Vizita Sfântului Părinte Francisc la Sinagoga din Roma (17 ianuarie 2016)

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt fericit că mă aflu astăzi cu voi în aceste Templu Major. Mulţumesc pentru cuvintele lor respectoase lui dr. Di Segni, lui dr. Dureghello şi avocatului Gattegna; şi vă mulţumesc vouă tuturor pentru primirea călduroasă, mulţumesc! Tod? rabb?!

În prima mea vizită la această Sinagogă ca Episcop de Roma, doresc să vă exprim vouă, extinzându-l la toate comunităţile ebraice, salutul fratern de pace al acestei Biserici şi al întregii Biserici catolice.

Relaţiile noastre sunt foarte mult la inima mea. Deja la Buenos Aires obişnuiam să merg în sinagogi şi să întâlnesc comunităţile adunate acolo, să urmăresc îndeaproape sărbătorile şi comemorările ebraice şi să aduc mulţumire Domnului, care ne dăruieşte viaţa şi care ne însoţeşte pe drumul istoriei. În cursul timpului, s-a creat o legătură spirituală, care a favorizat naşterea de autentice raporturi de prietenie şi a inspirat şi o angajare comună. În dialogul interreligios este fundamental ca să ne întâlnim ca fraţi şi surori în faţa Creatorului nostru şi Lui să-i aducem laudă, ca să ne respectăm şi să ne apreciem reciproc şi să încercăm să colaborăm. Şi în dialogul ebraico-creştin există o legătură unică şi specială, în virtutea rădăcinilor ebraice ale creştinismului: aşadar, evreii şi creştinii trebuie să se simtă fraţi, uniţi de acelaşi Dumnezeu şi de un bogat patrimoniu spiritual comun (cf. Declaraţia Nostra aetate, 4), pe care să se bazeze şi să continue să construiască viitorul.

Cu această vizită a mea merg pe urmele Predecesorilor mei. Papa Ioan Paul al II-lea a venit aici în urmă cu treizeci de ani, la 13 aprilie 1986; şi Papa Benedict al XVI-lea a fost printre voi în urmă cu şase ani. Ioan Paul al II-lea, cu acea ocazie, a creat frumoasa expresie "fraţi mai mari" şi de fapt voi sunteţi fraţii noştri şi surorile noastre mai mari în credinţă. Toţi aparţinem unei familii unice, familia lui Dumnezeu, care ne însoţeşte şi ne ocroteşte ca popor al său. Împreună, evrei şi catolici, suntem chemaţi să ne asumăm responsabilităţile noastre pentru acest oraş, aducând contribuţia noastră, înainte de toate spirituală, şi favorizând rezolvarea diferitelor probleme actuale. Îmi doresc ca să crească tot mai mult apropiere, cunoaşterea reciprocă şi stima dintre cele două comunităţi ale noastre de credinţă. Pentru aceasta este semnificativ că eu am venit printre voi chiar astăzi, 17 ianuarie, când Conferinţa Episcopală Italiană celebrează "Ziua dialogului dintre catolici şi evrei".

Am comemorat de puţin timp a 50-a aniversare a Declaraţiei Nostra aetate a Conciliului al II-lea din Vatican, care a făcut posibil dialogul sistematic dintre Biserica catolică şi ebraism. La 28 octombrie 2015, în Piaţa Sfântul Petru, am putut să salut şi un mare număr de reprezentanţi ebraici şi m-am exprimat astfel: "O recunoştinţă specială faţă de Dumnezeu merită adevărata transformare pe care a avut-o în aceşti 50 de ani raportul dintre creştini şi evrei. Indiferenţa şi opoziţia s-au schimbat în colaborare şi bunăvoinţă. Din duşmani şi străini am devenit prieteni şi fraţi. Conciliul, cu declaraţia Nostra aetate, a trasat calea: «da» pentru redescoperirea rădăcinilor ebraice ale creştinismului; «nu» pentru orice formă de antisemitism şi condamnare a oricărei injurii, discriminări şi persecuţii care derivă din ea". Nostra aetate a definit teologic pentru prima dată, în manieră explicită, relaţiile Bisericii catolice cu ebraismul. Desigur ea nu a rezolvat toate chestiunile teologice care ne privesc, dar a făcut referinţă la ele în manieră încurajatoare, furnizând un stimulent foarte important pentru reflecţii ulterioare, necesare. În această privinţă, la 10 decembrie 2015, Comisia pentru raporturile religioase cu ebraismul a publicat un nou document, care înfruntă chestiunile teologice reieşite în ultimele decenii trecute de la promulgarea lui Nostra aetate. De fapt, dimensiunea teologică a dialogului ebraico-catolic merită să fie tot mai aprofundată şi doresc să-i încurajez pe toţi cei care s-au angajat în acest dialog să continue în acest sens, cu discernământ şi perseverenţă. Tocmai dintr-un punct de vedere teologic apare clar legătură indisolubilă care-i uneşte pe creştini şi pe evrei. Creştinii, pentru a se înţelege pe ei înşişi, nu pot să nu facă referinţă la rădăcinile ebraice, şi Biserica, deşi mărturiseşte mântuirea prin credinţa în Cristos, recunoaşte irevocabilitatea Vechii Alianţe şi iubirea constantă şi fidelă a lui Dumnezeu faţă de Israel.

Împreună cu chestiunile teologice, nu trebuie să pierdem din vedere marile provocări pe care lumea de astăzi trebuie să le înfrunte. Cea a unei ecologii integrale este de acum prioritară şi noi, creştini şi evrei, putem şi trebuie să oferim întregii omeniri mesajul Bibliei cu privire la îngrijirea creaţiei. Conflicte, războaie, violenţe şi nedreptăţi deschid răni adânci în omenire şi ne cheamă să întărim angajarea pentru pace şi dreptate. Violenţa omului asupra omului este în contradicţie cu orice religie demnă de acest nume şi îndeosebi cu cele trei mari religii monoteiste. Viaţa este sacră, ca dar al lui Dumnezeu. Porunca a cincea a Decalogului spune: "Să nu ucizi" (Ex 20,13). Dumnezeu este Dumnezeul vieţii şi vrea mereu s-o promoveze şi s-o apere; şi noi, creaţi după chipul şi asemănarea sa, suntem ţinuţi să facem acelaşi lucru. Fiecare fiinţă umană, fiind creatură a lui Dumnezeu, este fratele nostru, independent de originea sa sau de apartenenţa sa religioasă. Fiecare persoană trebuie privită cu bunăvoinţă, aşa cum face Dumnezeu, care îşi întinde mâna sa milostivă la toţi, independent de credinţa lor şi de provenienţa lor, şi care se îngrijeşte de cei care au mai mare nevoie de El: săracii, bolnavii, marginalizaţii, cei lipsiţi de apărare. Acolo unde viaţa este în pericol, suntem chemaţi şi mai mult s-o ocrotim. Nici violenţa nici moartea nu vor avea vreodată ultimul cuvânt în faţa lui Dumnezeu, care este Dumnezeul iubirii şi al vieţii. Noi trebuie să-l rugăm cu insistenţă pentru ca să ne ajute să practicăm în Europa, în Ţara Sfântă, în Orientul Mijlociu, în Africa şi în orice altă parte a lumii logica păcii, a reconcilierii, a iertării, a vieţii.

Poporul ebraic, în istoria sa, a trebuit să experimenteze violenţa şi persecuţia, până la exterminarea evreilor europeni în timpul lui Shoah. Şase milioane de persoane, numai pentru că aparţineau poporului ebraic, au fost victime ale celei mai inumane barbarii, săvârşită în numele unei ideologii care voia să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu omul. La 16 octombrie 1943, peste o mie de bărbaţi, femei şi copii din comunitatea ebraică din Roma au fost deportaţi la Auschwitz. Astăzi doresc să-i amintesc cu inima, în mod deosebit: suferinţele lor, angoasele lor, lacrimile lor nu trebuie să fie uitate niciodată. Şi trecutul trebuie să ne folosească drept lecţie pentru prezent şi pentru viitor. Shoah ne învaţă că este nevoie mereu de vigilenţă maximă, pentru a putea interveni tempestiv în apărarea demnităţii umane şi a păcii. Aş vrea să exprim apropierea mea de fiecare martor al Shoah încă vie; şi adresez salutul meu special vouă, care sunteţi aici prezenţi.

Iubiţi fraţi mai mari, trebuie într-adevăr să fim recunoscători pentru tot ceea ce a fost posibil de realizat în ultimii cincizeci de ani, pentru că între noi au crescut şi s-au aprofundat înţelegerea reciprocă, încrederea reciprocă şi prietenia. Să-l rugăm împreună pe Domnul pentru ca să conducă drumul nostru spre un viitor bun, mai bun. Dumnezeu are pentru noi proiecte de mântuire, aşa cum spune profetul Ieremia: "Căci eu ştiu gândurile pe care le am faţă de voi - oracolul Domnului -, gânduri de pace, nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o speranţă" (Ier 29,11). Fie ca Domnul să ne binecuvânteze şi să ne ocrotească. Să facă să strălucească faţa sa asupra noastră şi să ne dăruiască harul său. Să-şi îndrepte asupra noastră faţa sa şi să ne dăruiască pacea (cf. Num 6,24-26). Shalom alechem!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.