Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Congresul Internaţional despre enciclica Deus caritas est a lui Benedict al XVI-lea la a zecea aniversare a publicării (26 februarie 2016)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă primesc cu ocazia Congresului Internaţional cu tema: "Iubirea nu încetează niciodată (1Cor 13,8). Perspective la zece ani de la Enciclica Deus caritas est", organizat de Consiliul Pontifical Cor Unum, şi îi mulţumesc monseniorului Dal Toso pentru cuvintele de salut pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor.

Prima enciclică a Papei Benedict al XVI-lea tratează o temă care permite să se reparcurgă toată istoria Bisericii, care este şi istorie de caritate. Este o istorie de iubire primită de la Dumnezeu, care trebuie dusă lumii: această caritate primită şi dăruită este fundamentul istoriei Bisericii şi al istoriei fiecăruia dintre noi. De fapt, actul de caritate nu este numai o pomană pentru a ne spăla conştiinţa; include "o atenţie de iubire îndreptată spre celălalt" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 199), care îl consideră pe celălalt "un unic lucru cu sine însuşi" (cf. sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 27, art. 2) şi doreşte să împărtăşească prietenia cu Dumnezeu. Aşadar caritatea se află în centrul vieţii Bisericii şi este într-adevăr inima ei, aşa cum spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus. Fie pentru fiecare credincios, fie pentru comunitatea creştină în ansamblul său este valabil cuvântul lui Isus, conform căruia caritatea este prima şi cea mai înaltă dintre porunci: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta... Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mc 12,30-31).

Anul jubiliar pe care-l trăim este şi ocazie pentru a ne întoarce la această inimă pulsantă a vieţii noastre şi a mărturiei noastre, la centrul vestirii de credinţă: "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8.16). Dumnezeu nu are pur şi simplu dorinţa sau capacitatea de a iubi; Dumnezeu este caritate: caritatea este esenţa sa, natura sa. El este unic, dar nu este solitar; nu poate să stea singur, nu poate să se închidă în El însuşi, pentru că este comuniune, este caritate, şi caritatea prin natura sa se comunică, se răspândeşte. Astfel Dumnezeu asociază la viaţa sa de iubire pe om şi, chiar dacă omul se îndepărtează de El, El nu rămâne distant şi îi iese în întâmpinare. Această venire în întâmpinare, culminată în întruparea Fiului, este milostivirea sa; este modul său de a se exprima faţă de noi păcătoşii, faţa sa care ne priveşte şi se îngrijeşte de noi. "Programul lui Isus - este scris în Enciclică - este «o inimă care vede». Această inimă vede unde este nevoie de iubire şi acţionează în mod corespunzător" (nr. 31). Caritatea şi milostivirea sunt aşa de strâns legate, pentru că sunt modul de a fi şi de a acţiona al lui Dumnezeu: identitatea sa şi numele său.

Primul aspect pe care ni-l aminteşte Enciclica este tocmai faţa lui Dumnezeu: cine este Dumnezeu pe care în Cristos îl putem întâlni, cum este fidelă şi de nedepăşit iubirea sa: "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). Fiecare formă de iubire, de solidaritate, de împărtăşire este numai o reflexie a acelei carităţi care este Dumnezeu. El, fără a înceta vreodată, revarsă caritatea sa asupra noastră şi noi suntem chemaţi să devenim martori ai acestei iubiri în lume. De aceea trebuie să privim la caritatea divină ca la busola care orientează viaţa noastră, înainte de a porni la drum în orice activitate: acolo găsim direcţia, de la ea învăţăm cum să-i privim pe fraţi şi lumea. "Ubi amor, ibi oculus", spuneau medievalii: unde este iubire, acolo este capacitatea de a vedea. Numai "dacă rămânem în iubirea sa" (cf. In 15,1-17) vom şti să-l înţelegem şi să-l iubim pe cel care trăieşte lângă noi.

Enciclica - şi este al doilea aspect pe care aş vrea să-l subliniez - ne aminteşte că această caritate vrea să se oglindească tot mai mult în viaţa Bisericii. Cât aş vrea ca fiecare în Biserică, fiecare instituţie, fiecare activitate să reveleze că Dumnezeu îl iubeşte pe om! Misiunea pe care organismele noastre de caritate o desfăşoară este importantă, pentru că apropie atâtea persoane sărace de o viaţă mai demnă, mai umană, lucru deosebit de necesar; însă această misiune este foarte importantă pentru că, nu prin cuvinte, ci cu iubirea concretă poate să-l facă pe fiecare om să se simtă iubit de Tatăl, fiu al său, destinat la viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu. Eu aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care se angajează zilnic în această misiune, care interpelează pe fiecare creştin. În acest An jubiliar am voit să subliniez că toţi putem trăi harul Jubileului tocmai punând în practică faptele de milostenie trupească şi sufletească: a trăi faptele de milostenie înseamnă a conjuga verbul a iubi după Isus. Şi astfel, toţi împreună, contribuim concret la marea misiune a Bisericii de a comunica iubirea lui Dumnezeu, care vrea să se răspândească.

Iubiţi fraţi şi surori, enciclica Deus caritas est păstrează intactă prospeţimea mesajului său, cu care indică perspectiva mereu actuală perspectiva mereu actuală pentru drumul Bisericii. Şi toţi suntem cu atât mai mult creştini adevăraţi cu cât trăim mai mult cu acest spirit.

Vă mulţumesc iarăşi pentru angajarea voastră şi pentru ceea ce veţi putea realiza în această misiune de caritate. Să vă asiste mereu Fecioara Mamă şi să vă însoţească binecuvântarea mea. Vă rog, faceţi un act de caritate şi nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Enciclica mereu tânără. Întâlnire în Vatican despre Deus caritas est

Editura "Presa Bună": Enciclica Deus caritas est

lecturi: 13.