Reflecţie la duminica a şasea după Paşti (Anul C) - 2016

"Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu" (In 14,26).

Fragmentul evanghelic de astăzi face parte din discursul lui Isus de rămas bun, căci timpul întoarcerii la Tatăl care l-a trimis ca să se întrupeze, să ne descopere misterul Treimii sfinte, să ne predice divina iubire mântuitoare şi, mai ales, care l-a trimis să sufere, să moară şi să învie pentru mântuirea noastră, se apropie de sfârşit. Deşi este un moment emoţionant, Isus ne chemă la bucurie şi nu la melancolie, căci, prin învierea, înălţarea şi glorificarea lui cerească, primeşte de la Tatăl slava pe care o avea înainte la el, slavă pe care o va folosi spre folosul nostru (cf. In 16,7).

Trebuie să ştim că, prin înălţarea şi glorificarea sa, Isus poate fi în acelaşi timp lângă fiecare dintre ucenicii lui, oricât de mare ar fi distanţa şi oricât de mare ar fi numărul lor. Mai exact este ca şi când fiecare om ar fi lângă el, ca şi când fiecare om ar fi sigurul de îngrijit, aşa cum ne arată evanghelia: Isus era în acelaşi timp în cer, la Emaus, la Ierusalim şi în tot locul (cf. Lc 24,33). Apoi, datorită înălţării sale la cer, rugăciunile noastre vor fi mai bine ascultate, căci el va sta la dreapta Tatălui (cf. In 16,24). De acum înainte şi noi vom putea face semne şi minuni asemenea lui, chiar mai mari (cf. In 14,12). De exemplu, Isus nu a vindecat niciodată în evanghelii pe cineva cu umbra sa, dar sfântul Petru a vindecat pe mulţi numai cu umbra lui (cf. Fap 5,15). Înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui, ne vor pregăti mai uşor un loc în casa sa cea cu multe lăcaşuri (cf. In 5,17), unde are să ne ducă atunci când va reveni în slavă (cf. In 14,2-3.28).

Şi nu în ultimul rând, pe lângă faptul că Isus rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), el ni-l va trimite de la Tatăl şi pe apărătorul şi mângâietorul, adică pe Duhul Sfânt (cf. In 14,26), pe care de altfel a început să-l dăruiască Bisericii chiar din ziua învierii sale (cf. In 20,22) şi ni-l va dărui mereu ca râuri de apă vie până la cea de-a doua sa venire (cf. In 7,38-39). Isus şi Duhul Sfânt, amândoi apărătorii noştri, ne vor întări în greutăţile vieţii, ne vor face conştienţi de răutatea păcatului, de neprihănirea câştigată la cruce, şi de judecata care îi aşteaptă pe cei care refuză mântuirea lui Dumnezeu (cf. In 16,8). În mod deosebit, Duhul Sfânt ne va aduce aminte de învăţătura lui Isus şi a întregii Biblii (cf. In 14,26) şi ne va întări spre a-i putea da mărturie (cf. In 15,26-27); ba mai mult, ca pe Isus, ne va învia şi pe noi din morţi şi să ne înalţe la cer (cf. Rom 8,11). Ce minunat!

Lecturile biblice din această duminică ne prezintă cu anticipaţie câteva din lucrările Duhului Sfânt în Biserică şi în viaţa fiecărui credincios, care prin Botez a devenit un templu al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,16-17; 6,19). Expresia Duhul Sfânt apare de 93 de ori în Noul Testament. Una dintre misiunile Duhului Sfânt este învăţătura (cf. In 14,26), căci mare parte din lucrarea lui Isus a fost tot învăţătura (cf. Lc 4,15). De 41 de ori apare în Noul Testament cuvântul "învăţător". În starea pământească, mintea ucenicilor era incapabilă să înţeleagă multe adevăruri (cf. In 16,12). Ei mai aveau nevoie încă de multă instruire, iar această instruire urma să le-o dea Duhul Sfânt, care cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu şi le pătrunde chiar şi pe cele adânci (cf. 1Cor 2,10-11). Duhul Sfânt nu le va descoperi adevăruri noi, ci le va reaminti atât pe cele rostite de Isus cât şi pe cele rostite mai înainte de profeţi (cf. In 14,28). În momente de criză, ca, de exemplu, când creştinii vor fi târâţi în faţa tribunalelor, Duhul Sfânt le va inspira idei şi cuvinte corespunzătoare (cf. Mt 10,19-20), care să le arate temeiul speranţei lor (cf. 1Pt 3,15).

Un copil chinez, căruia prigonitorii i-au ucis pe tata şi pe mama, pe preot şi pe călugăriţe şi i-au dărâmat biserica şi sala de cateheză, el, plin de Duhul Sfânt, a spus: "Eu sunt botezat şi Biserica lui Dumnezeu, care este în inima mea, nu o veţi putea dărâma". Acest adevăr enunţat de acest copil este valabil şi în ceea ce priveşte Biserica, căci Isus a promis că porţie iadului nu o vor birui oricât de mult s-ar trudi (cf. Mt 16,18).

Prima lectură ne prezintă o altă lucrare a Duhului Sfânt în Biserică: cea care aduce pacea şi armonia. Aşa cu egiptenii, care au intrat în poporul ales şi au ieşit împreună cu fiii lui Israel din Egipt în drum spre Ţara Canaanului, au creat mereu probleme tulburând mereu adunarea prin murmur, rebeliune şi ameninţarea cu întoarcerea în Egipt, fapt care a dus la multe pedepse divine: pământul deschis, flăcări din pământ şi şerpii veninoşi (cf. Num 14,4-4; 21,6), tot astfel preoţii, cărturarii, fariseii şi evreii radicali intraţi în Biserică, aceşti fraţi falşi (cf. Gal 2,4), cum îi numeşte sfântul Paul, au creat şi ei probleme în comunitatea creştină de la început, urmărind subordonarea lui Isus lui Moise, a Bisericii sinagogii şi a harului faptelor Legii vechi (cf. Fap 16,1.5). Astfel, Duhul Sfânt a dat apostolilor lumina necesară ca să rezolve conflictul creat de creştinii proveniţi din iudaism care mizau încă pe performanţele împlinirii Legii lui Moise şi uitau de harul gratuit şi nemeritat al lui Isus de la cruce. Ba mai mult, Duhul Sfânt a hotărât împreună cu apostolii că fraţii de origine păgână nu trebuie să primească tăierea împrejur, reafirmând astfel primatul mântuirea prin har şi nu prin performanţele împlinirii Legii lui Moise (cf. Fap 15,28).

Isus care a promis că porţile iadului nu vor clătina Biserica sa cădită pe temelia mărturisirii de credinţă a lui Petru şi a urmaşilor săi (c. Mt 16,18), l-a trimis şi îl va trimite pe Duhul Sfânt pe tot parcursul Bisericii, ca să rezolve problemele şi conflictele ca pe vremea apostolilor. Iar lumina Duhului Sfânt în Biserică şi în urmaşii lui Petru s-a arătat cel mai vizibil atunci când au apărut ereticii care ameninţau mesajul evanghelic şi unitatea Bisericii: în anul 325, prin papa Silvestru, condamnă erezia lui Arius, care nega divinitatea lui Isus; în anul 381, prin papa Damasus, condamnă erezia lui Macedoniu, care nega divinitatea Duhului Sfânt; în anul 431, prin papa Celestin, condamnă erezia lui Nestorius, care deosebea în Isus două persoane, una divină şi alta umană; în anul 1274, prin papa Gregorie al X-lea, condamnă erezia lui Foţie şi Celularie, care negau purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. În anul 1563, prin papa Paul al III-lea şi prin papa Pius al IV-lea, abuzul lui Martin Luther care voia suprimarea sacramentelor şi a cultului sfinţilor. Şi tot aşa până în zilele noastre.

Apoi, tot aşa, în orice timp al istoriei, Duhul Sfânt a luminat Biserica spre înţelegerea semnelor timpurilor şi spre trăirea autentică a evangheliei. Astfel de lumini a dat prin Conciliul Vatican I (1563) şi Conciliul Vatican II (1965), dar şi prin diferite Sinoade universale şi locale.

Apoi, în lectura a doua, din cartea Apocalipsului (cf. Ap 21,10-14.22-23), Duhul Sfânt, prin apostolul Ioan, le descoperă creştinilor din toate timpurile că Biserica, trupul mistic al lui Isus, în faza ei pământească, va fi mai tot timpul prigonită, asta fiind o condiţie a unităţii şi a creşterii. De aceea Duhul Sfânt, la Rusalii, a întemeiat Biserica ca o comunitate de oamenii care se iubesc, care se ajută şi se care se susţin reciproc, mai ales în timpuri vitrege, asemenea arborilor Sequoia, din California, a căror rădăcini se împletesc şi a căror trunchiuri se sprijină reciproc, că nici o furtună nu-i poate doborî. De altfel, cartea Apocalipsului este o carte scrisă special pentru creştinii prigoniţi.

Dar pe cât de smerită apare Biserica în faza ei pământească, cu atât mai slăvită apare în faza ei cerească şi veşnică. Dar atât susţinerea Bisericii în timpuri vitrege, cât şi glorificarea ei cerească, sunt tot opera Duhului Sfânt. De aceea, lectura a doua de astăzi ne spune că creştinii care aici pe pământ au trăit în întuneric, în sărăcie, în nesiguranţă, în nelinişte, în prigoană, în suferinţă şi în moarte; în lumea cea nouă, în faza cerească a Bisericii, ei vor avea parte de: lumină veşnică, de lumina lui Dumnezeu însuşi, de lumina pe care nimeni nu le-o mai poate lua sau stinge, aşa cum din nefericire se mai întâmplă cu lumina pământească chiar şi după două milenii de progres. Creştinii care pe pământ au trăit în umiliri şi nedreptăţi, în cer vor avea parte de o strălucire comparabilă cu cea a pietrelor preţioase. Ei care au fost victime ale mâniei duşmanilor, vor fi apăraţi de ziduri sigure şi de Dumnezeu însuşi. Creştinii care pe pământ au trăit mereu cu frica de diavol, cu frica de moarte şi cu frica de oamenii răi, în cer această frică nu va mai exista, pentru că toţi aceşti temuţi duşmani vor fi aruncaţi în veşnicul iaz de foc şi de pucioasă (cf. Ap 20,10.14).

Se spune că doi ca astronomii americani au descoperit o stea care este cel mai mare şi mai valoros diamant descoperit până acum în Univers. Diamantul ceresc, care are un diametru de 4.000 de kilometri, este situat in constelaţia Centaurus. Un număr infinit de astfel de diamante împodobesc bogata noastră locuinţă. De aceea sfinţii au lăsat toate cele pământeşti, ca să le primească pe toate cele cereşti. S-au făcut săraci cu Cristos ca să fie îmbogăţiţi împreună cu el (cf. 2Cor 8,9). Între aceşti înţelepţi ai lumii, amintim numai pe sfântul Antonie (251-356) şi pe sfântul Francisc din Assisi (1181-1226). Plini de Duhul Sfânt, toţi sfinţi au rostit în adâncul inimii lor: "Cred în soare chiar când nu străluceşte, cred în dragoste chiar şi când nu o simt, cred în Dumnezeu chiar când el rămâne tăcut!"

Toate aceste schimbări minunate operate de Duhul Sfânt, atât în Biserica văzută ca o comunitate de iubire convocată în împărăţia cerurilor, cât şi în persoana fiecărui om chemat la mântuire, pentru că acolo sus nu poate intra nimic întinat (cf. Ap 21,27). Şi aşa cum ne uimim când auzind de lumina, strălucirea şi fericirea divină a Bisericii care pe pământ a fost ţinută de duşmani în întuneric, în durere şi în moarte, tot astfel Duhul Sfânt ne face acum să ne uimim şi de păcătoşii, de sclavii diavolului, ai lumii şi ai trupului supus morţii, care sunt preschimbaţi prin convertire în sfinţi, în diamante de mare preţ, în moştenitori ai raiului, unde se bucură cu Dumnezeu şi îngerii lui (cf. Lc 15,7.10; 1Cor 4,9).

Scriitorul francez François-René de Chateaubriand (1768-1848), în cartea sa "Geniul creştinismului", ne povesteşte că, atunci când s-a convertit şi s-a spovedit, s-a uimit el însuşi de povoara cât un munte ce i s-a de pe suflet şi de lumina şi pacea divină care au coborât în sufletul său încât îi venea să plângă de fericire.

Însă să nu uităm că nu există nici un fericit din cer care să nu fi avut un trecut păcătos, pe care Dumnezeu să nu-l fi scos din păcat prin Isus, căci toţi oamenii sunt fiii lui Adam şi Eva şi au moştenit de la ei starea de păcat (cf. Rom 5,19).

Să luăm numai câteva exemple din care înţelegem că sfinţii au fost scoşi din păcătoşi care s-au convertit, aşa cum aurul este scos din pământ, dar curăţit în foc. Mai înainte de a ajunge sfinţi: apostolul Petru s-a lepădat de Isus; sfântul Paul l-a prigonit pe Isus; Maria Magdalena a fost posedată de 7 demoni; Matei şi Zaheu au furat şi au înşelat; Augustin l-a neglijat pe Dumnezeu 30 de ani; Margareta de Cortona a iubit mai mult creaturile decât pe Creator; Francisc din Assisi a iubit mai mult fala acestei lumi decât paradisul câştigat cu sânge de Isus etc.

Dar nici unul dintre fericiţii din cer n-au ajuns acolo fără să fi primit mântuirea gratuită a lui Isus de la cruce, prin convertire. Au fost cu toţii pietre preţioase ale lui Dumnezeu, dar prin păcat au fost murdăriţi, zgâriaţi şi sparţi de către diavol şi acoliţii săi. Dar Cristos, ca un bijutier iscusit, la crucea sa, i-a spălat, le-a redat frumuseţea şi i-a reparat. Ca orice diamant au trebuit să fie tăiaţi; ca orice aur au trebuit să fie curăţiţi în foc; ca orice vas ales, au trebuit să fie frământaşi, modelaţi şi puşi în cuptor. De altfel, toţi copiii lui Dumnezeu care vor să ajungă în paradis, trebuie să se convertească, să vină la Dumnezeu cu viaţa lor pierdută şi să se lase: tăiaţi ca pietrele scumpe, lămuriţi în foc ca aurul, curăţaţi ca veşmintele pătate, modelaţi ca lutul de oale, pentru a fi făcuţi potriviţi pentru scopul urmărit de Creator. Iar această lucrare delicată este în primul rând opera Duhului Sfânt conjugată cu munca omului.

Să nu uităm un lucru foarte important: pe toţi oamenii, cât timp suntem încă pe pământ, Tatăl ne iubeşte şi ne dă darurile sale; Isus ne iartă şi ne mântuieşte; Duhul Sfânt ne perfecţionează şi ne sfinţeşte. De ce? Ca să ne convertim. Dacă în ciuda atâtor daruri şi semne de iubire din partea cerului, rămânem indiferenţi şi potrivnici, ne vom osândi şi vina va fi numai a noastră. Deci să-l căutăm pe Dumnezeu până ce îl găsim. Să urmărim mântuirea lui cu toată ardoarea. Să-l iubim, să-l vestim şi să-l slujim toată viaţa, ca să ne mântuim.

Într-adevăr, aşa cum spunea scriitorului francez Léon Bloy (1846-1917) în ultimele momente ale vieţii sale: "Există o singură tristeţe în viaţă, tristeţea de a nu fi sfinţi". Fereşte-ne, Doamne, de o astfel de tristeţe şi dă-ne bucuria mântuirii tale. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.