Spovada în timpul Postului Mare

De Edward McNamara

În rubrica sa de liturgie, părintele Edward McNamara LC, profesor de liturgie şi decan de teologie la Ateneul Pontifical Regina Apostolorum din Roma, răspunde în această săptămână la o întrebare adresată de un cititor din SUA.

Cu privire la Postul Mare, am auzit spunându-se recent că se comite un păcat de moarte atunci când nu ne spovedim în timpul Postului Mare. Este adevărat? - J.B., Ocala, Florida (SUA).

Răspunsul imediat ar fi un simplu "nu". Totuşi, un răspuns mai aprofundat nu este aşa de simplu şi trebuie făcute câteva consideraţii. Iată ce spune dreptul canonic:

"Can. 987 - Ca să primească remediul salvator al sacramentului Pocăinţei, credinciosul trebuie să fie astfel dispus încât, respingând păcatele ce le a săvârşit şi având hotărârea de a se îndrepta, să se întoarcă la Dumnezeu.

Can. 988 - § 1. Credinciosul are obligaţia de a mărturisi, după specia şi numărul lor, toate păcatele grave săvârşite după Botez şi încă neiertate direct prin puterea cheilor Bisericii şi nici acuzate într o mărturisire individuală, de care îşi dă seama după un serios examen de conştiinţă.

§ 2. Se recomandă credincioşilor să şi mărturisească şi păcatele veniale.

Can. 989 - Fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligaţia de a mărturisi cu fidelitate păcatele grave, cel puţin o dată pe an".

Totuşi, acelaşi Cod de Drept Canonic spune şi ceea ce urmează cu privire la împărtăşanie:

"Can. 920 - § 1. Fiecare credincios, după ce a făcut prima Împărtăşanie, are obligaţia de a o primi cel puţin o dată de an.

§ 2. Această poruncă trebuie îndeplinită în timpul pascal, afară de cazul când, dintr un motiv just, este îndeplinită în alt timp al anului".

Aceste norme îşi au originea în constituţia 21 din Conciliul al IV-lea din Lateran ţinut în 1215. Textul spune:

"Orice credincios de un sex sau altul, ajuns la vârsta raţiunii, să mărturisească fidel, singur, toate păcatele sale parohului propriu cel puţin o dată pe an şi să îndeplinească pocăinţa care i-a fost impusă în funcţie de posibilităţile sale; să primească şi cu reverenţă, măcar la Paşti, sacramentul Euharistiei, afară de cazul în care prin sfatul propriului parohi nu crede că este oportun pentru un motiv raţional că trebuie să se abţină de la acesta pentru un anumit timp. Altminteri, cât trăieşte să-i fie interzisă intrarea în biserică şi - la moartea sa - înmormântarea creştină. Această dispoziţie salutară să fie publicată frecvent în biserici, pentru ca nimeni să nu-şi ascundă propria orbire cu scuza ignoranţei. Apoi, dacă cineva, pentru un motiv just, ar vrea să-şi spovedească păcatele unui alt preot, mai întâi să ceară şi să obţină permisiunea de la propriul paroh, pentru că altminteri celălalt n-ar avea puterea de a-l dezlega sau de a-l lega. Apoi, preotul să fie discret şi prudent; ca un medic expert să verse vin şi untdelemn pe rănile rănitului, informându-se cu atenţie cu privire la circumstanţele păcătosului şi ale păcătosului, din care să poată înţelege cu prudenţă ce sfat să dea şi ce remediu să ofere, fiind diferite mijloacele pentru a însănătoşi bolnavul. Apoi, să se evite în mod absolut de a revela prin cuvinte, semne sau în orice mod identitatea păcătosului; dacă ar avea nevoie de sfatul unei persoane mai prudente, să i-l ceară cu atenţie fără nicio aluzie la persoană: pentru că acela care ar îndrăzni să reveleze un păcat clar pentru el în tribunalul pocăinţei, decretăm ca nu numai să fie depus din funcţia sacerdotală, ci să fie închis în carceră rigidă într-o mănăstire, ca să facă pocăinţă pentru totdeauna (Sursă: The IntraText Digital Library, CC BY-NC-SA).

Aceste principii sunt menţionate şi în Catehism:

"1389. Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor «să participe, în duminici şi sărbători, la dumnezeiasca Liturghie» şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an, pe cât posibil, în timpul pascal, pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători, sau şi mai des, chiar în fiecare zi".

Şi în continuare:

"2041. Poruncile Bisericii se plasează pe această linie a vieţii morale legate de viaţa liturgică şi care se hrăneşte din ea. Caracterul obligatoriu al acestor legi pozitive promulgate de autorităţile pastorale are ca scop să garanteze credincioşilor un minimum indispensabil în spiritul de rugăciune şi în efortul moral, în creşterea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

2042.Prima poruncă («Să asculţi Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători») cere credincioşilor să participe la celebrarea euharistică la care se adună Comunitatea creştină, în ziua care comemorează Învierea Domnului. A doua poruncă («Să-ţi mărturiseşti toate păcatele cel puţin o dată pe an») asigură pregătirea pentru Euharistie prin primirea sacramentului Reconcilierii, care continuă lucrarea de convertire şi de iertare a Botezului. A treia poruncă («Să primeşti Sfânta Împărtăşanie cel puţin de Paşti») garantează un minimum în primirea Trupului şi Sângelui Domnului în legătură cu sărbătorile pascale, originea şi centrul Liturgiei creştine.

2043. A patra poruncă («Să sfinţeşti Sărbătorile de poruncă») completează respectarea duminicii cu participarea la principalele sărbători liturgice, care cinstesc misterele Domnului, pe Fecioara Maria şi pe Sfinţi. A cincea poruncă («Să respecţi postul şi abstinenţa prescrise») asigură timpurile de asceză şi de pocăinţă care ne pregătesc pentru sărbătorile liturgice; ele contribuie la dobândirea stăpânirii asupra instinctelor şi a libertăţii inimii. Credincioşii mai au şi obligaţia să se îngrijească, fiecare după posibilităţile sale, de necesităţile materiale ale Bisericii".

Din aceste documente putem deduce că obligaţia primară este de a primi sfânta împărtăşanie cel puţin o dată pe an, îndeosebi în perioada pascală. Obligaţia de spovadă înainte de a primi Împărtăşania este legată cu această practică pascală, în aşa fel încât să fie siguri că se află în stare de har. În pofida faptului că aceasta este o deducţie logică din punct de vedere spiritual, trebuie observat, totuşi, că în can. 920 § 2 se specifică numai o dată pe an şi nu spune nimic cu privire la o perioadă în mod deosebit.

Faţă de norma precedentă, actualul Cod de Drept Canonic facilitează practica spovezii, înlăturând, de exemplu, necesitatea de a se spovedi la un preot din propria parohie pentru a putea îndeplini obligaţia.

Perioada pentru a îndeplini obligaţia pascală, aşa cum este uneori numită, poate să varieze în funcţie de ţări. În Statele Unite este de la prima duminică din Postul Mare până în Duminica Preasfintei Treimi inclusiv; în alte ţări, perioada poate să înceapă cu Miercurea Cenuşii şi să se termine cu Duminica după Paşi sau cu Joia Înălţării.

Desigur, obligaţia pascală este o condiţie minimă pentru a stimula persoanele să primească sacramentele. În mod ideal, un catolic primeşte Împărtăşania la fiecare Liturghie la care participă. În afară de asta, un catolic ar trebui să meargă să se spovedească ori de câte ori este conştient că a comis un păcat grav, şi o spovadă obişnuită este foarte recomandată şi în caz de păcate numai veniale. Aşa cum ne aminteşte textul luat din Catehism, în acest precept: "asigură pregătirea pentru Euharistie prin primirea sacramentului Reconcilierii, care continuă lucrarea de convertire şi de iertare a Botezului".

Dacă sunt respectate aceste recomandări atunci, chiar dacă rămâne obligaţia de a primi Împărtăşania în timpul perioadei pascale, necesitatea de a merge la spovadă în timpul Postului Mare sau ca minim un anumit timp înainte de a o primi la Paşti n-ar mai subzista, afară de cazul în care n-a fost prezent un păcat grav.

(După Zenit, 29 februarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 36.