Eppur si muove (Şi totuşi se învârte): cu prudenţă, există ceva nou în întâlnirea dintre papa Francisc şi Chiril

De ieromonah Ioan

Întâlnirea a fost. Este adevărat, în partea opusă a globului. Este adevărat, organizată în manieră aproape ascunsă, la o singură săptămână de la anunţ. Este adevărat, cu uşi închise şi fără niciun gest religios, cu un protocol în mod voit laic. Oricum, întâlnirea dintre papa şi Patriarhul de Moscova şi al întregii Rusii Chiril a fost şi constituie un fapt, un eveniment care rămâne în istorie. Dacă şi cei doi n-ar fi semnat niciun document comun, nici n-ar fi dat vreo declaraţie, întâlnirea însăşi constituie un precedent istoric important.

Marginile înguste de manevră în care s-a desfăşurat întâlnirea din Cuba la 12 februarie, văzute din Occident, pot să apară întunecate distinguo de tip bizantin; din punctul de vedere al logicii Patriarhiei de Moscova sunt limitări inevitabile care voiau să înfrâneze reacţii negative din partea credincioşilor mai conservatori.

Acelaşi lucru se poate spune despre declaraţia comună semnată de cei doi capi spirituali, frumoasă sub multe aspecte, deşi în mod clar rezultat al tratativelor şi compromisurilor diplomatice ale căror urme se întrevăd.

Papa şi patriarhul îi aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru întâlnirea lor istorică şi pentru Tradiţia comună care uneşte cele două Biserici, deplâng faptul că ortodocşii şi catolicii sunt privaţi de împărtăşire în Euharistie şi doresc ca întâlnirea lor să poată contribui la restabilirea unităţii pentru care Cristos s-a rugat.

Cele 30 de puncte ale documentului comun se referă la persecuţiile creştinilor (îndeosebi în Siria, Irak, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord), terorismul acoperit de motivaţii religioase, secularizarea Europei, reafirmarea valorilor morale (cu referinţă deosebită la instituţia familiei). Declaraţia consideră uniatismul o metodă nepotrivită pentru căutarea unităţii între cele două Biserici, în acelaşi timp reafirmând dreptul la o viaţă cu drepturi depline a comunităţilor greco-catolice deja existente; deplânge conflictul care există în Ucraina şi schisma dintre ortodocşii din ţară; îndeamnă pe catolici şi pe ortodocşi să se considere fraţi şi nu concurenţi şi să trăiască în pace şi în iubire şi să colaboreze frăţeşte în anunţarea veştii bune. În sfârşit papa şi patriarhul o invocă pe Născătoarea de Dumnezeu pentru ca să-i încurajeze la fraternitate pe credincioşii din cele două Biserici pentru ca "să fie reuniţi, la timpul stabilit de Dumnezeu, în pace şi în armonie într-un singur popor al lui Dumnezeu, pentru gloria Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi".

Este clar că unele din aceste puncte sunt teme cerute puternic de Patriarhie, derivând din "repertoriul clasic" al dojenilor Moscovei faţă de Roma şi formulate în acest document mai mult sau mai puţin explicit (uniatism, prozelitism); altele în schimb provin din repertoriul Kremlinului şi reflectă o dorinţă a guvernului rus de a obţine din partea celor două Biserici aprobarea status quo-ului politicii sale internaţionale (războiul din Ucraina, Siria şi Orientul Mijlociu). Totuşi, în ambele cazuri expresiile sunt bine cântărite şi poziţiile exprimate mult mai moi decât ne puteam aştepta. Dacă este adevărat că papa semnează pentru prima dată un document oficial care defineşte uniatismul ca metodă din trecut (însă această poziţie este acceptată de mulţi în Biserica catolică şi însuşi papa Francisc deja şi-o însuşise în discursuri neoficiale), este la fel de adevărat că Patriarhul semnează că greco-catolicii au "dreptul de a exista şi de a întreprinde tot ceea ce este necesar pentru a satisface exigenţele spirituale ale credincioşilor lor" şi acest lucru este fără îndoială mai senzaţional.

Dacă ne uităm bine, părţile care se referă la politica internaţională arată o prudenţă şi mai mare a Bisericilor şi aproape o distanţare de politica externă a autorităţilor statale ruseşti. Din nicio parte a documentului nu se ventilează posibilitatea unei intervenţii militare în apărarea păcii în Siria şi Orientul Mijlociu. Apoi cât priveşte Ucraina, nu se vorbeşte nici despre război civil, nici despre "luptă fratricidă", ci despre ciocnire şi conflict, şi sunt îndemnate "toate părţile conflictului" să se abţină de la violenţă şi să construiască pacea. Cu alte cuvinte: un text care valorează, fie că se consideră conflictul ca un război civil, fie că este considerat o agresiune a unei alte ţări.

Dincolo de acest echilibru diplomatic subtil, ceea ce uimeşte cel mai mult din Declaraţia comună este faptul că e vorba despre un document obiectiv mult mai spiritual decât diferite programe de "alianţă strategică" cu catolicii prezentate până aici de vreun reprezentant al Patriarhiei de Moscova.

Mai mult decât subtilităţile diplomatice, din această declaraţie valorează, şi vor rămâne în istorie, constatarea tradiţiei comune celor două Biserici, regretul sincer pentru faptul că ortodocşii şi catolicii "de aproape o mie de ani sunt privaţi de împărtăşire în Euharistie", aşteptarea ca cele două Biserici să se întoarcă la unitatea deplină, exprimate la începutul şi la sfârşitul documentului, precum şi îndemnul adresat credincioşilor să aibă stimă, respect şi iubire unii faţă de alţii şi să acţioneze împreună, care se repetă de-a lungul întregului text.

Un alt fapt semnificativ şi inedit este titlul pontifical însuşi, peste care papa Francisc şi-a pus semnătura: "Episcop de Roma papă al Bisericii Catolice". Încă de la primul său mic discurs de la loja binecuvântărilor în "Sfântul Petru", Papa Francisc s-a prezentat şi se prezintă înainte de toate ca "episcop de Roma". Această ecleziologie a sa are o enormă valenţă ecumenică, înainte de toate în dialogul cu ortodocşii. Însă una sunt discursurile orale, altceva este titlul la subsol la semnarea unui document oficial. Şi acest lucru, în mod voit, este un fapt nou, care rămâne în istorie. Papa a subliniat asta în micul său discurs după semnare, punându-se în mod explicit pe un plan de egalitate cu patriarhul: "Vorbim ca fraţi. Avem acelaşi botez. Suntem episcopi".

Întâlnirea din Cuba va rămâne în istoria Bisericii ca un prim, foarte prudent şi timid efort de reconciliere dintre Bisericile de Roma şi de Moscova. Totuşi, atât întâlnirea cât şi Declaraţia au pus fapte inedite, au creat precedente importante.

Prudenţa voia să frâneze posibile reacţii negative. Ele au existat, mai ales din partea ambientelor ultraconservatoare, naţionaliste, staliniste şi filo-guvernamentale din Biserica rusă, dar şi din partea unor ambiente greco-catolice. Oricum, până aici au fost reacţii înfrânate şi nu surprinzătoare.

Tot din motive de prudenţă protocolul, aşa cum s-a spus deja, nu prevedea nicio rugăciune comună. Şi totuşi textul Declaraţiei comune conţine în mod explicit texte foarte frumoase din rugăciuni şi discursurile improvizate atât de papa cât şi de patriarh se încheie cu invocarea rugătoare a numelui lui Dumnezeu. Papa a exprimat dorinţa "ca toate acestea să fie spre gloria lui Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh Sfânt, pentru binele sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, sub mantia Sfintei Născătoare de Dumnezeu", făcând astfel ecou dorinţei cu care patriarhul Chiril a încheiat intervenţia sa: "ca prin participarea Bisericii la viaţa societăţii moderne să fie glorificat numele preasfânt şi binecuvântat al Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt". Trebuie notat că dacă, rostind aceste cuvinte, patriarhul nu şi-a făcut semnul crucii, aşa cum vrea tradiţia de rugăciune ortodoxă la fiecare invocare a Treimii, în spatele său, însă, episcopii şi membrii delegaţiei ruseşti şi-au făcut semnul crucii.

În cuvintele după semnarea declaraţiei, papa s-a referit la "o serie de iniţiative semnificative şi care se vor putea realiza" împreună de cele două Biserici. Patriarhul a declarat că "rezultatele acestui colocviu îmi dau posibilitatea să afirmă că astăzi cele două Biserici pot colabora activ" şi că ele vor trebui "cu responsabilitate deplină să lucreze împreună". Patriarhul a spus după aceea presei să nu vadă piedici în calea întâlnirilor următoare cu papa.

În mod clar acum de aceste activităţi comune şi posibile întâlniri viitoare depinde dezvoltarea evenimentelor. Fără a uita ceea ce spune adesea papa şi a repetat la sfârşitul întâlnirii din Cuba, făcându-se glas şi al patriarhului: "Suntem de acord cu privire la faptul că unitatea se construieşte mergând". În locul absolut laic al aeroportului din una dintre ultimele ţări comuniste, declaraţia comună a papei Francisc şi a patriarhului Chiril a fost semnată între steagul Cubei şi o mare icoană a Sfintei Fecioare Maria Odighitria, adică "Aceea care indică drumul". Textul se încheie cu referinţa la imnul adresat Fecioarei cântat de ortodocşi la încheierea vesperelor solemne din Postul Mare: "Sub ocrotirea milostivirii tale, ne refugiem, Sfântă Născătoare de Dumnezeu".

Şi atunci, să sperăm, să ne rugăm şi să merge.

(După AsiaNews, 17 februarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.