Papa intervievat de cotidianul francez "La Croix"

Ce fel de creştinism pentru Europa

De Guillaume Goubert şi Sébastien Maillard

Migranţi, islam, laicitate, Franţa, angajarea catolicilor, misiunea Bisericii, abuzurile, lefebvriştii, familia sunt principalele teme tratate în interviul dat la 9 mai de Papa cotidianului francez "La Croix", pe care-l publicăm integral.

În discursurile dumneavoastră despre Europa amintiţi de "rădăcinile" creştine ale continentului însă fără a le califica vreodată drept creştine. Definiţi mai degrabă "identitatea europeană" ca "dinamică şi multiculturală". După părerea dumneavoastră, expresia "rădăcini creştine" este nepotrivită pentru Europa?

Trebuie vorbit despre rădăcini la plural pentru că sunt atâtea. În acest sens, când aud vorbindu-se despre rădăcinile creştine ale Europei, uneori mă ten de ton, care poate să fie triumfalist sau răzbunător. Atunci devine colonialism. Ioan Paul al II-lea vorbea despre asta cu un ton liniştit. Europa, da, are rădăcini creştine. Creştinismul are datoria de a le uda, dar într-un spirit de slujire ca pentru spălarea picioarelor. Datoria creştinismului pentru Europa este slujirea. Erich Przywara, mare maestru al lui Romano Guardini şi a lui Hans Urs von Balthasar, ne învaţă asta: aportul creştinismului la o cultură este cel al lui Cristos cu spălarea picioarelor, adică slujirea şi dăruirea vieţii. Nu trebuie să fie un aport colonialist.

La 16 aprilie aţi făcut un gest puternic aducând cu dumneavoastră de la Lesbo la Roma câţiva refugiaţi. Dar Europa poate primi atâţia migranţi?

Aceasta este o întrebare responsabilă pentru că nu se pot deschide porţile în mod iraţional. Însă întrebarea de fond care trebuie pusă este pentru ce sunt aşa de mulţi migranţi astăzi. Când am mers la Lampedusa, în urmă cu trei ani, acest fenomen începea deja. Problema iniţială sunt războaiele din Orientul Mijlociu şi din Africa şi subdezvoltarea din continentul african, care provoacă foametea. Dacă sunt războaie este pentru că există fabricanţi de arme - ceea ce se poate justifica pentru apărare - şi mai ales traficanţi de arme. Dacă este atâta şomaj, este datorită lipsei de investiţii care pot să creeze locuri de muncă de care Africa are aşa de mare nevoie. În sens mai larg, acest lucru ridică întrebarea cu privire la un sistem economic mondial căzut în idolatria banului. Peste 80% din bogăţiile omenirii sunt în mâinile a 16% din populaţie. O piaţă complet liberă nu funcţionează. Piaţa în sine este un bine dar îi trebuie, ca punct de sprijin, o terţă parte, statul, care să-l monitorizeze şi să-l menţină în echilibru. Este ceea ce numim economie socială de piaţă. Să ne întoarcem la migranţi. Cea mai rea formă de primire este închiderea în ghetouri. Dimpotrivă, este necesar să fie integraţi. La Bruxelles, teroriştii erau belgieni, fii de imigraţi, dar crescuţi într-un ghetou. La Londra, noul primar (Sadiq Khan, fiu de musulmani pakistanezi, n.r.) a depus jurământul său într-o catedrală şi cu siguranţă o va întâlni pe regină. Asta arată necesitatea ca Europa să redescopere capacitatea sa de a integra. Mă gândesc aici la Grigore cel Mare, care a negociat cu popoarele cunoscute ca barbare, care apoi s-au integrat. Această integrare este cu atât mai necesară deoarece astăzi, ca urmare a unei căutări egoiste a bunăstării, Europa trăieşte problema gravă a unui nivel de natalitate în declin. Se creează un gol demografic. Totuşi în Franţa, graţie politicilor familiale, această tendinţă este atenuată.

Teama de a primi migranţi este alimentată în parte de teama de islam. După părerea dumneavoastră, frica pe care această religie o trezeşte în Europa este justificată?

Astăzi eu nu cred că există frică de islam, ci de ISIS şi de războiul său de cucerire care este în parte luat din islam. Este adevărat că ideea cuceririi aparţine spiritului islamului. Dar s-ar putea interpreta după aceeaşi idee de cucerire sfârşitul Evangheliei lui Matei, când Isus îi trimite pe discipolii săi la toate naţiunile. În faţa terorismului islamic, ar fi mai bine să ne întrebăm despre modul în care un model prea occidental de democraţie a fost exportat în ţări ca Irakul, unde un guvern puternic exista anterior. Sau în Libia, unde există o structură tribală. Nu putem merge înainte fără a lua în considerare aceste culturi. Aşa cum a spus recent un libian: "Eram obişnuiţi să avem un Gheddafi, acum avem cincizeci". Coexistenţa între creştini şi musulmani este încă posibilă. Eu provin dintr-o ţară unde convieţuiesc în bună familiaritate. Musulmanii îi venerează acolo pe Fecioara Maria şi pe sfântul Gheorghe. Mi s-a spus că într-o ţară din Africa pentru Jubileul Milostivirii musulmanii stau mult la coadă în faţa catedralei pentru a trece prin poarta sfântă şi a se ruga Fecioarei Maria. În Republica Centrafricană, înainte de război, creştinii şi musulmanii trăiau împreună şi astăzi trebuie să înveţe din nou să facă asta. Şi Libanul arată că acest lucru este posibil.

Importanţa islamului astăzi în Franţa, ca ancorarea istorică creştină a ţării, ridică întrebări referitoare la locul religiilor în spaţiul public. Care este, după părerea dumneavoastră, o bună laicitate?

Statele trebuie să fie seculare, cele confesionale termină rău. Sunt împotriva istoriei. Eu cred că o versiune a laicităţii, însoţită de o lege solidă care să garanteze libertatea de religie, oferă un cadru de referinţă pentru a merge înainte. Suntem cu toţii fii şi fiice ai lui Dumnezeu, cu demnitatea noastră personală. Fiecare trebuie să aibă libertatea de a exprima propria credinţă. Dacă o femeie musulmană vrea să poarte vălul, trebuie să poată face asta. În acelaşi mod, dacă un catolic vrea să poarte o cruce. Persoanele trebuie să fie libere să practice credinţa lor în inima propriilor lor culturi şi nu la marginile lor. Critica modestă pe care eu aş vrea s-o adresez Franţei se referă la faptul că exagerează cu laicitatea. Asta duce la considerarea religiilor mai degrabă ca sub-culturi, decât culturi cu titlu deplin cu drepturile lor. Mă tem că această abordare, un patrimoniu comprehensibil al Iluminismului, continuă să existe. Franţa are nevoie să facă un pas înainte cu privire la această temă cu scopul de a accepta faptul că deschiderea la transcendenţă este un drept pentru toţi.

În acest context laic, catolicii cum ar trebui să apere preocupările lor cu privire la teme sociale precum eutanasia sau căsătoria dintre persoane de acelaşi sex?

Revine Parlamentului să discute, să argumenteze, să explice, să dea motivaţiile. Aşa creşte o societate. Totuşi, odată ce o lege a fost aprobată, statul trebuie să respecte şi conştiinţele. Dreptul la obiecţia de conştiinţă trebuie să fie recunoscut în cadrul oricărei structuri juridice, pentru că este un drept uman. Şi pentru un funcţionar public, care este o persoană umană. Statul trebuie să ia în considerare şi criticile. Aceasta ar fi o adevărată formă de laicitate. Nu se pot pune deoparte argumentele propuse de catolici spunând simplu că "vorbesc ca un preot". Nu, ei se întemeiază pe gândirea creştină pe care Franţa l-a dezvoltat aşa de mult.

Ce anume reprezintă Franţa pentru dumneavoastră?

Fiica cea mai mare a Bisericii... dar nu cea mai fidelă [râde]. În anii Cincizeci se spune şi: "Franţa, ţară de misiune". În acest sens, este o periferie de evanghelizat. Dar trebuie să fim corecţi cu Franţa. Biserica are acolo o capacitate creatoare. Franţa este şi o ţară de mari sfinţi, de mari gânditori: Jean Guitton, Maurice Blondel, Emmanuel Lévinas (care nu era catolic), Jacques Maritain. Mă gândesc şi la profunzimea literaturii. Apreciez şi modul în care cultura franceză a impregnat spiritualitatea iezuită faţă de curentul spaniol, mai ascetic. Curentul francez, început cu Pierre Favre, deşi insistă mereu asupra discernământului spiritului, dă un alt gust. Cu marii părinţi spirituali francezi: Louis Lallemant, Jean-Pierre de Caussade. Şi cu marii teologi francezi, care au ajutat aşa de mult Societatea lui Isus: Henri de Lubac şi Michel de Certeau. Aceştia doi din urmă îmi plac mult; doi iezuiţi care sunt creativi. Aşadar, iată ceea ce mă fascinează din Franţa. Pe de o parte această laicitate exagerată, moştenire a Revoluţiei franceze, şi pe de altă parte atâţia mari sfinţi.

Care este cel sau cea pe care-l preferaţi?

Sfânta Tereza de Lisieux.

Dumneavoastră aţi promis să veniţi în Franţa. Când va fi posibilă o astfel de călătorie?

Am primit de curând o scrisoare de invitaţie a preşedintelui François Hollande. Şi conferinţa episcopală m-a invitat. Nu ştiu când va avea loc această călătorie, pentru că următorul an va fi unul electoral în Franţa şi, în general, practica Sfântului Scaun este de a nu face vizite în acea perioadă. Anul trecut s-a început să se formuleze ipoteze despre o asemenea călătorie, cu o oprire la Paris şi în periferia sa, la Lourdes şi într-un oraş în care niciun Papă încă n-a fost, Marseille de exemplu, care reprezintă o poartă deschisă spre lume.

Biserica din Franţa trăieşte o gravă criză de vocaţii sacerdotale. Ce-i de făcut astăzi cu aşa de puţini preoţi?

Coreea oferă un exemplu istoric. Această ţară a fost evanghelizată de misionari veniţi din China care după aceea au plecat. Apoi, timp de două secole, Coreea a fost evanghelizată de laici. Este o ţară de sfinţi şi de martiri cu o Biserică puternică astăzi. Pentru a evangheliza nu este nevoie în mod necesar de preoţi. Botezul dă forţa pentru a evangheliza. Şi Duhul Sfânt, primit la botez, determină să se iasă, să se ducă mesajul creştin, cu curaj şi răbdare. Duhul Sfânt este protagonistul a ceea ce face Biserica, motorul său. Prea mulţi creştini îl ignoră. Dimpotrivă, un pericol pentru Biserică este clericalismul. Este un păcat care se comite în doi, ca tangoul! Preoţii vor să-i clericalizeze pe laici şi laicii cer să fie clericalizaţi, pentru comoditate. La Buenos Aires am cunoscut mulţi preoţi buni care, văzând un laic capabil, exclamau imediat: "Să facem un diacon din el!". Nu, trebuie lăsat laic. Clericalismul este important mai ales în America Latină. Dacă evlavia populară e puternică acolo este tocmai pentru că e unica iniţiativă a laicilor care nu este clericală. Şi este neînţeleasă de cler.

Biserica din Franţa, îndeosebi la Lyon, este actualmente lovită de scandaluri de pedofilie care se referă la trecut. Ce trebuie făcut în faţa acestei situaţii?

Este adevărat că nu este uşor a judeca faptele după decenii, într-un alt context. Realitatea nu este mereu clară. Însă pentru Biserică, în acest domeniu, nu poate să existe prescripţie. Prin aceste abuzuri, un preot care are misiunea de a conduce un copil spre Dumnezeu îl distruge. Seamănă răul, resentimentul, durerea. Aşa cum a spus Benedict al XVI-lea, trebuie să fie toleranţă zero. Pe baza elementelor de care dispun, cred că la Lyon, cardinalul Barbarin a adoptat măsurile necesare, a luat bine în mână situaţia. Este un curajos, un creativ, un misionar. Acum noi trebuie să aşteptăm continuarea procedurii în faţa justiţiei civile.

Aşadar cardinalul Barbarin nu trebuie să-şi dea demisia?

Nu, ar fi un contrasens, o imprudenţă. Se va vedea după încheierea procesului. Dar acum ar însemna să se declare vinovat.

Dumneavoastră l-aţi primit, la 1 aprilie, pe monseniorul Bernard Fellay, superior general al Fraternităţii Sacerdotale Sfântul Pius al X-lea. Este din nou imaginabilă reintegrarea lefebvriştilor în Biserică?

La Buenos Aires am vorbit mereu cu ei. Mă salutau, îmi cereau o binecuvântare în genunchi. Se declară catolici. Iubesc Biserica. Monseniorul Fellay este un om cu care se poate dialoga. Nu este aşa pentru alte elemente un pic stranii, ca monseniorul Williamson, sau alţii care s-au radicalizat. Mă gândesc, aşa cum am spus în Argentina, că sunt catolici în drum spre comuniunea deplină. În acest An al Milostivirii mi s-a părut că trebuie să-i autorizez pe duhovnicii lor să ierte păcatul de avort. Mi-au mulţumit pentru acest gest. Înainte, Benedict al XVI-lea, pe care-l respectă mult, a liberalizat liturghia conform ritului tridentin. Se dialoghează bine, se face o muncă bună.

Aţi fi gata să le acordaţi statutul de prelatură personală?

Ar fi o soluţie posibilă, dar mai întâi trebuie stabilit un acord fundamental cu ei. Conciliul al II-lea din Vatican are importanţa sa. Se înaintează lent, cu răbdare.

Dumneavoastră aţi convocat două sinoade despre familie. Acest proces lung, după părerea dumneavoastră, a schimbat Biserica?

Este un proces iniţiat la consistoriu, introdus de cardinalul Kasper, urmat de un sinod extraordinar în octombrie acelaşi an, apoi de un an de reflecţie şi de un sinod ordinar. Cred că toţi am ieşit din acest proces diferiţi de cum am intrat. Şi eu. În exortaţia post-sinodală am încercat să respect la maxim sinodul. Nu veţi găsi în ea precizări canonice despre ceea ce se poate sau trebuie să se facă sau nu. Este o reflecţie senină, paşnică, despre frumuseţea iubirii, despre modul de educare a copiilor, de pregătire pentru căsătorie... Valorizează responsabilităţi care ar putea să fie însoţite de Consiliul Pontifical pentru Laici, sub formă de linii călăuză. Dincolo de acest proces, trebuie să ne gândim la adevărata sinodalitate, măcar la ceea ce înseamnă sinodalitatea catolică. Episcopii sunt cum Petro et sub Petro. Asta diferă de sinodalitatea ortodoxă şi de cea a Bisericilor greco-catolice unde patriarhul contează numai ca unul. Conciliul al II-lea din Vatican oferă un ideal de comuniune sinodală şi episcopală. Încă trebuie să crească, şi la nivel parohial faţă de ceea ce este prescris. Există parohii care nu sunt dotate nici cu un consiliu pastoral nici cu un consiliu pentru probleme economice când Codul de Drept Canonic obligă să le aibă. Sinodalitatea se joacă şi acolo.

(După L'Osservatore Romano, 18 mai 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.