dumnezeu ne invită să ducem Vestea Bună, făcând din propria viaţă un dar pentru El şi pentru ceilalţi. Şi asta înseamnă a fi curajoşi, asta înseamnă a fi liberi!

Veţi putea să-mi spuneţi: Părinte, dar asta nu este pentru toţi, este numai pentru unii aleşi! Da, este adevărat, şi aceşti aleşi sunt toţi cei care sunt dispuşi să împărtăşească viaţa lor cu alţii. În acelaşi mod în care Duhul Sfânt a transformat inima discipolilor în ziua de Rusalii - erau paralizaţi - a făcut-o şi cu prietenii noştri care au împărtăşit mărturiile lor. Folosesc cuvintele tale, Miguel: tu ne spuneai că în ziua în care în "Facenda" ţi-au încredinţat responsabilitatea de a ajuta pentru mai buna funcţionare a casei, atunci ai început să înţelegi că Dumnezeu cerea ceva de la tine. Aşa a început transformarea.

Acesta este secretul, dragi prieteni, pe care toţi suntem chemaţi să-l experimentăm. Dumnezeu aşteaptă ceva de la tine. Aţi înţeles? Dumnezeu aşteaptă ceva de la tine, Dumnezeu vrea ceva de la tine, Dumnezeu te aşteaptă pe tine. Dumnezeu vine să strice închiderile noastre, vine să deschidă porţile vieţilor noastre, ale viziunilor noastre, ale privirilor noastre. Dumnezeu vine să deschidă tot ceea ce te închide. Te invită să visezi, vrea să te facă să vezi că lumea cu tine poate să fie diferită. Aşa este: dacă tu nu pui ceea ce este mai bun din tine, lumea nu va fi diferită. Este o provocare.

Timpul pe care-l trăim astăzi nu are nevoie de tineri-canapea młodzi kanapowi, ci de tineri cu papuci, ba chiar, cu ghete. Acest timp acceptă numai jucători titulari pe teren, nu este loc pentru rezerve. Lumea de astăzi vă cere să fiţi protagonişti ai istoriei pentru că viaţa este frumoasă numai să vrem s-o trăit, numai să vrem să lăsăm o amprentă. Astăzi istoria ne cere să apărăm demnitatea noastră şi să nu lăsăm ca alţii să decidă viitorul nostru. Nu! Noi trebuie să decidem viitorul nostru, voi viitorul vostru! Domnul, ca la Rusalii, vrea să realizeze una dintre cele mai mari minuni pe care le putem experimenta: a face în aşa fel încât mâinile tale, mâinile mele, mâinile noastre să se transforme în semne de reconciliere, de comuniune, de creaţie. El vrea mâinile tale pentru a continua să construiască lumea de astăzi. Vrea s-o construiască împreună cu tine. Şi tu, ce răspunzi? Ce răspunzi, tu? Da sau nu? [Da!].

Îmi vei spune: Părinte, dar eu sunt foarte limitat, sunt păcătos, ce pot să fac? Atunci când Domnul ne cheamă nu se gândeşte la ceea ce suntem, la ceea ce eram, la ceea ce am făcut sau am încetat să facem. Dimpotrivă: în momentul în care ne cheamă, El priveşte la tot ceea ce am putea să facem la toată iubirea pe care suntem capabili s-o contagiem. El pariază mereu pe viitor, pe ziua de mâine. Isus te proiectează la orizont, niciodată la muzeu.

Pentru aceasta, prieteni, astăzi Isus te invită, te cheamă să laşi amprenta ta în viaţă, o amprentă care să însemneze istoria, care să însemneze istoria ta şi istoria atâtora.

Viaţa de astăzi ne spune că este foarte uşor să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce ne desparte, spre ceea ce ne separă. Ar vrea să ne facă să credem că a ne închide este cel mai bun mod de a ne proteja de ceea ce ne face rău. Astăzi noi, adulţii - noi, adulţii! - avem nevoie de voi, pentru a ne învăţa - aşa cum faceţi voi acum, astăzi - să convieţuim în diversitate, în dialog, în împărtăşirea multiculturalităţii nu ca o ameninţare ci ca o oportunitate. Şi voi sunteţi o oportunitate pentru viitor. Să aveţi curajul de a ne învăţa, să aveţi curajul de a ne învăţa pe noi că este mai uşor a construi punţi decât a ridica ziduri! Avem nevoie să învăţăm asta. Şi toţi împreună cerem ca să cereţi de la noi să parcurgem drumurile fraternităţii. Voi să fiţi acuzatorii noştri, dacă noi alegem calea zidurilor, calea duşmăniei, calea războiului. A construi punţi: ştiţi care este prima punte de construit? O punte pe care putem s-o realizăm aici şi acum: să ne strângem mâna, să ne dăm mâna. Hai, faceţi asta acum. Faceţi această punte umană, daţi-vă mâna, voi toţi: este puntea primordială, este puntea umană, este prima, este modelul. Mereu există riscul - am spus-o şi ieri - de a rămâne cu mâna întinsă, dar în viaţă trebuie riscat, cine nu riscă nu învinge. Cu această punte, să mergem înainte. Aici, această punte primordială: strângeţi-vă mâna. Mulţumesc. Este marea punte fraternă şi fie ca să înveţe să facă asta cei mari din această lume!... dar nu pentru fotografie - când îşi dau mâna şi se gândesc la altceva -, ci pentru a continua să construiască punţi tot mai mari. Fie ca această punte umană să fie sămânţă pentru multe altele; va fi o amprentă.

Astăzi Isus, care este calea, te cheamă pe tine, pe tine, pe tine [indică pe cineva] să laşi o amprentă care umple de viaţă istoria ta şi pe aceea a atâtor altora. El, care este adevărul, te invită să laşi drumurile separării, ale diviziunii, ale non-sensului. Poţi? [Da!] Poţi? [Da!] Ce răspund acum - vreau să văd - mâinile tale şi picioarele tale Domnului, care este cale, adevăr şi viaţă? Poţi? [Da!] Domnul să binecuvânteze visele voastre. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.