Reflecţie la solemnitatea Înălţării Domnului nostru Isus Cristos - Anul C - 2016

Isus s-a înălţat la ceruri pentru a ne face părtaşi de dumnezeirea sa (cf. Rugăciunea Prefaţa)

Astăzi ne bucurăm de înălţarea Domnului nostru Isus Cristos la Tatăl ceresc (cf. In 14,28), căci înălţarea lui Isus la cer este bucurie, atât pentru Isus, cât şi pentru oameni. Practic, prin înălţarea sa la cer, Isus nu se desparte nici de ucenicii săi de atunci, nici de noi, ucenicii săi de astăzi, ci Isus îşi schimbă numai modul de prezenţă între noi, de la o prezenţă vizibilă, la o prezenţă tainică: în cuvântul biblic, în pâinea şi vinul euharistic, în comunitatea adunată, în persoana preotului, în persoana ucenicilor săi smeriţi, în predica ucenicilor, în evenimentele din jurul nostru. Căci în el suntem, trăim şi ne mişcăm (cf. Fap 17,28). Altfel, Isus la înălţarea lui la cer n-ar fi spus: "Iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28,20).

Păcatul tăiase aripile sufleteşti ale lui Adam şi ale tuturor urmaşilor săi şi astfel toţi oamenii au căzut de lângă Dumnezeu, toţi s-au slăbit în credinţă şi toţi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidiţi. Cristos, noul Adam, a fost cel dintâi care după păcat s-a înălţat la cer pe aripi duhovniceşti, deschizând astfel pentru toţi oamenii porţile cerului închise de păcat. Aşa cum vulturul deschide puilor săi calea spre înălţimi şi aşa cum rândunica merge înainte tăind rezistenţă aerului pentru întreg stolul, tot astfel a făcut şi Isus pentru noi prin înălţarea sa, ne deschis tuturor calea spre fericirea cerului. De aceea, psalmistului care se întreba: "Cine-mi va da mie aripi că de porumbel, că să zbor şi să mă odihnesc" (Ps 54,6), noi, astăzi, bătând din palme şi plini de bucurie (cf. Ps 42,2), îi răspundem în cor: înălţarea Domnului!

Înălţarea lui Isus este bucurie pentru Isus şi pentru noi, pentru cer şi pentru pământ. Este bucurie pentru Isus şi pentru cer, pentru că Isus, învingându-i pentru totdeauna pe cei mai temuţi duşmani: moartea, diavolul şi lumea, ne-a adus mântuirea (cf. 1Cor 15,25-26). Apoi, şi şi-a dobândit gloria eternă de mântuitor al lumii, de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, de judecător al lumii şi de stăpân a toată puterea (cf. In 5,22). Pentru că, după umilirile şi suferinţele mântuitoare ale Calvarului, Isus primeşte iar de la Tatăl gloria pe care a avut-o mai înainte de întrupare (cf. In 17,5). Dar Isus îşi va folosi toate binefacerile şi toată gloriile înălţării sale la cer, nu numai spre lauda şi mărirea numelui său, ci şi spre folosul nostru şi al întregii sfintei sale Biserici (cf. In 16,7; Evr 9,24).

De aceea, Isus, înălţat mai întâi pe cruce ca preludiu al înălţării sale la cer, devine axa care reuneşte iar cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul pierdut şi cu întregul univers (cf. In 12,32). Isus s-a coborât ca să-l poată ridica pe om; Isus a suferit ca să-l poată ferici pe om; Isus a murit ca să-l poată învia pe om; Isus s-a coborât în mormânt şi la cei din limb ca să-l poată înălţa pe omul căzut până la tronul lui Dumnezeu.

Da, înălţarea lui Isus la cer, ca şi toate celelalte evenimente din viaţa lui, este şi ea spre folosul nostru. Astfel, înălţarea lui Isus la cer ne pune iar în legătură cu Dumnezeu; se făuresc locurile noastre din casa Tatălui (cf. In 14,2-3); se pregăteşte înălţarea noastră de după suferinţele şi umilinţele vieţii prezente. De aceea, sfântul Leon cel Mare (400-461) ne spune de înălţarea Domnului: "Astăzi nu numai că am primit confirmarea că posedăm paradisul, dar astăzi am primit şi asigurarea că am pătruns cu Cristos în el", căci Isus, prin înălţarea sa la cer, a înălţat deja la Tatăl ceresc firea noastră omenească pe care şi-a asumat-o la întrupare.

Apoi, înălţarea lui Isus la cer, deşi ar părea greu de înţeles, înseamnă apropierea sa de fiecare om, ori cât de mulţi ar fi şi oricât de departe ar fi unul de altul, ca şi când fiecare om ar fi sigurul om de îngrijit. Astfel, deşi Isus este în cer, el este alături de noi ca de Maria Magdalena îndurerată (cf. In 20,13-15), merge alături de noi ca alături de ucenicii descurajaţi de la Emaus (cf. Lc 24,33), ne odihneşte ca pe ucenicii trudiţi de pe Marea Tiberiadei din Galileea (cf. In 21,12). Numai ca noi să avem ochi pentru a-l vedea şi percepe. Mai înseamnă şi că rugăciunile noastre vor fi de acum înainte mai bine ascultate de către Tatăl (cf. In 16,24), căci a devenit mijlocitorul nostru prin excelenţă (cf. 1Tim 2,5; Evr 8,6), aşa cum au fost ascultate rapid rugăciunile credincioşilor pentru Petru şi pentru ucenicii din închisoare (cf. Fap 5,19-20; 12,5-8).

Dar înălţarea lui Isus la cer mai înseamnă şi trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl, ca rod al patimilor, morţii şi învierii sale, ca desăvârşire a lucrării sale mântuitoare (cf. In 16,7), Duh Sfânt pe care l-am pierdut odată cu primul păcat şi când am început să suferim şi să murim. Duhul Sfânt constituie pentru orice ucenic al Domnului începutul revărsării tuturor harurilor divine (cf. Ef 4,8).

Apoi, prin darul Duhul Sfânt ucenicii Domnului: vor primi iertarea păcatelor (cf. In 20,22-23); vor primi călăuzirea de putea trăi în viaţă după legile şi poruncile Domnului (cf. Fap 1,2); vor primi lumina şi tăria de a înţelege mai bine Scripturile; vor primi puterea de a-i da bună mărturie despre mântuirea sa de la cruce (cf. In 14,26; 15,26-27); vor primi tăria de a se pregăti mai bine pentru a lua în posesie locurile cereşti pregătite de Isus în casa Tatălui său veşnic (cf. In I4,2-3); dar mai ales, ca şi Isus, prin Duhul Sfânt, vor primi puterea învierii din morţi şi a înălţării la cer (cf. Rom 8,11).

Astăzi, în solemnitatea Înălţării Domnului, suntem chemaţi să proclamăm ca să se audă până la marginile universului că toate aceste lucruri minunate care ni s-au întâmplat nouă, celor căzuţi în păcat, suferinţă şi moarte, ne-au fost date datorită umilinţei lui Isus, datorită "coborârii" lui Isus la noi, care a fost: o coborâre de la Dumnezeu la om; o coborâre de la cer la pământ, coborâre de la strălucire divină la întinarea cu păcatele oamenilor (cf. In 1,29); o coborâre de la un Dumnezeu fericit la un Dumnezeu plin de vânătăi şi răni (cf. In 19,5); o coborâre de la Dumnezeul vieţii la fiul tâmplarului din Nazaret ucis şi îngropat; o coborâre de la Dumnezeu Domn peste heruvimi, la mântuitorul coborât până în iad pentru a salva suflete (cf. 1Pt 3,19). De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este deasupra oricărui alt nume (cf. Fil 2,6-11).

Iată desfăşurătorul acestei mântuitoare "coborârii" şi a fericitei "înălţări" a Domnului. Când noaptea spirituală a omului căzut ajunsese la apogeul ei (cf. Înţ 18,14-15), când diavolul din invidie reuşise să-i atragă pe oameni în păcat (cf. Înţ 2,24) şi să-i amăgească că lui Dumnezeu nu-i pasă de ei şi că nu-i iubeşte, el stând fericit în cer, iar ei chinuindu-se jos pe pământ, tocmai atunci Dumnezeu Tatăl, îndurerat şi preocupat de suferinţa şi sclavia copiilor să la diavol, prin puterea Duhului sfânt, l-a trimis pe Isus, Fiul său, să "coboare" treaptă cu treaptă din cer până în limb, adică până la marginile iadului, căci "margine" înseamnă cuvântul latinesc "limbus". Iată, treptele coborârii lui Isus. Dumnezeu l-a trimis pe Isus: ca să ia un trup ca al nostru şi odată cu el să ia şi păcatele şi infirmităţile noastre, să meargă cu ele la Iordan şi la cruce ca să le spele şi să le vindece, să se lase omorât şi coborât în mormânt pentru a le da învierea, ba chiar să coboare până în infern (1Pt 3,19), pentru a-i birui pe diavol şi moarte (cf. 1Cor 15,26); pentru a-i scoate pe cei drepţi de acolo şi apoi pentru a-i înălţa împreună cu el la cer: "Te-ai suit pe înălţime, ai luat prinşii de război, ai luat în dar oameni, chiar şi pe cei răzvrătiţi, care vor locui şi ei lângă Domnul Dumnezeu" (cf. Ps 68,18; Ef 4,8).

Astfel, Dumnezeu a demontat minciuna diavolului şi a acoliţilor săi, îngerii căzuţi şi oamenii pierduţi, cum că el nu ne iubeşte şi că nu-i pasă de noi: "Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16).

Spuneam că înălţarea lui Isus înseamnă şi înălţarea noastră şi că locurile noastre din cer sunt garantate de şederea lui la dreapta Tatălui (cf. Mc 16,19; Lc 22,69; Fap 7,55; Ef 1,20). Dar înălţarea noastră va fi tot pe calea înălţării lui Isus, adică, va fi tot pe calea smereniei.

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), într-o seară de veghe, a ieşit afară din chilia lui şi se uita uimit în văzduh. Şi a văzut un lucru foarte grav. Tot cerul spre care privea el era acoperit de laţuri şi un uriaş, diavolul, ţinea aceste laţuri. Erau aranjate în aşa fel încât nici un suflet care voia să se înalţe la cer să nu poată străbate printre aceste laţuri. Atunci sfântul Antonie l-a întrebat pe Dumnezeu: "Doamne, cum se va putea ridica omul la cer printre aceste laţuri?" Şi i s-a răspuns: "Prin smerenie!"

Ni se spune în prima lectură că "un nor" l-a ascuns pe Isus din ochii lor (cf. Fap 1,9). Sfinţii părinţi ne spun că "norul" care a apărut şi care l-a ascuns pe Isus de ochii ucenicilor era în realitate "norul de heruvimi şi îngeri", care s-au arătat la înălţarea lui Isus. Tot sfinţii părinţi ne spun că în întâmpinarea lui Isus biruitor a venit şi "norul drepţilor Vechiului Testament", adică sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-l. Astfel, au venit: Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă; Abel, victimă nevinovată ucis de un frate rău; Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Abraham, bătrânul patriarh cel cu o credinţă mare; Isaac, o nevinovată figură a lui Isus Cristos; Iacob, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Isus avea să fie vândut; Moise, marele proroc; David, strămoşul după trup al lui Isus; Melhisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii l-au însoţit pe împăratul slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre Isus, noul Adam. Dar tot sfinţii părinţi ne învaţă că "norul" simbolizează şi "vălul" care îl va ascunde pe Isus de ochii oamenilor, spre întărirea credinţei lor, până la a doua sa venire, când îl vom vedea faţă în faţă şi vom fi asemenea lui (cf. 1In 3,2). "Norii" şi "vălurile" sub care Isus ni se arată astăzi sunt, aşa cum spuneam şi mai sus: cuvântul divin, euharistia, adunare creştinilor, semenii noştri, începând cu cei mai vulnerabili.

Când noi ne despărţim de nişte prieteni buni şi de nişte rude apropiate, mai ales dacă ne-au făcut mult bine, ne pare rău. Cum ar fi putut ucenicii să nu simtă durere, când vedeau că se despart de Isus, izbăvitorul, învăţătorul şi sprijinitorul lor? De aceea li s-a arătat un "nor de îngerii" pentru a le alina durerea despărţirii, dar şi pentru a le face făgăduinţă revenirii lui. "Acest Isus, care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum l-aţi văzut mergând la cer" (Fap 1,11). Aceasta este prima bucurie.

A doua bucurie este că îngerii cerului îi mângâie şi pe ceilalţi oameni. Sfinţii părinţi aud această vorbire divină, mai ales către cei în suferinţe: "Bucuraţi-vă voi, bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor îndurând suferinţele lui Isus, că cerul vă este deschis. Bucuraţi-vă oropsiţilor, năpăstuiţilor care înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri şi că ucenicii Domnului sunt trimişi la voi cu mângâierea lui".

O altă bucurie este şi pentru "eroii credinţei şi ai neamului creştin" care şi-au jertfit viaţa pentru apărarea credinţei şi a poporului creştin pelegrin pe pământ. Dacă Isus s-a coborât până în "limb", până la "marginile iadului", Isus va merge şi până la aceşti "eroi" pentru a-i alina şi pentru a-i elibera.

De aceea, astăzi se fac rugăciuni speciale pentru răposaţii eroi.

Prima lectură se încheie cu aceste cuvinte ale îngerilor: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer. Dar până atunci mergeţi şi faceţi cum vi s-a spus: "Să-i fiţi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului " (cf. Fap 1,8.11). Deci, raiul, deschis de înălţarea lui Isus, nu este un "somnifer" pentru o viaţă pasivă, ci este un stimulent pentru a împlini porunca misionară a lui Cristos

O legendă povesteşte despre înălţarea lui Isus la ceruri, după ce îşi terminase lucrarea pe pământ. El s-a înălţat la cer purtând în trup semnele morţii sale pe cruce. Îngerul Gabriel s-a apropiat de el şi i-a spus: "Doamne, trebuie să fi suferit îngrozitor pentru oamenii de pe pământ". "Am suferit", i-a răspuns Isus. "Şi ştiu oamenii cât de mult i-ai iubit şi tot ce ai făcut pentru ei?" a continuat el. "O, nu", a spus Isus, "încă nu. Până acum, doar o mână de oameni din Palestina ştiu ce s-a întâmplat". Gabriel a rămas uimit. "Atunci ce ai făcut ca toţi să poată afla despre dragostea ta pentru ei"? "Ei bine, i-am rugat pe Petru, Iacob, Ioan şi pe alţi câţiva să le spună oamenilor despre mine şi despre ceea ce am făcut eu pentru ei. Cei cărora le vor spune, la rândul lor, vor spune şi ei mai departe şi astfel evanghelia va fi răspândită în întreaga lume. În final, întreaga omenire va fi auzit despre mine şi astfel lumea va afla despre ce am făcut pentru ei". Gabriel, care ştia că oamenii nu sunt de încredere, a spus. "Dar dacă Petru, Ioan şi Iacob vor fi foarte împovăraţi şi nu vor reuşi să spună la prea mulţi? Dar dacă cei cărora le vor spune ei, vor uita? Şi dacă prin secolul XX-XXI, oamenii vor fi prea ocupaţi să spună altora despre tine? N-ai făcut şi un alt plan?" "Nu, nu am făcut nici un alt plan", a răspuns Isus. "Mă bizui pe ei". Da, fiecare generaţie a primit responsabilitatea de a spune mai departe generaţiei următoare tot ceea ce Isus a făcut spre mântuirea oamenilor. Creştinule, îţi faci tu partea ta?

Deci, cel căruia i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ ne investeşte şi pe noi ne trimite cu puterea sa pentru a predica evanghelia, pentru ca oamenii să se convertească, să primească iertarea păcatelor şi mântuirea lui Dumnezeu de la cruce. Deci, "plecarea" lui Isus dintre noi coincide cu "plecarea" noastră în misiune. Iar cine nu "misionează", "demisionează" din calitatea de creştin, adică din statutul de fiu al lui Dumnezeu, de frate al lui Isus, de mireasă a Duhului Sfânt şi din moştenitor al împărăţiei cerurilor. Să misionăm şi să nu demisionăm nici o clipă!

Cristos s-a înălţat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 26.