Papa Francisc: Audienţă acordată participanţilor la Jubileul Vieţii Consacrate

Luni, 1 februarie 2016, Sfântul Părinte Francisc a întâlnit în aula "Paul al VI-lea" pe participanţii la Jubileul Vieţii Consacrate, la încheierea Anului Vieţii Consacrate. Papa a adresat celor un discurs liber, iar textul pregătit l-a încredinţat cardinalului João Braz de Aviz, prefect al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică. Prezentăm în continuare transcrierea discursului rostit de Sfântul Părinte şi textul celui pregătit anterior:

Discurs rostit de Sfântul Părinte

Iubiţi fraţi şi surori,

Am pregătit un discurs pentru această ocazie despre temele vieţii consacrate şi despre cei trei pilaştri; există altele, dar trei importante ale vieţii consacrate. Primul este profeţia, celălalt este proximitatea şi al treilea este speranţa. Profeţie, proximitate, speranţă. Am încredinţat cardinalului prefect textul, pentru că a-l citi este un pic plictisitor, şi prefer să vorbesc cu voi ceea ce îmi vine din inimă. De acord?

Călugări şi călugăriţe, adică bărbaţi şi femei consacraţi în slujba Domnului care exercită în Biserică acest drum al unei sărăcii puternice, al unei iubiri curate care îi duce la o paternitate şi la o maternitate spirituală pentru toată Biserica, o ascultare... Însă în această ascultare ne lipseşte mereu ceva, pentru că ascultarea perfectă este aceea a Fiului lui Dumnezeu, care s-a nimicit, s-a făcut om din ascultare, până la moartea pe Cruce. Dar există printre voi bărbaţi şi femei care trăiesc o ascultare puternică o ascultare... - nu militară, nu, asta nu; aceea este disciplină, un alt lucru - o ascultare de dăruire a inimii. Şi asta este profeţie. "Dar tu nu vrei să faci ceva, altceva?..." - "Da, dar conform regulilor trebuie să fac asta, asta şi asta. Şi conform dispoziţiilor asta, asta şi asta. Şi dacă nu văd clar ceva, vorbesc cu superiorul, cu superioara, şi, după dialog, ascult". Aceasta este profeţia, împotriva seminţei anarhiei, pe care o seamănă diavolul. "Tu ce faci?" - "Eu fac ceea ce-mi place". Anarhia voinţei este fiică a diavolului, nu este fiică a lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu nu a fost anarhic, nu i-a chemat pe ai săi să facă o forţă de rezistenţă împotriva duşmanilor săi; El însuşi i-a spus lui Pilat: "Dacă eu aş fi un rege din această lume i-aş fi chemat pe soldaţii mei pentru a mă apăra". Dar El a făcut ascultarea Tatălui. A cerut numai: "Tată, te rog, nu, acest potir nu... Dar să se facă ceea ce vrei Tu". Când voi acceptaţi din ascultare un lucru, care probabil de atâtea ori nu ne place... [face gestul de a înghiţi]... trebuie înghiţită acea ascultare, dar se face. Aşadar, profeţia. Profeţia înseamnă a spune oamenilor că există un drum de fericire, de măreţie, un drum care te umple de bucurie, care este tocmai drumul lui Isus. Este drumul de a fi aproape de Isus. Este un dar, este o carismă profeţia şi trebuie cerută Duhului Sfânt: ca eu să ştiu să spun acel cuvânt, în acel moment just; ca eu să fac acel lucru în acel moment just; ca viaţa mea, întreagă, să fie o profeţie. Bărbaţi şi femei profeţi. Şi acest lucru este foarte important. "Eh, facem cum fac toţi...". Nu. Profeţia înseamnă a spune că există ceva mai adevărat, mai frumos, mai mare, mai bun la care suntem toţi chemaţi.

Apoi celălalt cuvânt este proximitatea. Bărbaţi şi femei consacraţi, dar nu pentru a mă îndepărta de oameni şi a avea toate comodităţile, nu, pentru a mă apropia şi a înţelege viaţa creştinilor şi a necreştinilor, suferinţele, problemele, multele lucruri care se înţeleg numai dacă un bărbat şi o femeie consacraţi devin aproapele: în proximitate. "Dar, părinte, eu sunt o soră de clauzură, ce trebuie să fac?". Gândiţi-vă la sfânta Tereza a Pruncului Isus, patroană a misiunilor, care cu inima sa arzătoare era aproape, şi scrisorile pe care le primea de la misionari o făceau mai apropiată de oameni. Proximitate. A deveni consacraţi nu înseamnă a urca una, două, trei trepte în societate. Este adevărat, de atâtea ori auzim părinţii: "Ştiţi, părinte, eu am o fiică soră, eu am un fiu frate!". Şi spun asta cu orgoliu. Şi este adevărat! Este o satisfacţie pentru părinţi să aibă copiii consacraţi, acest lucru este adevărat. Dar pentru consacraţi nu este un status de viaţă care mă face să-i privesc pe ceilalţi aşa [cu aer de superioritate]. Viaţa consacrată trebuie să mă ducă la apropierea de aceşti oameni: apropiere fizică, spirituală, a-i cunoaşte pe oameni. "Ah, da, părinte, în comunitatea mea superioara ne-a dat permisiunea să ieşim, să mergem în cartierele sărace cu oamenii..." - "Şi în comunitatea ta, sunt surori bătrâne?" - "Da, da... Este infirmeria, la etajul trei" - "Şi de câte ori pe zi mergi să le vizitezi pe surorile tale, bătrânele, care pot să fie mama ta sau bunica ta?" - "Dar, ştiţi, părinte, eu sunt foarte angajată în muncă şi nu reuşesc să merg...". Proximitate! Care este primul aproape al unui consacrat sau al unei consacrate? Fratele sau sora din comunitate. Eu ştiu că în comunităţile voastre nu se bârfeşte niciodată, niciodată, niciodată... Un mod de îndepărtare sunt bârfele. Ascultaţi bine: nu bârfele, terorismul bârfelor. Pentru că acela care bârfeşte este terorist. Este un terorist în cadrul propriei comunităţi, pentru că aruncă precum o bombă împotriva acestuia, împotriva aceluia, şi apoi pleacă liniştit. Distruge! Cine face asta distruge, ca o bombă, şi el se îndepărtează. Aceasta, apostolul Iacob spunea că era virtutea probabil cea mai dificilă, virtutea umană şi spirituală cel mai greu de avut, aceea de a domina limba. Dacă îţi vine să spui ceva împotriva un frate sau a unei surori, să arunci o bombă de bârfă, muşcă-ţi limba! Puternic! Terorism în comunităţi, nu! "Dar, părinte, dacă există ceva, un defect, ceva de corectat?". Tu spui asta persoanei: tu ai această atitudine care mă deranjează, sau nu stă bine. Sau dacă nu e potrivit - pentru că uneori nu e prudent - tu spui asta persoanei care poate să remedieze, care poate să rezolve problema şi nimănui altuia. Aţi înţeles? Bârfele nu folosesc. "Dar în capitlu?". Acolo da! În public, tot ceea ce simţi că trebuie să spui; pentru că există tentaţia de a nu spune lucrurile în capitlu, şi apoi în afară: "Ai văzut-o pe prioră? Ai văzut-o pe abatesă? L-ai văzut pe superior?...". Dar de ce nu ai spus asta acolo în capitlu?... Este clar acest lucru? Sunt virtuţi de proximitate. Şi sfinţii aveau asta, sfinţii consacraţi aveau asta. Sfânta Tereza a Pruncului Isus niciodată, niciodată nu s-a plâns de munca, de deranjul pe care i-l provoca sora aceea pe care trebuia s-o ducă la sala de mese, în fiecare seară: de la cor la sala de mese. Niciodată! Pentru că acea sărmană soră era foarte bătrână, aproape paralitică, mergea greu, avea dureri - şi eu o înţeleg! -, era şi un pic nevrotică... Niciodată, niciodată nu s-a dus la o altă soră ca să spună: "Of, ce mă deranjează asta!". Ce făcea? O ajuta să se aşeze, îi aducea şerveţelul, îi frângea pâinea şi îi zâmbea. Aceasta se numeşte proximitate. Proximitate! Dacă tu arunci bomba unei bârfe în comunitatea ta, aceasta nu este proximitate: aceasta înseamnă a face război! Aceasta înseamnă a te îndepărta, aceasta înseamnă a provoca distanţe, a provoca anarhie în comunitate. Şi dacă, în acest An al Milostivirii, fiecare dintre voi ar reuşi să nu fie niciodată teroristul bârfitor sau bârfitoare, ar fi un succes pentru Biserică, un succes de sfinţenie mare! Aveţi curaj! Proximitate.

Şi apoi speranţa. Şi vă mărturisesc că pe mine mă costă mult când văd scăderea numărului de vocaţii, când îi primesc pe episcopi şi îi întreb: "Câţi seminarişti aveţi?" - "4, 5...". Când voi, în comunităţile voastre călugăreşti - masculine sau feminine - aveţi un novice sau o novice, doi... şi comunitatea îmbătrâneşte, îmbătrâneşte... Când sunt mănăstiri, mănăstiri mari, şi cardinalul Amigo Vallejo [se adresează lui] poate să ne povestească, în Spania, câte sunt, care sunt duse înainte de 4 sau 5 surori bătrâne, până la sfârşit... Şi mie îmi vine o ispită care merge împotriva speranţei: "Dar, Doamne, ce se întâmplă? De ce sânul vieţii consacrate devine atât de steril?". Unele congregaţii fac experimentul "însămânţării artificiale". Ce fac? Primesc...: "Da, vino, vino, vino...". Şi apoi problemele sunt acolo înăuntru... Nu. Trebuie primit cu seriozitate! Trebuie să se discearnă bine dacă aceasta este o adevărată vocaţie şi să fie ajutată să crească. Şi cred că împotriva ispitei de a pierde speranţa, care ne dă această sterilitate, trebuie să ne rugăm mai mult. Şi să ne rugăm fără să încetăm. Mie îmi face foarte bine să citesc acel text din Scriptură, în care Ana - mama lui Samuel - se ruga şi cerea un copil. Se ruga şi îşi mişca buzele, şi se ruga... Şi bătrânul preot, care era un pic orb şi care nu vedea bine, credea că este beată. Însă inima acelei femei [îi spunea lui Dumnezeu]: "Vreau un copil!". Eu vă întreb pe voi: inima voastră, în faţa acestei scăderi a numărului de vocaţii, se roagă cu această intensitate? "Congregaţia noastră are nevoie de fii, Congregaţia noastră are nevoie de fiice...". Domnul care a fost atât de generos se va ţine de promisiunea sa. Dar trebuie să cerem asta. Trebuie să batem la uşa inimii sale. Pentru că există un pericol - şi acesta este urât, dar trebuie să-l spun -: când o Congregaţie călugărească vede că nu are fii şi nepoţi şi începe să fie tot mai mică, se alipeşte de bani. Şi voi ştiţi că banii sunt balega diavolului. Când nu pot să aibă harul de a avea vocaţii şi fii, cred că banii vor salva viaţa; şi se gândesc la bătrâneţe: să nu lipsească asta, să nu lipsească aia... Şi astfel nu este speranţă! Speranţa este numai în Domnul! Banii nu ţi-o vor da niciodată. Dimpotrivă: te vor arunca jos! Aţi înţeles?

Asta voiam să vă spun, în loc să citesc paginile pe care cardinalul prefect vi le va da după aceea...

Şi vă mulţumesc mult pentru ceea ce faceţi. Consacraţii - fiecare cu carisma sa. Şi vreau să subliniez consacratele, surorile. Ce ar fi Biserica dacă n-ar exista surorile? Acest lucru l-am spus odată: când tu mergi la spital, în colegii, în parohii, în cartiere, în misiuni, bărbaţi şi femei care şi-au dat viaţa... În ultima călătorie în Africa - cred că am povestit asta, la o audienţă - am găsit o soră de 83 de ani, italiană. Ea mi-a spus: "De când aveam - nu-mi amintesc dacă mi-a spus 23 sau 26 de ani - sunt aici. Sunt infirmieră într-un spital". Să ne gândim: de la 26 de ani până la 83! "Şi am scris alor mei din Italia că nu mă voi mai întoarce". Când tu mergi într-un cimitir şi vezi că sunt atâţia misionari călugări morţi şi atâtea surori moarte la 40 de ani pentru că au luat boli, aceste febre din ţările acelea, au ars viaţa... Tu spui: aceştia sunt sfinţi! Aceştia sunt seminţe! Trebuie să-i spunem Domnului să coboare un pic asupra acestor cimitire şi să vadă ce au făcut strămoşii noştri şi să ne dea mai mult vocaţii, pentru că avem nevoie!

Vă mulţumesc mult pentru această vizită, mulţumesc cardinalului prefect, monseniorului secretar, subsecretarilor pentru ceea ce aţi făcut în acest An al Vieţii Consacrate. Dar, vă rog, nu uitaţi profeţia ascultării, apropierea, aproapele cel mai important, aproapele cel mai aproape este fratele şi sora din comunitate, şi apoi speranţa. Fie ca Domnul să facă să se nască fii şi fiice în congregaţiile voastre. Şi rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc!

Discurs pregătit de Sfântul Părinte

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să mă întâlnesc cu voi la sfârşitul acestui An dedicat vieţii consacrate.

Într-o zi, Isus, în milostivirea sa infinită, s-a adresat fiecăreia şi fiecăruia dintre noi şi ne-a cerut, personal: "Vino! Urmează-mă!" (Mc 10,21). Dacă suntem aici este pentru că am răspuns "da". Uneori a fost vorba despre o adeziune plină de entuziasm şi de bucurie, uneori mai dureroasă, probabil nesigură. Oricum, l-am urmat cu generozitate, lăsându-ne conduşi pe căi pe care nici măcar nu ni le-am imaginat. Am împărtăşit cu El momente de intimitate: "Veniţi deoparte [...] şi odihniţi-vă puţin" (Mc 6,31); momente de slujire şi de misiune: "Daţi-le voi să mănânce" (Lc 9,13); chiar crucea sa: "Dacă vrea cineva să vină după mine [...] să-şi ia crucea" (Lc 9,23). Ne-a introdus în însuşi raportul său cu Tatăl, ni l-a dăruit pe Duhul său, a dilatat inima noastră după măsura inimii sale, învăţându-ne să-i iubim pe cei săraci şi pe păcătoşi. L-am urmat împreună, învăţând de la El slujirea, primirea, iertarea, caritatea fraternă. Viaţa noastră consacrată are sens pentru că a rămâne cu El şi a merge pe drumurile lumii ducându-l pe El, ne conformează Lui, ne face să fim Biserică, dar pentru umanitate.

Anul pe care-l încheiem a contribuit să facă să strălucească mai mult în Biserică frumuseţea şi sfinţenia vieţii consacrate, intensificând în consacraţi recunoştinţa pentru chemare şi bucuria răspunsului. Fiecare consacrat şi consacrată a avut posibilitatea de a avea o percepţie mai clară a propriei identităţi şi astfel să se proiecteze în viitor cu reînnoită ardoare apostolică pentru a scrie noi pagini de bine, pe urma carismei fondatorilor. Suntem recunoscători Domnului pentru ceea ce ne-a dat să trăim în acest An aşa de bogat în iniţiative. Şi mulţumesc Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, pentru că a pregătit şi realizat marile evenimente aici la Roma şi în lume.

Anul se încheie, dar continuă angajarea noastră de a rămâne fideli faţă de chemarea primită şi de a creşte în iubire, în dăruire, în creativitate. Pentru aceasta aş vrea să vă las trei cuvinte.

Primul este profeţie. Este specificul vostru. Dar ce profeţie aşteaptă de la voi Biserica şi lumea? Înainte de toate sunteţi chemaţi să proclamaţi, mai întâi cu viaţa voastră decât prin cuvinte, realitatea lui Dumnezeu: a-l spune pe Dumnezeu. Dacă uneori El este refuzat sau marginalizat sau ignorat, trebuie să ne întrebăm dacă n-am fost cumva suficient de transparenţi la Faţa sa, arătând mai degrabă faţa noastră. Faţa lui Dumnezeu este aceea a unui Tată "îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi plin de îndurare" (Ps 103,8). Pentru a-l face cunoscut trebuie avut un raport personal cu El; şi pentru aceasta este nevoie de capacitatea de a-l adora, de a cultiva zi după zi prietenia cu El, prin colocviul inimă la inimă în rugăciune, în special în adoraţia tăcută.

Al doilea cuvânt pe care vi-l încredinţez este proximitate. Dumnezeu, în Isus, s-a apropiat de fiecare bărbat şi de fiecare femeie: a împărtăşit bucuria soţilor la Cana Galileii şi angoasa văduvei din Nain; a intrat în casa lui Iair atinsă de moarte şi în casa din Betania parfumată de nard; a luat asupra sa bolile şi suferinţele, ajungând să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru toţi. A-l urma pe Cristos înseamnă a merge acolo unde a mers El; a lua asupra noastră, ca samariteanul milostiv, pe rănitul pe care-l întâlnim de-a lungul drumului; a merge în căutarea oii rătăcite. A fi, ca Isus, aproape de oameni; a împărtăşi bucuriile lor şi durerile lor; a arăta, cu iubirea noastră, faţa paternă a lui Dumnezeu şi mângâierea maternă a Bisericii. Ca nimeni să nu vă simtă vreodată depărtaţi, dezlipiţi, închişi şi de aceea sterili. Fiecare dintre voi este chemat să-i slujească pe fraţi, urmând propria carismă: unul cu rugăciunea, unul cu cateheza, unul cu învăţământul, unul cu îngrijirea bolnavilor şi a săracilor, unul vestind Evanghelia, unul săvârşind diferitele fapte de milostenie. Important este să nu trăim pentru noi înşine, aşa cum Isus n-a trăit pentru El însuşi, ci pentru Tatăl şi pentru noi.

Ajungem astfel la al treilea cuvânt: speranţă. Mărturisindu-l pe Dumnezeu şi iubirea sa milostivă, cu harul lui Cristos puteţi insufla speranţă în această omenire a noastră marcată de diferite motive de nelinişte şi de teamă şi ispitită uneori de descurajare. Puteţi face să se simtă forţa reînnoitoare a fericirilor, a onestităţii, a compasiunii; valoarea bunătăţii, a vieţii simple, esenţiale, pline de semnificaţie. Şi puteţi alimenta speranţa şi în Biserică. Mă gândesc, de exemplu, la dialogul ecumenic. Întâlnirea de anul trecut dintre consacraţi din diferitele confesiuni creştine a fost o noutate frumoasă, care merită să fie dusă înainte. Mărturia carismatică şi profetică a vieţii consacraţilor, în varietatea formelor sale, poate ajuta să ne recunoaştem toţi mai uniţi şi să favorizeze comuniunea deplină.

Iubiţi fraţi şi surori, în apostolatul vostru zilnic, nu vă lăsaţi condiţionaţi de vârstă sau de număr. Ceea ce contează mai mult este capacitatea de a repeta "da"-ul iniţial spus chemării lui Isus care continuă să se facă auzit, în manieră mereu nouă, în orice perioadă a vieţii. Chemarea sa şi răspunsul nostru menţin vie speranţa noastră. Profeţie, proximitate, speranţă. Trăind astfel, veţi avea în inimă bucuria, semn distinctiv al celor care-l urmează pe Isus şi cu atât mai mult al consacraţilor. Şi viaţa voastră va fi atrăgătoare pentru atâtea şi atâţia, spre gloria lui Dumnezeu şi pentru frumuseţea Miresei lui Cristos, Biserica.

Iubiţi fraţi şi surori, mulţumesc Domnului pentru ceea ce sunteţi şi faceţi în Biserică şi în lume. Vă binecuvântez şi vă încredinţez Mamei noastre. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.