Postul Mare în mesajul papal

Un timp privilegiat

De Enzo Bianchi

Postul Mare este un timp privilegiat, pentru fiecare creştin ca şi pentru întreaga Biserică, pentru a face adevărul: a face adevărul găsind şi regăsind esenţialul vieţii creştine şi eliberându-se de acel "mai mult" care "vine de la cel rău" (Mt 5,37); a face adevărul purificând propria vorbire de minciună; a face adevărul descoperind unitatea dintre a spune şi a face, dintre cuvânt şi acţiune, ambele chemate să asculte de marea poruncă a iubirii faţă de aproapele. Papa Francisc în mesajul pentru Postul Mare indică elementele fundamentale pentru acel a face adevărul care este vital pentru a ajunge la convertire: ascultarea cuvântului profetic, cunoaşterea milostivirii lui Dumnezeu şi apoi "a face milostivire".

Pentru creştin, la început este întotdeauna ascultarea, aşa cum pentru Dumnezeu "la început este Cuvântul" (cf. In 1,1). De aceea, toată viaţa creştină se află sub primatul ascultării şi cere o ascultare rugătoare, ascultătoare, eficace. Profeţii din vechea alianţă au afirmat că "ascultarea este mai valoroasă decât jertfa" (1Sam 15,22), pentru că deschide la cunoaşterea lui Dumnezeu cel viu, face să se nască încrederea într-un Dumnezeu credibil, generează iubirea faţă de El şi faţă de voinţa Sa. Când credinciosul în ascultare începe propriul drum de cunoaştere a Domnului, cunoaşte înainte de toate milostivirea sa, sentiment al unui tată (chesed) cu măruntaie de milostivire (rechem-rachamim), iubire viscerală mereu fidelă care nu dispare niciodată, chiar şi atunci când credinciosul sau comunitatea creştină în ansamblul său ajung să contrazică iubirea lui Dumnezeu până la ruperea alianţei. Da, comportamentul milostiv al lui Dumnezeu (cf. Ez 18,23; 33,11).

Această cunoaştere a iubirii milostive a lui Dumnezeu ne-a fost dată pe deplin de Isus, Fiul care ni l-a relatat pe Dumnezeu (exeghésato, în In 1,18): El care, răstignit, a voit să fie "numărat printre cei păcătoşi" (Is 53,12; Lc 22.37), cum a trăit mereu, ajungând la ei în îndepărtarea lor. Pentru aceasta Paul cu uimire şi prin experienţă pastorală va putea să vestească: "Pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" şi "duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu" (Rom 5,8.10). Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi pe care trebuie să o cunoaştem şi să o experimentăm, pentru a deveni noi înşine bărbaţi şi femei ai milostivirii faţă de ceilalţi.

Astfel, papa Francisc ne aminteşte că trebuie "să facem milostivire" aproapelui nostru cu acte concrete şi zilnice. Precum samariteanul "a făcut milostivire" (Lc 10,37), tot aşa suntem chemaţi să facem în cotidian, în istorie, pentru că alături de noi este mereu săracul concret: înfometat, nehrănit, în fugă, străin, rebutat, uitat, cel din urmă... Conştiinţa noastă umană, instruită de cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să înveţe să vadă să-l "discearnă pe cel sărac" (cf. Ps 41,2), pentru a se simţi responsabil şi a-şi asuma acţiuni care să fie de eliberare, alinare, consolare de relele care-i chinuiesc pe cei săraci. Acţiuni şi fapte de milostenie faţă de trupuri şi faţă de vieţi psihice şi spirituale ale celorlalţi, care sunt întotdeauna trup şi spirit intim unite. Însă pentru papa - să nu uităm asta - săracii nu sunt numai primii destinatari ai carităţii noastre, ci sunt o catedră magisterială, pentru că pot să ne înveţe ceea ce noi nu ştim, adică "înţelepciunea crucii" (cf. 1Cor 1,17-18) pe care cel care nu este sărac n-o ştie. De cealaltă parte a istoriei, conform viziunii apocaliptice a lui Ioan, este mielul nevinovat, jertfit dar învingător asupra morţii (cf. Ap 5,7-14; 7,17), emblemă a oricărei victime, a oricărui persecutat, a oricărui drept nerecunoscut. Săracii sunt - nu încetează să spună papa Francisc - carnea lui Cristos, sunt tufişul arzând în care Dumnezeu este prezent în faţa celor cărora trebuie să ne prosternăm (cf. Ex 3,1-6).

Însă este semnificativ că printre săraci, papa ne invită să-i punem şi pe cei bogaţi: de ce? Înainte de toate pentru că mai devreme sau mai târziu se face parte din categoria săracilor, datorită bolii, bătrâneţii, izolării, nenorocirilor vieţii. Apoi pentru că bogatul, neştiind să se recunoască sărac, de fapt este mult mai mizerabil decât săracii înşişi. Bogatul care nu-l vede pe fratele aflat în nevoie, este un orb; dacă nu ascultă strigătul săracilor, este un surd; dacă nu ştie să împărtăşească ceea ce are, este destinat la o singurătate disperantă. Bogaţii să ştie: săracul pe care-l întâlnesc este unul care îi cheamă la convertire, este unul care trece ca să cerşească convertirea, este un adevărat învăţător care ne "face semn", ne indică o cale de mântuire. Moise, profeţii şi mai ales Evanghelia mereu continuă să avertizeze: "Lăsaţi-vă convertiţi şi rugaţi-vă: «Fă-ne, Doamne, să ne întoarcem şi ne vom întoarce» (Lam 5,21)".

(După L'Osservatore Romano, 10 februarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 21.