Papa Francisc: Audienţă acordată Tribunalului Rota Romana cu ocazia inaugurării anului judecătoresc (22 ianuarie 2016)

Iubiţi fraţi,

Vă adresez cordialul meu bun-venit şi îi mulţumesc decanului pentru cuvintele cu care a introdus întâlnirea noastră.

Slujirea Tribunalului Apostolic Rota Romana este mereu de ajutor dat Succesorului lui Petru, pentru ca Biserica, unită indisolubil cu familia, să continue să proclame planul lui Dumnezeu Creator şi Răscumpărător cu privire la sacralitatea şi frumuseţea instituţiei familiale. O misiune mereu actuală, dar care capătă relevanţă deosebită în timpul nostru.

Alături de definiţia Rotei Romane ca Tribunal al familiei¹, aş vrea să scot în evidenţă cealaltă prerogativă, adică ea este Tribunalul adevărului legăturii sacre. Şi aceste două aspecte sunt complementare.

De fapt, Biserica poate să arate iubirea milostivă neclintită a lui Dumnezeu faţă de familii, îndeosebi cele rănite de păcat şi de încercările vieţii, şi în acelaşi timp să proclame adevărul la care nu se poate renunţa al căsătoriei după planul lui Dumnezeu. Această slujire este încredinţată în primul rând papei şi episcopilor.

În parcursul sinodal despre tema familiei, pe care Domnul ne-a acordat să-l realizăm în cei doi ani trecuţi, am putut face, în spirit şi stil de colegialitate efectivă, un discernământ sapienţial aprofundat, graţie căruia Biserica - printre altele - a indicat lumii că nu poate exista încurcătură între familia voită de Dumnezeu şi orice alt tip de unire.

Tot cu această atitudine spirituală şi pastorală, activitatea voastră, fie în judecare fie în contribuţia la formarea permanentă, asistă şi promovează opus veritatis. Când Biserica, prin intermediul slujirii voastre, îşi propune să declara adevărul despre căsătorie în cazul concret, pentru binele credincioşilor, în acelaşi timp ţine cont mereu de faptul că aceia care, prin alegere liberă sau prin circumstanţe nefericite ale vieţii², trăiesc într-o stare obiectivă de eroare, continuă să fie obiect al iubirii milostive a lui Cristos şi de aceea a Bisericii însăşi.

Familia, întemeiată pe căsătoria indisolubilă, care uneşte şi procreează, aparţine "visului" lui Dumnezeu şi al Bisericii sale pentru mântuirea omenirii³.

Aşa cum a afirmat fericitul Paul al VI-lea, Biserica şi-a îndreptat mereu "o privire specială, plină de grijă şi de iubire, spre familie şi spre problemele sale. Prin intermediul căsătoriei şi al familiei Dumnezeu a unit cu înţelepciune două dintre cele mai mari realităţi umane: misiunea de a transmite viaţa şi iubirea reciprocă şi legitimă a bărbatului şi a femeii, prin care ei sunt chemaţi să se completeze reciproc într-o dăruire reciprocă nu numai fizică, ci mai ales spirituală. Sau pentru a spune mai bine: Dumnezeu a voit să-i facă părtaşi pe soţi de iubirea sa: de iubirea personală pe care el o are faţă de fiecare dintre ei şi prin care îi cheamă să se ajute şi să se dăruiască reciproc pentru a ajunge la plinătatea vieţii lor personale; şi de iubirea pe care El o are faţă de omenire şi faţă de toţi fiii săi, şi prin care doreşte să-i înmulţească pe fiii oamenilor pentru a-i face părtaşi de viaţa sa şi de fericirea sa veşnică"⁴.

Familia şi Biserica, pe planuri diferite, colaborează la însoţirea fiinţei umane spre scopul existenţei sale. Şi fac asta desigur cu învăţăturile pe care le transmit, dar şi cu însăşi natura lor de comunitate de iubire şi de viaţă. De fapt, dacă familia se poate numi foarte bine "biserică familială", Bisericii i se aplică pe bună dreptate titlul de familie a lui Dumnezeu. De aceea "«spiritul familial» este o cartă constituţională pentru Biserică: aşa trebuie să apară creştinismul şi aşa trebuie să fie. Este scris cu litere clare: «Voi care odinioară eraţi departe - spune sfântul Paul - nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu» (Ef 2,19). Biserica este şi trebuie să fie familia lui Dumnezeu"⁵.

Şi tocmai pentru că este mamă şi învăţătoare, Biserica ştie că, printre creştini, unii au o credinţă puternică, formată de caritate, întărită de cateheza bună şi hrănită de rugăciune şi de viaţa sacramentală, în timp ce alţii au o credinţă slabă, neglijată, neformată, mai puţin educată, sau uitată.

Este bine de reafirmat cu claritate că această calitate a credinţei nu este condiţie esenţială a consimţământului matrimonial, care, conform doctrinei din totdeauna, poate să fie ameninţat numai la nivel natural (cf. CIC, can. 1055 § 1 şi 2). De fapt, habitus fidei este insuflat în momentul Botezului şi continuă să aibă influenţă misterioasă în suflet, chiar şi atunci când credinţa n-a fost dezvoltată şi psihologic pare să fie absentă. Nu este rar ca mirii, împinşi la adevărata căsătorie de instinctus naturae, în momentul celebrării să aibă o conştiinţă limitată despre plinătatea proiectului lui Dumnezeu şi numai după aceea, în viaţa de familie, să descopere tot ceea ce Dumnezeu Creator şi Răscumpărător a stabilit pentru ei. Lipsurile formării în credinţă şi chiar eroarea cu privire la unitatea, la indisolubilitatea şi la demnitatea sacramentală a căsătoriei viciază consimţământul matrimonial numai dacă determină voinţa (cf. CIC, can. 1099). Tocmai pentru aceasta erorile care se referă la sacramentalitatea căsătoriei trebuie să fie evaluate foarte atent.

Biserica, aşadar, cu reînnoit simţ de responsabilitate continuă să propună căsătoria, în elementele sale esenţiale - copii, binele soţilor, unitatea, indisolubilitatea, sacramentalitatea⁶ -, nu ca un ideal pentru puţini, în pofida modelelor moderne centrate pe efemer şi pe tranzitoriu, ci ca o realitatea care, în harul lui Cristos, poate să fie trăită de toţi credincioşii botezaţi. Şi de aceea, pe bună dreptate, urgenţa pastorală, care implică toate structurile Bisericii, determină să se conveargă spre o intenţie comună rânduită spre pregătirea adecvată la căsătorie, într-un fel de nou catecumenat - subliniez asta: într-un fel de nou catecumenat - atât de dorit de unii părinţi sinodali⁷.

Iubiţi fraţi, timpul pe care-l trăim este foarte angajant fie pentru familii, fie pentru noi păstorii care suntem chemaţi să le însoţim. Cu această conştiinţă vă urez spor la muncă pentru noul an pe care Domnul ni-l dăruieşte. Vă asigur de rugăciunea mea şi contez şi eu pe rugăciunea voastră. Sfânta Fecioară Maria şi sfântul Iosif să obţină Bisericii să crească în spiritul de familie şi familiilor să se simtă tot mai mult parte vie şi activă a poporului lui Dumnezeu. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ PIUS AL XII-LEA, Alocuţiune la Rota Romana din 1 octombrie 1940: L'Osservatore Romano, 2 octombrie 1940, pag. 1.
² "Poate că tot acest flagel are un nume extrem de generic, dar adevărat în acest caz în mod tragic, şi este egoism. Dacă egoismul guvernează împărăţia iubirii umane, care este întocmai familia, o ofileşte, o întristează, o dizolvă. Arta de a iubi nu este aşa de uşoară aşa cum se crede de obicei. Instinctul nu este suficient pentru a o învăţa. Patima cu atât mai puţin. Nici plăcerea" (G.B. MONTINI, Scrisoare pastorală adresată arhidiecezei ambroziene la începutul Postului Mare din 1960).
³ Cf. PIUS AL XI-LEA, Enciclica Casti connubii, 31 decembrie 1930: AAS 22 (1930), 541.
⁴ PAUL AL VI-LEA, Discurs adresat participanţilor la al XIII-lea Congres Naţional al Centrului Italian Feminin, 12 februarie 1966: AAS 58 (1966), 219. Sfântul Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea către familii afirma că familia este cale a Bisericii: "prima şi cea mai importantă" (Gratissimam sane, 2 februarie 1994, 2: AAS 86 [1994], 868).
⁵ Cateheză la Audienţa generală din 7 octombrie 2015.
⁶ Cf. AUGUSTINUS, De bono coniugali, 24, 32; De Genesi ad litteram, 9, 7, 12.
⁷ "Această pregătire la căsătorie, credem noi, va fi înlesnită, dacă formarea unei familii va fi prezentată tineretului şi dacă va fi înţeleasă de către cel care intenţionează să întemeieze un propriu sălaş ca o vocaţie, ca o misiune, ca o mare îndatorire, care dă vieţii un scop foarte înalt şi o umple cu darurile sale şi cu virtuţile sale. Nici această prezentare nu deformează sau exagerează realitatea" (G.B. MONTINI, Scrisoare pastorală adresată arhidiecezei ambroziene, cit.).

lecturi: 8.